Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                                                  Acesta este web site-ul electronic al ziarului Lumea Românească (The Romanian World  PRESS-U.S.A.)

                                                     Unele dintre paginile web-ului noastru au fond muzical Please turn on your speakers ! 

 

                                                                                              Căutări de persoane  
Nicolae Labis-Primele iubiri - YouTube
0:00/3:43

   În vederea îndeplinirii cu succes a obiectivelor propuse: a reunificării unor familii, reîntâlnirii unor prieteni, persoane,

rugăm publicul cititor să acceseze rubrica respectivă.

 

      În acest moment sunt căutate de către prieteni, cunoştinţe, etc., următoarele persoane: 

- Rodica Ojoc - Bucureşti 

- Clement Constantin - Bucureşti 

- Vasile (Puiu) Ionescu  

- Familia Ofiţer Ilie Muşat (Mariana Muşat-Sulina 1963)

                                                                                  

                    În cazul în care vreunul dintre numele de mai sus vă pare cunoscut, pentru a obţine mai multe informaţii în privinţa persoanei nominalizate (căutate),

accesaţi printr-un simplu clik,pe numele respectiv !

Nu vei ştii niciodată, de Mihai Gheorghiu (poezie selectată din volumul de versuri în lucru, intitulat : ...din cioburi de iubire.





Pentru vizualizare daţi clik pe linkul de mai jos, după ce mai întâi puneţi pauză la melodia de fond, din chenarul de sus: Nicolae Labiş - Primele iubiri.


https://youtu.be/PoX8ty8sn7Q

Rusia-România 12 -1

 Titlul nu reprezintă scorul unei

partide de fotbal cum s-ar părea şi nici al unei alte

întreceri sportive. El este tristul rezultat al unor

încălcări teritoriale dintre două ţări pe care destinul

istoric le-au adus în vecinătate: Rusia şi Ţările

Româneşti.

 

Ioan POPESCU

 

Să vedem, în rezumat, desfăşurarea acestor  încălcări de

frontiere de-a lungul perioadelor istorice.

După căderea Constantinopolului, în 1453, principatul moscovit, devenit prin cuceriri succesive de teritorii şi etnii Marea Rusie, se erijează în moştenitoarea culturii şi misiunii istorice a Bizanţului.

 

Primul contact politic mai direct cu această ţară se petrece în anul 1711, când Domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, care voia să scape de vasalitatea turcească, încheie un tratat cu Petru I, Ţarul Rusiei. Între altele, se specifică: “Frontiera principatului Moldovei este determinată, după drepturile sale din vechime, de către Nistru, Cameniţa, Bender, inclusive teritoriul Bugeacului, Dunărea, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei şi graniţele deja cunoscute cu teritoriul Poloniei”. Acesta este primul act prin care Rusia recunoaşte frontierele legitime ale Moldovei. Urmează

războiul ruso-turc cu înfrângerea ruşilor la Stănileşti.

 

I.În anul 1739, izbucneşte un nou război ruso-turc. Armatele ruseşti invadează Moldova, cum se va întâmpla de multe ori în istoria noastră. Pacea se încheie la Iaşi şi ruşii părăsesc pământul românesc. Este prima invazie rusească la noi.

 

II. În 1768, ruşii se încaieră din nou cu turcii. Armatele ruseşti invadează

Tările Române. Katerina a II-a cerea anexarea celor două provincii la Rusia sau cel puţin independenţa lor, cu gândul de a le anexa într-un viitor apropiat. Aceste cereri neliniştesc însă Austria şi Prusia care se opuneau dorinţei Rusiei de expansiune spre sudul Europei. Se încheie tratatul de la Kuciuc-Kainardi.

 

III. Anul 1787 aduce un nou război ruso-turc. Ca de obicei, ruşii trec pentru a treia oară Nistrul. În Tratatul de pace de la Iaşi (1792), turcii, bătuţi, sunt obligaţi să cedeze Rusiei ţinutul dintre Bug şi Nistru, cunoscut sub numele de Transnistria, ruşii ajunşi astfel vecini pe Nistru, cu Țările Românești.

De-acum începe tragedia noastră, căci nesaţiul rusesc este de nestăvilit. Sub

forma diferitelor „Pan”-uri (pan-ortodoxism, pan-slavism, pan-comunism) se ascundea, de fapt, intenţia lor de a ajunge la Adriatica, trecând peste noi.

 

IV. În 1806, o nouă înfruntare ruso-turcă îi aduc din nou pe ruşi în Țările

Române. Europa se nelinişteşte din nou, căci acum era vorba de împărţirea

Imperiului Otoman, ajuns în starea de „om bolnav al Europei”. Au loc neîntrerupte negocieri: Franţa cu turcii, Austria, cu ruşii, din nou Franţa, cu Rusia etc.

 

În toate aceste negocieri se punea problema ţărilor noastre, pe care le

„pohteau” şi ruşii şi austriecii. Nu se ajunge la nicio înţelegere şi armatele ruseşti sunt obligate să se retragă peste Nistru. Norocul ne-a surâs, căci aceste „pohte”nepotolite ale ruşilor şi austriecilor s-au neutralizat reciproc.

 

Rezultatul acestor ocupaţii succesive ale Moldovei şi Munteniei a fost

devastator. Iată ce observau chiar şi străinii: „locuitorii mai erau expuşi, în afara acestor rechiziţii, să le spunem regulare, la tot felul de abuzuri, hoţii, jafuri, care îi aduceau la nivel de sărăcie”. Sau „... armata rusă distrusese în aşa măsură această ţară (Valahia), încât la începutul anului, ea nu mai oferea decât imaginea unui deşert”. (Meriage către guvernul francez).

 

V. O nouă încălcare a teritoriului român (a cincea) se petrece în 1811, cu ocazia unui nou război ruso-turc. Turcii sunt bătuţi. Li se cere cedarea Moldovei până la Siret. Dar cum Napoleon decisese atacarea Rusiei, aceştia se grăbesc să încheie pacea cu otomanii, mulţumindu-se cu provincia dintre Nistru şi Prut. Şi cu toate că turcii nu aveau dreptul de a ceda ceva ce nu le aparţinea (firmanele turco-moldave din anii 1500 erau clare), ruşii ne răpesc Basarabia şi începe procesul de rusificare a ei.

 

VI. Cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor şi încercarea de implicare a

provinciilor româneşti în ea, în anul 1821, trupele ruseşti ne invadează din nou. cu nelipsitele încălcări şi pauperizare a populaţiei române.

 

VII. Anul 1828 îi aduce din nou pe ruşi în ţară. Ei invadează Moldova şi

Dobrogea pe care le ocupă timp de șase  ani. Sărăcia la care ajunseseră românii era extremă: ocupaţia rusească a venit cu cortegiul ei de rele: jafurile insuportabile, cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţile şi maltratările ce cădeau asupra poporului.

 

VIII. Revoluţia română din 1848 a fost şi ea înăbuşită prin intervenţia

trupelor ruse ce invadează pentru a opta oară spaţiul românesc. Convenţia de la Balta-Liman stipulează, între altele, staţionarea în ţările noastre a 35.000 de soldaţi ruşi.

 

IX. 1853. O nouă invazie rusească. Se jefuieşte visteria statelor noastre. Dar în 1854, statele europene declară război Rusiei şi asediază Sevastopolul. La încheierea păcii, se restituie Moldovei sudul Basarabiei.

 

X. 1877. Războiul de Independenţă. Principatele Române, reunite sub sceptrul lui Carol I, intră în războiul ruso-turc ca aliate ale Rusiei. Drept răsplată, ruşii, care printr-o convenţie parafată de însuşi împăratul Rusiei recunoştea drepturile româneşti şi integritatea teritorială, ne răpesc cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Moldovei în 1857.

 

1918. Basarabia, prin decizia poporului ei, revine la sânul naţiunii române de unde fusese răpită în 1811.

 

XI. România este ruptă din nou. Prin pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, încheiat intre Hitler și Stalin, ruşii ne răpesc iarăşi Basarabia. Printr-un ultimatum brutal, duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile pentru evacuarea întregii provincii, cu toată administraţia ei. Apoi, armata română, ce avea ordin să nu riposteze, este umilită şi fugărită până la Prut.

În 22 iunie 1941. România, în alianţă cu foştii prieteni ai ruşilor, „fasciştii” germani, trec înapoi Prutul. Armata română, ultragiată şi umilită în 1940, primeşte ordinul de la Antonescu: „Vă ordon, treceţi Prutul!” Astfel, am recuperat ceea ce era al nostru. O reparaţie istorică a dreptului poporului nostru de a dispune de viaţa lui. Bucovina de Nord a rămas însă tot in mâna rușilor, până la dispariția URSS, când a fost încorporată de Ucraina, care a ocupat și sudul Basarabiei, cu acordul tacit al României!

 

XII. A douăsprezecea, şi sperăm ultima invazie rusească, are loc de 23 August 1944. Trupele comuniste ruseşti ne ocupă şi ne impun legea lor timp de jumătate de secol.

 

Aşadar, de-a lungul ultimelor trei secole din istoria noastră am

suferit 12 invazii ruseşti. De 12 ori aceste armate au trecut Nistrul şi Prutul, cu direcţia spre vest, jefuind şi umilind ţările româneşti, în avântul lor agresiv de a-şi mări imperiul.

Astăzi, diplomaţia rusească ne acuză că în anul 1941 am îndrăznit să

recuperăm ceea ce este al nostru: Basarabia şi ţinuturile Bucovinei. Şi ne acuză într-o formă expresivă, cinică şi făţarnică, specifică de altfel politicii ruseşti, că ne-am aliat cu fascistul Hitler pentru a ne recupera ceea ce ei, ruşii, ne răpiseră, în alianţă cu acelaşi fascist Hitler, atunci când au încheiat înţelegerea de a împărţi Europa între ei.

 

„Vă ordon, treceţi Prutul!” a însemnat în 1941 o reabilitare a noastră ca popor, o reparaţie istorică a armatei române ce fusese agresată şi umilită. Orice bun român nu poate fi decât de acord cu această chemare la demnitate.

.........................................................................................................................

1. D.A. Sturdza şi Golescu Vartic: Convention et Traité de la Roumanie

(Bucarest 1874)

2. A.D. Xenopol, Histoire de Roumains (Paris 1896)

3. A.D. Xenopol.

Sursa: N.Roșca

UMANITATE vs. BESTIALITATE


„Nu trebuie să-ți pierzi credința în umanitate. Umanitatea este un ocean; dacă câteva picături din apa oceanului sunt murdare, asta nu înseamnă că întregul ocean se va murdări.”

– Mahatma Gandhi

 

   Dicționare le definesc UMANITÁTEA drept un sentiment de bunăvoință, compasiune pentru nenorocirile altuia, omenie, umanitarism, bunătate, milă. Sigur că această virtute – aparține oamenilor prețioși, oamenilor care s-au născut cu ea sau, și-au educat comportamentul devenind făcători de bine în această lume. Și sunt destui.

   Umanitatea își întinde aripile până unde se întinde dreptatea, „dincolo de dreptate locuiesc fiarele sălbatice”, ne spunea ideologul Revoluției de la 1848 – Simion Bărnuțiu.

   Ea este cultura pe care o acumulezi de-a lungul vieții, este idealul etic al devenirii unui om cu calități sufletești superioare, să poți trăi liniștit și fericit în societatea din care faci parte, și să poți contribui cu ceva bun la perfecționarea ei. Atâta timp cât trăim pe Pământ, majoritatea noastră experimentează ceea ce numim umanitatea, adică „de a fi om”.

   Avem defecte, suntem imperfecți, dar dorința noastră este de a deveni cât mai buni, mai drepți, mai plini de compasiune pentru cei de lângă noi. „Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenței pentru întreaga umanitate”, scria Dostoievski. Experiența omenească este una educativă, experimentală, dedicată evoluției spirituale, în primul rând. Nimeni nu este perfect, dar pentru a te numi om trebuie să diferențiezi binele de rău, să și experimentezi răul din puținele cazuri întâlnite, perioade urâte ale vieții care, nu ne ocolesc complet, ci aripa răului ne mai atinge uneori. Important este să treci peste aceste perioade, să devii uman și să îți exprimi umanitatea față de cei din jurul tău. Să înțelegi libertatea dăruită de Divinitate de a-ți exprima liberul arbitru, de a fi în stare să discerni și să alegi între bine și rău. Dar pentru a discerne este necesar efortul de a gândi, de a te informa, de a te instrui și de a avea credința în Dumnezeu care te ajută să cunoști binele, luminându-ți mintea. Ajungi în felul acesta să înțelegi viețile chinuite ale unor oameni, lipsurile lor, suferințele și dorințele lor și să-i ajuți, nu să-i sperii sau să-i alungi. Să ai acel sentiment al iubirii, să alungi răutatea din sufletul tău și să faci loc larg bunătății.     

   Să încercăm să ne însușim tot ce este bun din jurul nostru, să admirăm oamenii merituoși, să prețuim învățătura și comportamentul lor și să învățăm de la ei. Să fim modești și să ne cunoaștem interiorul ființei noastre, cu părțile bune și cele rele care pot fi modificate, luând și ele calea binelui. Mai greșim, desigur, dar când greșim să recunoaștem, să nu ascundem adevărul și să încercăm să îndreptăm greșeala, în așa mod în care sufletul nostru să fie liniștit și mulțumit și de asemenea să liniștim și sufletele celor din jurul nostru. Să dăm dovadă de spirit de sacrificiu, ori de câte ori ne aflăm în situația de a ajuta pe cineva. Să construim ceva, să nu dărâmăm ceea ce este bine făcut de alții. Și toate pentru a trăi sănătoși, în înțelegere, în libertate.

 

BESTIALITATEA  este inumanitatea, este cruzimea feroce, sunt faptele bestiale, cum le definește dicționarul. Oamenii lipsiți de calitățile umane, oamenii cu mintea îngustă și cu sufletul gol, fac de multe ori dovada actelor inumane. Aceste ființe sunt împrăștiate printre noi. Mărturisind și ispășindu-și pedeapsa, vor putea să-și salveze sufletele. Preafericitul Augustin spunea: „Fă-te un gol ca să fii umplut”. Când ura golește sufletele, este greu, foarte greu să primească binele, dar nu imposibil.

   Exemplu dureros și dramatic l-am avut într-una din aceste zile, vineri 10 august, când zeci de mii de protestatari din diaspora și din capitală precum și din alte orașe ale țării s-au adunat de-a lungul zilei în Piața Victoriei din București, pentru a-și arăta nemulțumirea față de Guvern. Cele mai importante nemulțumiri ale lor au fost schimbările legislative care slăbesc Justiția. S-a scandat împotriva Partidului Social Democrat (PSD) de la guvernare, împotriva guvernului și a corupției care a prins rădăcini puternice: „Jos Guvernul!”  „Vrem democrație și legi care apără cetățenii, nu politicienii”, „Hoții, hoții!”, „Fără penali!”. Câțiva protestatari, neidentificați încă, au forțat gardurile instalate de jandarmi pentru apărarea clădirii Guvernului, au aruncat cu sticle și pietre în jandarmi – se presupune că au fost grupuri de "provocatori" veniți în Piața Victoriei – , iar jandarmii, într-un număr uimitor de mare au împrăștiat cu aplomb gaze lacrimogene spre mulțimea pașnică formată din oameni bătrâni, maturi, tineri dar și copii. În urma atacurilor sute de persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale. Pe măsură ce protestul a continuat după lăsarea serii, jandarmii primind ordinul de evacuarea a protestatarilor, au împrăștiat din nou gaze lacrimogene și au folosit tunul cu apă, au lovit protestatarii non-violenți care își țineau mâinile ridicate. Scene umilitoare! În urma acestor bestialități peste 400 de persoane au avut nevoie de asistență medicală.  

   Toți protestatarii, cei din țară dar și cei mulți – diaspora românească – strigau pentru că își doresc o viață mai bună în țara lor România, pentru ei și pentru copiii lor, cei născuți și cei nenăscuți încă. Am putut citi în ziare mărturisiri emoționante: „Ultimii ani de viață ai mamei i-am risipit în Italia pentru o viață mai bună. Ei ne-au alungat”.

   „Veți fi acoperiți cu noroiul urii mai ceva decât ați acoperit voi mulțimea de manifestanți pașnici cu gaze lacrimogene. Nu poți „pedepsi” 100.000 de români cu gaze, tunuri cu apă, grenade, și să scapi cu niște scuze. Singura scăpare este să fugiți care încotro: Brazilia, Madagascar, Costa Rica. Dacă mai stați, veți fi anchetați, judecați, pentru tentativă de omor, pentru agresarea gratuită a 100.000 de cetățeni români, care-și manifestau pașnic păsurile și nemulțumirile. Încă odată. Dacă nu dispăreți, dacă generați în continuare războiul fratricid români-români, veți înfunda pușcăria pentru ani buni. Că așa e în democrație”, sunt cuvinte scrise în ziarul „Adevărul” –  o invitație „elegantă” de a ne lăsa în pace prin plecarea dorită de aproape întregul popor.

  Unui protestatar, la spital, i s-a scos din picior capacul unei grenade. Imagini tulburătoare au apărut în spațiul public de la mitingul de vineri, din Piața Victoriei: imagini în care un protestatar este bătut cu bestialitate de un jandarm înarmat și alt video-clip în care apare un jandarm care este la rândul său bătut de un protestatar. Jandarmeria în loc să protejeze populația, a apărat regimul PSD, i-a apărat pe conducătorii îngâmfați cu mințile scurte, dar cu declarații pline de ură, de dorința răzbunării, a distrugerii celor ce îndrăznesc să protesteze. Protestatarii au făcut efortul de a fi umani în acel loc din Piața Victoriei, devenit lipsit de umanitate din pricina comportamentului bestial al jandarmilor.

   Ceea ce s-a întâmplat în data de 10 august 2018 la protest nu poate rămâne fără consecințe.

   Un om normal, echilibrat, nu poate rămâne insensibil la problemele societății civile și ar fi trebuit să existe dialogul, dar acesta a lipsit, tot din lipsa de umanitate, din îngâmfare, din egoism, pentru protejarea puterii celor ajunși să o aibă, și a averilor dobândite prin viclenie și furt. Sunt oamenii din fruntea guvernului, al partidului de guvernământ, al celor care fac legile țării în folosul lor propriu. Oameni toxici pentru țară, pentru popor.

   Dar „Atâta timp cât tu ești dispus să mori pentru umanitate, viața țării tale este nemuritoare”, a spus-o politicianul italian Giuseppe Mazzini.



Vavila POPOVICI

Comportament conflictual

„Ura este nebunia inimii.” – George Byron

   Conflictul este determinat de obicei între două părți diferite, determină stări afective ale comportamentului, de o parte și cealaltă parte, pornește de obicei de la faptul că oamenii sunt nemulțumiți de traiul pe care îl duc, de modul în care este guvernată țara și de oamenii care o guvernează. Stările conflictuale se pot amplifica în cazul în care situația economică a unei țări nu se îmbunătățește, fapt care a și făcut ca numărul conflictelor să crească necontenit, ele să existe în multe țări ale lumii.

   Am mai amintit într-un eseu  că omul, atunci când ajunge să fie nemulțumit, începe să se revolte, detestă conducătorul sau conducătorii, protestează față de incompetența lor, față de minciunile, nedreptățile, imoralitatea lor, iar cei vinovați nu au capacitatea de a înțelege deficiențele conducerii lor, țin „cu dinții” la funcțiile dobândite, la averile dobândite ilegal, cu alte cuvinte la interesele lor proprii și nu la cele ale țării, deși fariseismul instalat în mințile lor îi determină să mintă poporul, să le facă continue promisiuni mincinoase. Încep să urască poporul, pe acei oameni raționali și curajoși care îi critică, provocându-le multă suferință prin răzbunare și pedepsire. Găsesc un „țap ispășitor”, modelul fiind preluat de la comuniștii care întotdeauna aveau sau imaginau un dușman, aplicând pe atunci „lupta de clasă” și acuzând veșnic străinii care vor răul țării. La noi, în momentul de față – „Statul paralel” și Europa.
   Zilele acestea s-au făcut niște declarații de o duritate extremă. Am putut auzi:

„Modul în care s-a lucrat în Parlament până la această dată a fost caracterizat de o lentoare care nu mai este acceptabilă.”

„Săptămâna viitoare PSD va alege o altă soluție.”

„Vom explica fiecare pas pe care îl facem. Îl explicăm și îl facem.”

„Vom merge până la capăt.”

„Să fiți pregătiți, sunteți tineri, cu arma la picior, când președintele va fluiera, cu toții să fiți în București.”

„Îi vom zdrobi!”, a exprimat chiar președintele Partidului Social Democrat, tremurându-i fălcile de ură.

   Politicianul român, vice președinte al Camerei Deputaților, dorind să salveze de condamnare pe președintele partidului său, a amintit că PSD dorește redefinirea abuzului în serviciu fără impunerea unui prag valoric, infracțiunea urmând să fie legată de obținerea unui folos material de către cel acuzat.

   Se vrea ca România să fie condusă de decrete și ordonanțe de urgență. După 30 de ani de la revoluție se vrea suprimarea democrației și înlocuirea ei cu un regim dictatorial.

   Țara e asaltată de cei care încalcă în mod constant Constituția, de  hoți și de mafioți, protestatarii strigând: „Nu mai vrem să fim conduși de hoți și de mafioți!”.

   Cum se mai poate media acest conflict pentru a nu se ajunge la violență, când partidul conducător instigă oamenii la violență? Este suficient să ne uităm la expresia feții lor când rostesc aceste amenințări și vedem cât de vizibilă este ura pătrunsă în suflete! Cum mai poți fi tolerant față de nesimțirea, aroganța, ura și inconștiența politicienilor, a partidului și a conducătorului lor „iubit”? Unde se ascund oamenii cinstiți ai partidului care pot cântări dreptatea și cărora le lipsește curajul de a se opune acestor bezmetice luări de poziții ale fruntașilor partidului?

   Personajul acesta de plâns, conducătorul partidului, nu vede că poporul nu-l vrea? Am scris mai demult eseul „Teama căderii de pe soclu”... Îl amintesc celor care nu l-au citit. În plus, faptul că ocupă o funcție publică de mare importanță cum este cea de Președinte al  Camerei Deputaților, având două condamnări la închisoare în acest moment, una definitivă și alta în primă instanță, îl obligă să-și dea demisia, dar teama, prostia și încăpățânarea prevalează în fața unui gest de normalitate, de onoare.

   Situația poate degenera tocmai din cauza amenințărilor și a chemărilor la violență făcute de conducătorii demenți ai partidului. Și ar fi grav. Ura, dușmănia otrăvesc sufletele, spiritul unei națiuni, instigarea la violență distrugând toleranța existentă a societății, ducând la stoparea progresului, lovind, denaturând libertatea și democrația, cucerite cu greu și în timp. Societatea regresează, oamenii suferă.  Libertatea la care am visat și pentru care am luptat, în loc să fie o libertate civilizată în care să acționeze forța dreptului, avem o libertate haotică în care acționează dreptul forței. Dorim să fim liberi, dar nu respectăm legile bunei cuviințe, ne comportăm necivilizat și astfel echilibrul social nu este posibil. Conflictul generează violență și ea se poate amplifica în cadrul societății, ducând la scene de nedorit, până la războiri. Istoria ne-a dovedit acest fapt. Din această cauză conflictele trebuie dezamorsate.

   Cum mai poți răspunde cu blândețe și bunăvoinţă la gesturile lor violente?

   Justiția și societatea civilă au tot dreptul să se opună acestor atentate la spiritul democratic cu greu instituit în țară.

   Când se vorbește despre inegalități, contradicții și nedreptăți, se sugerează a le limita prin dreptate socială, prin legi bine stabilite, prin respectarea lor. Dar pentru aceasta  trebuie să existe, se spune, „un anumit nivel general de spirit civic și responsabilitate socială”, adică să existe procesul educativ, și se propune totodată ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acțiune și comandă, să fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional și politic”, în mod contrar, deteriorarea socială poate să înceapă și să se dezvolte „de la cap”, determinând și întreținând corupția.

   Heinrich Heine spunea clar și fără echivoc: „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”. Or, cu astfel de conducători în fruntea guvernului, a parlamentului și senatului, nu putem ajunge decât... nicăieri!

 

 

Vavila Popovici

      A TRăĂI CORECT ȘI DREPT

„Nu este nici o deosebire între a săvârși un rău și a pricinui o nedreptate.”

– Socrate

  

   Socrate, cel dintâi filosof al antichității (469-399 î.Hr.), – pe care-l interesa gândirea corectă, ea însemnând „să înțelegi ceea ce spui și să dai socoteală de tine” – spunea: „nu a trăi e de mare preț, ci a trăi cinstit”, și „a trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept”. „Datoria noastră cere supunere, dreptatea ne cere să nu ne dăm în lături, nici să ne codim, nici să părăsim rândul”. „Oricine este călcător de legi, prea lesne poate fi crezut și stricător al tinerimii și al celor naivi”. „Virtutea, dreptatea, legile și supunerea la legi sunt pentru oameni mai prețioase ca orice lucru”.

   Niște nebuni, iviți în zilele noastre, cred că prin schimbări urgente de direcție, își vor dovedi diplomația, deșteptăciunea, dar de fapt este prostia, inconsecvența și nebunia lor, a unor politicieni speriați, cum am spus și altă dată, de prăbușirea conducătorului lor de pe soclul pe care a fost înălțat de baronii din jurul său, urmare căreia s-ar putea alege, atât el cât și cei din jurul lui, cu condamnări cu executare.

   Termenului de baron era folosit în evul mediu. Unii din nobilii din regatele din vestul Europei cărora li se permitea să-și dezvolte afacerile deveneau foarte puternici economic și militar, depășind chiar puterea regelui. Din această cauză nu mai puteau fi controlați (stăpâniți) de suveran, aceștia întorcându-se de multe ori împotriva protectorilor lor, adică a înalților dregători care i-au ajutat să devină atât de puternici. Baron ulterior devenit un titlu de noblețe care se putea cumpăra. Asta or fi sperând și baronii zilelor noastre!?

   Cinstit ar fi fost să te ții de cuvânt atunci când ai promis ceva. Or, s-a făcut un plan de guvernare și nu s-a ținut cont de el. S-au făcut schimbări, tot felul de încercări, s-a dovedit incompetența celor din guvern, și acum – o altă nebunie, alt plan. O joacă cu bietul popor care suferă consecințele nebuniei unui om limitat, îngâmfat, dornic de putere, înspăimântat acum de închisoarea care i se cuvine. Dar nu numai lui, ci și asociaților, corupților.

   Corupția, în general se definește ca fiind o abatere de la moralitate, de la cinste și nu în ultimul rând, o decadență, o depravare a propriului eu; nerușinare, impertinența de a satisface unele nevoi proprii în vederea obținerii de profit sau alte bunuri. Astfel, în societatea secolului XXI interesele generează corupția și ea trebuie eradicată sau măcar diminuată la nivelul la care nu strivește viața și demnitatea cetățenilor.  

   Definiția dată corupției în cadrul ONU și reluată în strategia națională anticorupție este: „Esența fenomenului corupției constă în abuzul de putere săvârșit în scopul obținerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”. Corupția, în sens larg, reprezintă folosirea abuzivă a puterii încredințate, fie în sectorul public fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Tupeul, impertinența celor din partidul care este astăzi la conducere, și care sunt cei mai mari corupți, se individualizează în expresiile  „legea sunt eu” sau „statul sunt eu”, sau „fiindcă noi putem”.

   Orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă și prosperă atunci când se află în ea  majoritatea oamenilor cinstiți. „Om cinstit este oricine care îndeplinește minimum necesar al condițiilor  dobândirii stimei morale”, spunea filosoful polonez Tadeusz Kotarbinski (1886-1981).

   Fenomenul corupției se desfășoară pe mai multe niveluri, iar ceea ce vedem noi astăzi e „acoperirea” excesivă a celor care fura la nivel înalt. În foarte multe sectoare ale societății putem întâlni șpaga, traficul de influență, primirea de bunuri necuvenite etc. Fățărnicia hoților a atins cota maximă: hoții strigă – hoții! De aceea trebuie să ne uităm bine cine strigă, nu numai să ascultăm ce se strigă.

   Ce planuri de luptă s-au făcut împotriva unei instituții care a încercat și încearcă să lupte din răsputeri cu acești hoți!  Și-au dat mâna, ca într-o horă, pentru doborârea persoanei care conduce DNA (Direcția Națională Anticorupție), lovind, de fapt, statul de drept. S-a acționat la decredibilizarea instituției prin atacul șefei instituției DNA cu acțiuni puse grosolan la cale, acuze strigate cu isterie și insolență, bine specificat de unii ca un atac primitiv, „atac în haită” a penalilor, ex-securiștilor, televiziunilor oligarhilor penali, asupra magistraturii române. Atac primitiv, dar care forțează DNA să examineze afirmațiile, înregistrările difuzate, probabil mostre de șantaj la adresa DNA.

   S-a urmărit compromiterea șefei DNA, prin căutarea de greșeli. Câtă ipocrizie în a spune că nu ești de acord cu demiterea șefei DNA, când tu asta dorești, asta plănuiești și ai antrenat întreg arsenalul în acest scop, urmărind în același timp chiar desființarea instituției.  

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     

   Am urmărit conferința de presă pe care a susținut-o șefa DNA – Laura Codruța Koveși. O prestație excelentă. A avut un discurs logic, natural, a explicat clar și cu răbdare, pe un ton liniștit – fără a manifesta isteriile femeilor lipsite de educație pe care le auzim în jurul nostru, și care ne sfidează simțurile – văzul, auzul. Cu o ținută ireproșabilă, sobră, elegantă, a dovedit disponibilitatea dialogului, în cele două ore ale conferinței. A făcut o analiză documentată, a avut curajul să spună că  „Atacul la adresa DNA nu este întâmplător, asistăm la un festival disperat al inculpaților care vor să umilească societatea“, adăugând că se încearcă îngenuncherea statului român; a demascat faptul că justiția e sub asediu de un an și jumătate. DNA a demonstrat că nimeni nu este mai presus de lege. Dacă un procuror a încălcat legea nu înseamnă că toți sunt la fel, sau că instituția încalcă legea. Dovadă în acest sens sunt hotărârile judecătorești definitive", a mai precizat șefa DNA. „Nu am nici un motiv să-mi dau demisia. Am respectat legea în tot ce am făcut”.

   Se poate compara prestația șefei DNA, pe care mulți ascultând-o au avut sentimentul dreptății, al liniștirii, cu prestația unor femei din conducerea interioară a țării, precum  și a celor trimise în afara țării, și care vorbesc incorect, pe un ton răutăcios, acuzator, isterizant? Șefa DNA a răspuns jurnaliștilor, poporului român, cetățenilor onești, societății civile, spre a-i asigura că va continua să slujească dreptății respectând legile.

   O instituție cu un număr destul de mic față de lungimea și numărul tentaculelor corupției, pe parcursul anilor de la înființare a dovedit o activitate intensă, având la conducere o ființă puternică, educată, cu un comportament sobru, corespunzător funcției pe care o îndeplinește. Nu putem a-i cere sfințenia, nici procurorilor din echipă, dar le putem recunoaște și aprecia calitățile, ajutorul dat societății, și asta o spun fiindcă perfecțiunea este greu de atins în orice domeniu, dar stăruința de a o obține este de apreciat, precum și rezultatele obținute în eradicarea corupției care degradează societatea noastră, stabilirea dreptății, încercarea de instalare a ordinii și moralității în rândul cetățenilor acestei țări,  înlăturarea acestui viciu instaurat în societate – hoția. Că sunt și procurori care nu se ridică la înălțimea pregătirii lor, a funcției pe care o dețin, putem aminti sintagma:

„Pădure fără uscături nu se poate” și pentru greșelile făcute, desigur vor plăti: „Nimeni nu este mai presus de lege!”.

   Am auzit un jurnalist de prestigiu exprimând: „La atâția corupți s-ar cere poate mărirea numărului de procurori în echipa DNA; guvernul s-a mărit, de ce nu s-ar mari și numărul din instituția DNA ?”. Poate este o idee bună.

   Hoții vor demiterea șefei DNA, și sunt convinsă că se vor repezi din nou în mod agresiv, vor dori s-o sfâșie, vor dori din nou desființarea instituției, pentru ca ei să poată fura în libertate, să nu fie constrânși de legile existente și vânați de cei care vor să instituie dreptatea și să termine marea corupție. Și aceasta o vor face cât de repede! Chiar vor încerca o demitere fără să  aibă la bază probe concludente. Cu o astfel de politică, nu putem avea decât agitație, instabilitate, în loc ca oamenii să-și vadă liniștiți de munca și traiul lor. Se știe că orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă și prosperă, atunci când are o majoritate de oameni cinstiți, conceptul de cinste aflându-se într-o relație de esență cu adevărul și cu dreptatea.

   Fenomenul corupției se desfășoară pe mai multe niveluri, iar ceea ce vedem noi astăzi e „acoperirea” excesivă a celor care fură la nivel înalt, acoperindu-se unii pe alții.

   Politica dusă de partid și guvern alunecă spre totalitarism. În imoralitatea lor, vor să pună stăpânire pe instituțiile de bază, să desființeze pe cele care nu le convin și să înființeze altele. Vor să ucidă democrația liberală. Or, statul de drept pe care-l doresc și îl apără cetățenii țării, are grijă ca fiecare cetățean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate pentru a supraviețui sau pentru a-și salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, pe când statul totalitar o biciuiește, o isterizează, și oamenii suferă din cauza agitației, nedreptăților și a lipsei de demnitate, se simt umiliți.   

   În concluzie, cred că lumea corectă a acestei țări a înțeles mai bine ce se întâmplă cu justiția în țara noastră și mai cred că se va aduna în jurul Președintelui țării, singurul care poate decide soarta României, în acest moment. Dar o poate influența și pe cea a Europei.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

e-DIASPORO


 

NEWSLETTER nr. 120 din 22 iunie 2018  



DECLARAȚIA DE PRESĂ COMUNĂ A PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI CU PREȘEDINTELE ADUNĂRII GENERALE A ORGANIZAȚIEI

NAȚIUNILOR UNITE, DOMNUL MIROSLAV LAJČÁK

 

Marți, 19 iunie a.c., Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a susținut la Palatul Cotroceni, o declarație de presă comună cu Președintele Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, domnul Miroslav Lajčák.

 

Președintele României, domnul Klaus Iohannis:

 

„Bună ziua!

 

Doresc să-i mulțumesc în mod deosebit Președintelui Adunării Generale a ONU, domnul Miroslav Lajčák, pentru că a răspuns pozitiv la invitația mea de a vizita România, o invitație pe care i-am adresat-o anul trecut, când am avut o întâlnire foarte bună la sediul ONU de la New York. Am avut și atunci discuții foarte bune. Atunci, domnul Președinte a fost la începutul mandatului, cu obiective pe care le-am considerat foarte bune. L-am încurajat atunci să meargă înainte cu toată forța, lucru care s-a și întâmplat, și o să revin la asta, și am avut discuții și astăzi foarte bune.

 

Am exprimat cu ocazia întâlnirii angajamentul ferm al României pentru susținerea ordinii globale bazate pe norme și principii, și am subliniat că respectarea dreptului internațional a constituit și este o constantă pe care dorim să ne construim politica.

 

Organizația Națiunilor Unite a fost înființată după o mare catastrofă globală cu scopul de a crea un cadru care este în situația de a menține pacea și rămâne cel mai reprezentativ și legitim for global, iar România a fost și rămâne un puternic susținător al activității ONU. Iar într-o lume în care de multe ori valorile tradiționale, pe care le-am adoptat și noi, sunt puse sub semnul întrebării, am reiterat sprijinul nostru ferm pentru abordările multilaterale.

 

La provocări comune nu putem vorbi decât despre soluții colective, iar ONU, în special Adunarea Generală, oferă cea mai amplă platformă de consultare și dialog pentru găsirea acestor soluții.

 

Totodată, am discutat cu domnul Președinte al Adunării Generale despre Președinția României al Consiliului Uniunii Europene, care va începe la 1 ianuarie, va dura șase luni de zile, și, în acest timp, noi ne vom exprima și vom fi adepții unui parteneriat foarte strâns între Uniunea Europeană și ONU.

 

Iar în ceea ce privește alte aspecte ale discuției de astăzi, cred că este bine să subliniez că am discutat evoluții regionale, și domnul Președinte este un foarte bun cunoscător al regiunii noastre și mă bucur foarte mult că am reușit împreună să identificăm o trăsătură comună care poate deveni importantă. Amândoi suntem convinși că relația transatlantică este extrem de importantă, este parte din nucleul valorilor noastre.

 

Am discutat, de asemenea, aspecte de securitate, Marea Neagră, inițiative care țin și de securitate, și de dezvoltarea Mării Negre. Am discutat aspecte care țin de dezvoltare la modul general, și aici aș vrea să reiterez importanța așa-numitei Agende 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, o Agendă dezvoltată de ONU și care a fost, practic, adoptată în 2015, extrem de importantă nu numai pentru dezvoltarea regiunii noastre, dar și pentru regiunea noastră.

 

Domnul Președinte s-a implicat extrem de mult într-un document care este aproape de finalizare, este vorba despre Compactul Global privind migrația sigură, ordonată și reglementată. Avem semnale că negocierile se vor finaliza în curând și vor fi încununate de succes. Pentru acest lucru și pentru felul în care domnul Președinte Lajčák s-a implicat în dezvoltarea ONU, l-am felicitat și cred că este un lucru care este important, că un politician foarte bine profilat din regiunea noastră a ajuns nu doar să fie Președintele Adunării Generale, ci a ajuns să fie un Președinte care și-a pus o marcă distinctă pe această Președinție, care chiar dacă nu s-a încheiat încă, putem să spunem că a fost un succes.

Domnule Președinte, vă felicit și vă dau cuvântul!"

 

Președintele Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, domnul Miroslav Lajčák:

 

„Vă mulțumesc foarte mult, domnule Președinte! Bună ziua, doamnelor și domnilor!

 

Este o mare plăcere pentru mine să mă aflu aici, la București, azi, și aș vrea să-i mulțumesc Președintelui Iohannis pentru amabila invitație de a vizita România. Am acceptat cu plăcere această invitație, ca o ocazie să continuăm dialogul pe care îl avem în diverse locuri.

 

Îmi face multă plăcere ca, parte a vizitei mele la București, să primesc astăzi titlul de Doctor Honoris Causa de la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, o dovadă în plus a sprijinului României pentru multilateralism și pentru Națiunile Unite.

 

Cum a spus și domnul Președinte, ne-am întâlnit la începutul mandatului meu, în septembrie, când domnul Președinte a vizitat Organizația Națiunilor Unite, și l-am informat în legătură cu prioritățile mele, cu planurile mele.

 

Acum, nouă luni mai târziu, a fost o bună ocazie să îl informez pe scurt pe domnul Președinte în legătură cu rezultatele, în legătură cu lucrurile pe care le-am realizat până acum. Adevărul este că reprezint 193 de state membre ale ONU, dar sunt, de asemenea, și membru al Grupului regional al Europei de Est, din care face parte și România. Am fost sprijinit de membrii grupului pentru această funcție, deci simt că sunt cu atât mai obligat să informez țările din acest grup în legătură cu activitatea mea.

 

Avem patru priorități și am folosit această întâlnire pentru a discuta despre rezultate. În primul rând, migrația. Cum spunea domnul Președinte, suntem foarte aproape să cădem de acord asupra primului document multilateral care se ocupă de migrație, Compactul Global privind migrația sigură, ordonată și reglementată. Cred că vom încheia acest document în iulie.

 

A doua prioritate este pacea și, mai ales, împiedicarea conflictelor. În acest scop, am organizat în aprilie un eveniment la nivel înalt cu mai mulți demnitari. Am discutat despre maniera în care putem consolida activitatea sistemului Națiunilor Unite pentru a evita conflictele și pentru a păstra pacea.

 

Al treilea punct important, dezvoltarea durabilă, este o agendă globală pentru fiecare țară de pe această planetă. Am înregistrat progrese considerabile până acum – 65 de țări au adoptat legi cu privire la strategiile lor naționale, alte 47 vor face acest lucru anul acesta, deci vom avea mai mult de 110 țări care sunt deja prezente, cu contribuțiile lor, ceea ce demonstrează clar cât de serioasă este această agendă pentru statele membre.

 

Și a patra prioritate, problema reformelor. Organizația Națiunilor Unite se schimbă, evoluează, și l-am informat pe domnul Președinte în legătură cu aceste fenomene. Am discutat despre importanța multilateralismului, un sistem de organizații internaționale și norme pe care l-am pus la punct și l-am adoptat după al doilea Război Mondial cu scopul clar de a nu permite ca aceste tragedii să se mai întâmple vreodată în viitor. Trebuie să sprijinim acest sistem multilateral și îmi face foarte multă plăcere că România este un susținător puternic, și aș vrea să vă informez că România este văzută ca un membru foarte activ, vizibil și respectat în familia Națiunilor Unite. România este foarte respectată pentru activitatea de menținere a păcii, este unul dintre contributorii de frunte pentru menținerea păcii și este foarte activă în domeniul păcii. România conduce acum Comisia pentru Consolidarea Păcii la Națiunile Unite și va avea Președinția anul viitor. Este valoroasă contribuția țării dumneavoastră la principiile pe care s-a construit Organizația Națiunilor Unite și pe care funcționează. Să nu uitați că Adunarea Generală a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, documentul cel mai important, mai recent această Agendă 2030 a Dezvoltării Durabile, însă adoptarea este ceva, pe când implementarea este altceva, și trebuie să lucrăm serios, din greu, pentru a și asigura cetățenilor noștri ceea ce am promis.

 

Îmi face plăcere să spun că astăzi, discutând cu domnul Președinte, mi-am dat seama că România este foarte hotărâtă să-și facă datoria în această direcție. Vă mulțumesc foarte mult!"

 

Înregistrarea audio-video şi sesiunea de întrebări şi răspunsuri sunt disponibile aici:

http://www.presidency.ro/ro/media/declaratii-de-presa/declaratia-de-presa-comuna-cu-presedintele-adunarii-generale-a-organizatiei-natiunilor-unite-domnul-miroslav-lajcak

 

Comunicat de presă

15.06.2018

 

Precizări MRP ca urmare a vizitei în Bornheim

 

 

Subsecretarul de Stat în cadrul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, domnul Victor Ionescu, însoțit de Consulul General al României la Bonn, domnul Gheorghe Dimitrescu, s-a deplasat la data de 14 iunie a.c. în localitatea Bornheim la complexul unde locuiesc aproximativ 400 de cetățeni români care desfășoară activități agricole la o fermă de căpșuni și sparanghel. 

 

Deplasarea delegației a avut loc ca urmare a unor articole apărute în presa din România, conform cărora doi cetățeni români angajați ai unei firme din zonă ar fi decedat în condiții suspecte. Oficialii români au discutat cu patronul firmei, cu numeroși lucrători români și au luat legătura, totodată, cu familia unuia dintre cei decedați, pentru a clarifica atât circumstanțele în care s-au produs tragediile, cât și pentru a constata condițiile de muncă și viață ale românilor de acolo. 

 

"Este regretabil faptul că în același complex au decedat doi români, în interval de mai puțin de o lună, respectiv, la datele de 10 mai și 8 iunie. Unul dintre ei avea probleme cardiace, suferise chiar o intervenție în care i se montaseră stenturi. În ziua morții nu se dusese la lucru, iar când colegii de cameră s-au întors de la muncă, l-au găsit mort. Din discuțiile cu reprezentanții firmei nu a reieșit clar de ce o persoană de aproape 65 de ani, cu o stare de sănătate șubredă, a fost considerată aptă de angajare. În cazul românului decedat la data de 8 iunie, autopsia a indicat infarctul drept cauza morții, iar familia ne-a anunțat că nu dorește să facă demersuri împotriva firmei. În ambele cazuri, costurile de repatriere sunt suportate de angajator", a precizat subsecretarul de stat Victor Ionescu. 

 

Membrii delegației au vizitat și spațiile în care locuiesc muncitorii români și au cerut detalii despre condițiile contractuale în care oamenii își desfășoară activitatea. Demnitarul MRP a primit de la unul dintre angajații români un contract de muncă și un contract de închiriere a spațiului de locuit pus la dispoziție de firmă. Documentul urmează să fie analizat. 

 

Totodată, subsecretarul de stat i-a încurajat pe românii să revină în țară, unde pot găsi oportunități lucrative, dar mult mai mult, în contextul Campaniei „Informare acasă! Siguranță în lume! le-a recomandat să reclame autorităților abilitate abuzurile la care sunt supuși și să nu tolereze tratamente injuste din rațiuni economice.

 

"I-am transmis managerului firmei unde lucrează românii că prezența noastră este expresia preocupării față de sănătatea și bunăstarea muncitorilor noștri, în special în condițiile semnalelor îngrijorătoare transmise în mass-media cu privire la situația de la acea fermă. Pe românii de acolo i-am încurajat să nu permită să devină victime ale abuzurilor de orice fel, să nu accepte să lucreze la negru și să facă sesizări și adrese de sprijin către reprezentanța României la Bonn. În baza unor astfel de sesizări, autoritățile germane pot interveni pentru a face verificări pe care, din păcate, reprezentanții statului român nu le pot face pe teritoriul altei țări", a spus Victor Ionescu.

 

MRP continuă să monitorizeze, alături de MAE, situația de la Bornheim. 

 

http://www.mprp.gov.ro/web/precizari-mrp-ca-urmare-a-vizitei-in-bornheim/

 

ȘTIM CINE A FOST MARX?

„Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea.”  – Gabriel Garcia Marquez

 

   Acum când s-au împlinit 200 ani de la nașterea lui Karl Marx, și când în Germania, orașul Trier, a fost dezvelită o statuie uriașă din bronz a lui, cu o înălțime de 4,5 metri, lucrare de artă a unui renumit sculptor chinez, este poate momentul să ne întrebăm cine a fost, cu adevărat, această personalitate controversată.

   Karl Heinrich Marx, născut la 5 mai 1818 în Germania și decedat în 1883 în Marea Britanie, a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist care, împreună cu Friedrich Engels  au întemeiat teoria socialismului științific, fiind și lideri ai mișcării muncitorești.

   Marx s-a născut într-o familie cu vechi și ramificate tradiții rabinice, ambii lui părinți trăgându-se din familii cunoscute de rabini. Tatăl lui devenit luteran, sincer și devotat în noua lui credință, dorea mult ca fiul lui să aibă și el o relație intimă cu Dumnezeu și un caracter creștin. În anii de liceu, Karl Marx a fost într-adevăr un băiat devotat relației lui cu Iisus Cristos. Trebuie știut că la începutul tinereții sale, Karl Marx chiar își făcuse o profesiune de credință din a fi și a trăi ca un creștin. Prima sa lucrare se numește „Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte sunt cuvinte frumoase: „Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către frații noștri care sunt legați de noi în chip lăuntric și pentru care El S-a dat pe Sine Însuși ca jertfă”. Așadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza și să se iubească unii pe alții – Creștinismul. Dar, îndată după absolvirea liceului, când avea 18 ani, ceva s-a întâmplat în viața lui. Marx a devenit un revoltat împotriva lui Dumnezeu și împotriva tuturor oamenilor.

   În tinerețe Marx citea cu plăcere poezie greacă și pe Shakespeare, el însuși scria versuri, fapt care l-a apropiat de tatăl viitoarei lui soții, baronul Johann Ludwig von Westphalen, un nobil cu vederi progresiste, și care l-a introdus în teoriile socialiste. Marx a studiat la Universitatea din Bonn și, mai apoi, la aceea din Berlin, perioadă în care a schimbat studiile în drept pentru cele de filozofie și istorie. În Berlin a fost admis în clubul postuniversitar al tinerilor hegelieni, format din avangarda filozofică și politică a regatului Prusiei, ceea ce se concretiza prin critica statului și a religiei.

   Sub imperiul concepției hegeliene a progresului rezultat din lupta tendințelor interne, teză împărtășită și de tinerii hegelieni, Marx începe să considere că sarcina rațiunii filozofice este aceea de a critica tot ce există, fie instituții sociale, doctrine religioase sau lumea ideilor, întrucât întotdeauna ceea ce există este limitat, parțial rațional și potențial deschis schimbării.

   În imposibilitatea de a începe o carieră academică din motive ideologice, Marx se orientează spre jurnalism, angajându-se la jurnalul (Rheinische Zeitung) creat de un grup de oameni de afaceri din Köln. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe Friedrich Engels, pe care îl va revedea la Paris, în mica comunitate de exilați germani. La Paris, Marx scrie pentru scurt timp și face cunoștință cu poetul german Heinrich Heine, cu socialistul francez Pierre-Joseph Proudhon, și cu anarhistul rus Bakunin. În această perioadă, Marx ia, pentru prima oară, contact și cu mișcarea muncitorească, implicându-se într-o organizație secretă comunistă, numită „Liga celor drepți”, devenind socialist și comunist. Citește și aprofundează studiul economiei politice. La numai 29 de ani participă la congresul Ligii Comuniste în Londra, și împreună cu Engels expun doctrina în Manifestul Partidului Comunist”. La 49 de ani scrie Capitalul, considerată ca una din cele mai influente și relevante cărți din istoria modernă. Analiza făcută a avut unele calcule aritmetice și filozofice juste, dar viziunea lui a dat greș, neținând cont de impredictibilitatea cursului vieții.  

   Devenit un spirit fervent antireligios, scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela Care domnește deasupra tuturor”, convins că există Unul care domnește deasupra tuturor, dar pe care începuse să-L dușmănească. Dorea să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un poem scria: „Atunci voi fi în stare să merg triumfător, / Ca un zeu, printre ruinele împărățiilor. / Fiecare din cuvintele mele este foc și acțiune. / Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…”.

   Cuvintele „Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum și mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază și agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).

   Revoluționarul rus Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Marx, scria: „Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puțin să-ți fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloșie și nebunie.” 

   O confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”: „Aburi infernali se ridică și umplu creierul, / Până când înnebunesc și inima mi se schimbă cu desăvârșire. / Vezi această sabie? Prințul întunericului / Mi-a vândut-o. / Pentru mine el este cel care măsoară timpul și dă semnalul, / Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morții”.

   Aceste versuri capătă o semnificație aparte atunci când aflăm că în riturile unei inițieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plătește semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale, un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparține Satanei.

   Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistofel, din Faust: „Tot ce există merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul și tovarășii… Marx a citat aceste cuvinte, Stalin le-a pus în practică și a ajuns să-și distrugă până și propria-i familie.

   Ce se întâmplase cu tânărul Marx? Cei care i-au analizat viața și opera afirmă că Marx avusese la început convingeri creștine, însă nu a dus o viață consecventă. Corespondența cu tatăl său, cu care stricase relațiile, dovedește că risipea sume mari de bani pentru plăceri. Apoi, se pare că Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste și a primit inițierea respectivă. Expresia „se pare” aparține unor analiști – întrucât biserica satanistă este foarte secretă. Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbește realmente prin ei. Marx este și el purtătorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domnește deasupra tuturor” (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”).   Alte versuri din același poem: „...Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere! /  Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea. / Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului, / Vârful lui va fi rece și înspăimântător...”.

   Să nu ne mirăm, căci firea omului este labilă. Omul caută viața adevărată în diversele ei forme, pentru a se înălța, și uneori nu întrezărește unde-l va duce drumul ales, nu mai deosebește calea virtuții de cea a păcatului, mai ales atunci când răsare orgoliul în sufletul lui. Marx este cel mai bun exemplu al faptului că firea omului este schimbătoare. Ea poate fi schimbată din rău în bine, dar și din bine în rău.

   Drama intitulată „Ulanem” se termină astfel: „Dacă există Ceva care devorează, / Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea, / Lumea care se interpune între mine și prăpastie, / Am s-o sfărâm în bucăți cu blestemele mele neîntrerupte, / Îmi voi arunca brațele în jurul realității ei aspre, / Iar lumea va trece mută, îmbrățișându-mă, / Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută, / Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat”.

   „Ulanem” este considerată a fi chiar singura dramă din lume în care toate personajele sunt conștiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează și o sărbătoresc în mod sfidător; toți sunt slujitori ai întunericului, toți dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel: sunt satanici, corupți, damnați.

   Marx, se spune că este singurul autor de renume care și-a caracterizat propriile scrieri drept „rahat” și „cărți porcești”, oferindu-le cu bună știință cititorilor săi. „Nu este de mirare, scrie cineva, că unii din discipolii săi, comuniștii din România și din Mozambic, îi obligau pe deținuții politici să-și mănânce excrementele și să-și bea urina”.

   Dintr-o scriere a lui Marx la adresa lui Hegel: „Pentru că am descoperit cel mai înalt / Și cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii, / Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; / Asemenea Lui, mă învelesc cu întunericul”. Cât cinism!

   Biograful lui Marx continuă: „Nu încape nici o îndoială că aceste povești interminabile aveau un caracter autobiografic… El își însușise viziunea și răutatea Diavolului. Câteodată părea conștient că îndeplinește voia Celui Rău”.

   Când Marx a terminat de scris „Ulanem” și celelalte poezii de început în care vorbește despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism. Ba chiar combătuse socialismul. Despre o revistă germană la care scria, spunea că „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorința aplicării lor sociale pe care o socotește, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…”.

   El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia voia să-i ademenească pe muncitori și pe intelectuali să îmbrățișeze acest ideal diabolic.

   În fond, Marx nega existența unui creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăși. El scria: „Având în vedere faptul că pentru socialiști tot ce ține de așa-numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creația omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuși...” Dacă este negată existența Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci și legi, nimeni în fața căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniștii nu predică nici un fel de morală”.

   În primii ani de comunism sovieticii au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe capitaliști de pe pământ și pe Dumnezeu din ceruri”, însușindu-și moștenirea lăsată de Karl Marx.

   În poezia sa „Mândria omenească” Marx recunoaște că țelul său nu este de a reforma sau a revoluționa societatea, de a face lumea mai bună, ci pur și simplu de a o distruge, bucurându-se totodată de distrugerea ei: „Cu dispreț îmi voi arunca mănușa / Drept în fața lumii, / Ca să văd prăbușirea acestui uriaș pitic, / A cărui cădere nu-mi va înăbuși înflăcărarea. / Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor / Printre ruinele lumii /Și, dând cuvintelor mele o forță activă, / Mă voi simți deopotrivă cu Creatorul”.

   Deși era un intelectual de mare calibru, ca și autodidactul Engels, totuși, corespondența lor abundă în obscenități, neobișnuite pentru clasa socială din care făceau parte. Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

   Marxismul ar fi o nouă religie avându-și propria Scriptură, Marx considerându-se „Preotul comunismului”. „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”, ne spune Evanghelia lui Matei, 22.29.

   Odată, Marx a fost întrebat de fiica lui: „Care este principiul tău favorit?”, la care tatăl a răspuns: „Să mă îndoiesc de orice.” Iar când Engels aflându-se în vizită la familia lui Marx anunțase că se căsătorește cu o muncitoare, soția lui Marx a spus că nu-l va mai primi în casă.

   În Manifestul Partidului Comunist, Marx a afirmat că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci și a oricărei morale – ceea ce va face ca totul să fie permis.

    Dostoievski avertizase: „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis”. Dacă nu există Dumnezeu, înseamnă că toate instinctele noastre sunt descătușate. Iar românul Petre Țuțea spunea că „Trebuie să ne golim de prea mult Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”.

   Marx nu a fost îngrijorat de sărăcia în care trăiau tovarășii săi, pentru care revoluția era ultima soluție. El nu i-a iubit niciodată pe muncitori, considerându-i „într-o ureche”, „proști”, „măgari”, „ticăloși”, exprimându-se chiar obscen la adresa lor. Nu i-a iubit nici pe tovarășii săi de luptă pentru cauza comunismului. La el nu exista iubire, ci doar interesul, disprețul până la ură față de oameni, și vanitatea.

   Un ofițer, luptător în revoluția din 1848 și unul dintre tovarășii de băutură ai lui Marx (fiindcă acesta ținea la băutură), mărturisea că narcisismul lui Marx devorase tot ce fusese bun în sufletul său. Cu siguranță că Marx nu-i iubea pe oameni. Juristul, democratul și luptătorul italian Giuseppe Mazzini, care îl cunoștea foarte bine pe Marx, și a scris despre el că „avea un spirit destructiv. În inima lui nutrea mai degrabă ură decât dragoste față de oameni”

   Trebuie să recunoaștem că omenirea desacralizându-se, renunță la valorile morale, le trece în sfera uitării, ura și răzbunarea o stăpânesc. Oricum, trăim vremuri interesante!? Quo vadis?

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

ÎN ATENTIA DVS. - REDACŢIA REVISTEI LUMEA ROMÂNEASCĂ

Rog redacţia ziarului să se aplece asupra acestui mesaj şi să publice cele două linkuri care prezintă situaţia lui Theo, prea aspru pedepsit de viaţă.

Poate că unii dintre românii care pot şi doresc să o facă vor dori să ne ajute.

În anul 2008 fiul meu Theodor aflat la studii în Vietnam a fost accidentat aproape mortal de un conducator moto fără permis de circulaţie. După zece ani de suferinţă şi trei operaţii, acum Theodor are o bucată lipsă de craniu de 100 cm2…

De un an şi jumătate se află în aceasta situaţie.

Nu avem încă banii necesari să facem operaţia finală de fixare a unei proteze.

Vă rog ca mamă, pe voi cititorii ziarului LUMEA ROMÂNEASCĂ, dacă doriţi să vă uitaţi un pic la povestea lui…
https://theoconstantinescu.ro/

Repet ceea ce am mai scris de multe ori că într-adevăr Dumnezeu îşi face Lucrarea Sa prin oamenii de pe acest pământ. Ceea ce ni se întâmplă, prin tot ajutorul primit până acum pentru Theodor, ni se pare o minune Dumnezeiască. 

Mai avem puţin ca să reuşim.

Într-adevar este foarte târziu şi Theodor trebuie să facă urgent operaîia de protezare - Proteza si Operaîie -

Cu toate rugăminţile şi cererile noastre, încă merge destul de greu.
Noi sperăm să reusim şi să obţinem sumele necesare în timp util şi astfel coşmarul de câtiva zeci de ani pentru Theodor să dispară şi să rămână doar un vis urât.

Vali Constantinescu - mama lui Theodor

004-0743 150 521

Email :

[email protected]


Ioan POPESCU


Sâmbătă, la Palatul Culturii din Ploiești, numeroși iubitori ai artei fotografice ploieșteni au avut ocazia reîntâlnirii cu cel care a fost David Friedmann (1927-2005) –  un Maestru al fotografiei alb-negru, președinte aproape două decenii a Filialei Muntenia a Asociației Artiștilor Fotografi din România și unul dintre cei mai de seamă artiști fotografi români, născut la Ploiești.


David Friedmann a participat la numeroase saloane naționale și internaționale de fotografie, devenind AFIAP (Artist- International Federation of Photographic Art) și EFIAP (Excellence International Federation of Photographic Art).


 Personal, sunt mândru că am fost contemporan cu Maestrul, ca membru activ al Filialei Muntenia a AAF. Printre lucrările mele, care au reținut atenția lui David, a fost și ”Țăranul român” – fotografie atașată în colajul de imagini de la eveniment.


Expoziția retrospectivă ”David Friedmann”, cuprinzând 46 de lucrări de artă fotografică, a fost organizată de Consiliul județean Prahova, Centrul județean de cultură Prahova și Centrul dramatic ”Mythos” Ploiești în Salonul de arte vizuale ”Orion” al Centrului județean de cultură din Palatul Culturii.


Evenimentul a fost onorat de prezența unor cunoscuți artiști fotografi și prieteni apropiați ai Maestrului: Florin Andreescu, Mihai Vasile, Vali Craina, Mihai Cochinescu, Yannis (Peru) și Laura Katris (Grecia) – foști studenți ai IPG Ploiești, acum stabiliți în București, Yannis fiind cunoscut ca fotograf amator și un mare colecționar de aparatură foto. Toți au depănat amintiri de neuitat cu/despre David Friedmann.


Am remarcat, de asemenea, grupul numeros de tineri actori ai Centrului dramatic ”Mythos”, toți studenți ai Universității Libere ”Nichita Stănescu”, care-și desfășoară atelierele în cadrul Festivalului artelor ”NICHITA, LA ECHINOCȚIU”- ediția a XIII-a (21-31 martie 2018).

TALLIS SCHOLARS


„Cu muzică iubirea se hrănește; Cântați-mi așa dar!” – Shakespeare

 

     Miercuri 11 aprilie, pe înserat, am plecat cu mașina, alergând printr-un spațiu cu decorul verde al copacilor sfios înfrunziți, cu soarele strălucitor și mare ce apunea glorios undeva pe partea stângă a drumului, sărind ca o minge, când într-o parte, când în alta a șoselei șerpuitoare. Câteva păsări somnolente zburau lin spre culcușurile, probabil nou zămislite. Ne grăbeam să ajungem la orele opt ale serii la Biserica Universității Duke (Duke University Chapel) din Durham, statul Carolina de Nord, unde urma să audiem un grup vocal. În drumul urcător spre Capelă meditam la importanța muzicii în viața noastră, ea fiind legată de universul nostru interior, atitudinea față de muzică fiind, în general, un indiciu al profilului moral al omului.

   Despre această Capelă am mai scris cu ocazia altor concerte ascultate. Poziționată în inima campusului vestic al universității, a fost construită între anii 1930 și 1935. Impresionanta Capelă măsoară 89 metri lungime, 19 metri lățime și 22 metri înălțime, plus înălțimea turnului – 30 centimetri). Este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil englezesc, arhitectură caracterizată de arcuri mari, bolți nervurate și contraforturi care permit crearea unor spații mari și deschise, nefiind întrerupte de coloane pentru susținere. Este construită din piatră vulcanică, cunoscută ca piatră albastră de Hillsborough, cu 17 nuanțe de la ruginiu la gri. Ferestrele bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice și cu aproape 900 figuri din Biblie. Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă, și cea de a doua de dimensiuni mai mici, în 1996. Aici se țin slujbele liturgice în fiecare duminică, la care participă și corul universității.

   Intrăm, ni se înmânează programul concertului vocal intitulat „Tallis Scholars”.

   Reamintim Renașterea, perioada din istoria Europei cuprinsă în linii mari între sec. XIV-XVI, perioadă care a adus o răsturnare a concepțiilor culturale existente până atunci. În sec. XV a fost creată prima școală neerlandeză (olandeză) care a avut principii clare de compoziție: genurile liturgice (mise, motete) care au coexistat cu genurile laice (chanson). Genul preferat de compoziție era motetul care a devenit treptat un gen vocal-instrumental, și misa influențată de cântecul popular, cu scriitură polifonică; chanson-ul constituia un alt gen practicat, în care exista supremația vocii superioare, cuprindea o melodie liberă pe 2-3 voci, tematică literară, lirică, satirică sau dramatică. Datorită compozitorului francez al Renașterii – Josquin des Prés – muzica instrumentală s-a impus prin conexiunea cu cea a vocilor.

   Thomas Tallis a fost un compozitor englez de muzică sacră la curtea regelui Henric al VIII-lea, a reginei Maria I a Angliei și a reginei Elisabeta I. S-a născut în 1510 și a murit în 1585. A devenit celebru printr-o serie de Cantiones și un motet (compoziție muzicală religioasă, polifonică, în care fiecare voce își are melodia sa, uneori și text propriu) de 40 de voci, intitulat „N-am sperat în nimic altceva”, creând imagini tragice de o mare forță. A colaborat cu mai tânărul compozitor și organist al Renașterii, englezul William Byrd (1543-1623) care și-a căpătat reputația unuia dintre cei mai mari compozitori ai muzicii renascentiste, având abilitatea de a transforma muzica de atunci, în stilul său propriu. Tallis și Byrd au colaborat și împreună au creat o muzică expresivă, cântece sacre, lucrări pentru serviciul religios anglican, atât pe texte latine, cât și engleze.

   Apăruse, pe atunci, o legătură strânsă între muzică și creația dramaturgului și poetului englez, William Shakespeare (1564-1616) care, a pus ideile și aforismele sale referitoare la muzică în gura personajelor din dramele și comediile create, și uneori chiar în sonete. Exemplific Sonetul VIII:

„Când muzică asculți îți vine-a plânge? / Ceva frumos te poate dar mâhni? / De ce-o iubești, când inima ți-o frânge / Și-ți dă tristeți în loc de bucurii? / Vezi – sunetele astea minunate, / Ce se unesc în armonii cerești, / Te ceartă blând, că în singurătate, / Închisă-n tine, viața ți-o trăiești. / Să iei aminte: strunele-ți mărită / Suava voce într-un singur cânt, / La fel cum o familie unită / Rostogolește-n cor același drag cuvânt…”

   Ansamblul vocal „The Tallis Scholars” pe care l-am ascultat în Capelă, și-a luat numele după numele compozitorului englez Tallis, fiind un ansamblu vocal profesionist britanic format dintr-un grup de zece soliști specializați în realizarea muzicii vocale sacre, 4 soprane, 2 altiste, 2 tenori și 2 bași: Amy Haworth, Emma Walshe, Emily Atkinson, Charlotte Ashley, Caroline Trevor, Alex Chance, Steven Harrold, Simon Wall, Tim Scott Whiteley, Rob Macdonald.  

   „Tallis Scholars” a fost fondat în 1973 de către directorul Peter Phillips, și a performat în a fi exponentul muzicii sacre renascentiste în întreaga lume. În peste patru decenii de spectacole The „Tallis Scholars” a realizat mai mult decât orice alt grup vocal, și a dovedit că muzica vocală sacră a Renașterii constituie una dintre marile repertorii ale muzicii clasice occidentale. A adus lucrări renascentiste la o audiență mai largă în biserici, catedrale și locații de pe toate continentele planetei. În 40 de ani ai carierei sale „Tallis Scholars” a susținut mai mult de 1800 concerte, traversând lumea și înregistrând 50 discuri.

   „Tallis Scholars” continuă să-și dezvolte sunetul, lăudat de către cronicari, pentru claritatea și tonul suplu și pentru prospețimea interpretării muzicii compozitorilor contemporani cum ar fi John Tavener, precum și a compozitorilor din trecut, cum ar fi Arvo Pärt.

   Peter Phillips a lucrat cu ansamblul respectiv pentru a crea, prin combinarea dar și particularizarea sunetelor, puritatea și claritatea sunetului, care este perceput cel mai bine în interpretarea repertoriului renascentist, permițând fiecărui detaliu al liniilor muzicale să fie auzit, acesta fiind excelentul rezultat al sunetului pentru care The Tallis Scolars (Cărturarii Tallis) au putut deveni atât de renumiți.

   Prima parte a programului a conținut: „L’Homme Armé” – cântul secular, popular francez (monodie) din perioada Renașterii; „Kyrie” din Missa L’Homme Armé – compozitor francez Josquin des Prez (sec. 1450-1521); „Gloria” din Missa Batalla – compozitor spaniol Francisco Guerrero (1528-1599); „The Woman with the Alabaster Box” – compozitor estonian Arvo Pärt (n. 1935); „Quis dabit Oculis” – compozitor francez Jean Mouton (1459-1522); „Vesta Est” – compozitor spaniol Alonso Lobo (1555-1617); „Credo” din Missa Batalla – Francisco Guerrero.

   După pauza care a găzduit zumzetul celor peste 1600 de ascultători, au fost interpretate piesele: „Requiem Aeternam” – compozitor spaniol Tomás Luis de Victoria (1548-1611); „Sanctus” din Missa L’Homme Armé – Francisco Guerrero; „Song for Athene” – compozitor englez John Tavener (n. 1944); „Agnus Dei” din Missa Papae Marcelli – compozitor italian Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594); „Libera me” din Missa pro Defunctis – compozitor spaniol Tomás Luis de Victoria.

   Programul a curs liturgic, emoționant, toate piesele alese au fost fermecător interpretate. Cuvintele de slăvire a Domnului din compoziția muzicală polifonică au răsunat puternic:

„Gloria in excelsis Deo / et in terra pax hominibus bonae voluntaris. / Laudamus te. Benedicimus te. / Adoramus te. Glorificamus te…”. (Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu / și pe pământ pace, între oameni bună voire. / Pe Tine te lăudăm. Ție îți mulțumim. Pe tine te adorăm. Pe Tine te glorificăm...)

   Și ultima piesă – „Missa pro defunctis – Libera me” cuvintele căreia ne-au cutremurat pentru a nu știu câta oară. O mai auzisem interpretată de alte coruri:

 

„Líbera me, Dómine, de morte aetérna, in die illa treménda.[…]

Dies illa, dies irae, calamitatis et miseriae, dies magna et amara valde. […]

„Libera me, Domine, de morte aeterna, in die illa tremenda

Quando caeli movendi sunt et terra.

Dum veneris iudicare saeculum per ignem…”

(„Izbăvește-mă, Doamne, de la moarte veșnică în acea zi înspăimântătoare […]

Ziua aceea, zi de mânie, de urgie și suferință, o zi minunată și excesiv de amară. […]

Izbăvește-mă, Doamne, de la moarte veșnică în acea zi înspăimântătoare

Când cerul și pământul se vor cutremura.

Când vei veni să judeci lumea prin foc...)

 

   Minunatele voci ale soliștilor au sunat  puternic și impresionant, în catedrala cu o acustică perfectă, la finalul acestei ultime piese auzindu-se cuvintele: „Kyrie eleison! Christe eleison! Kyrie eleison!”

(Dumnezeule, îți mulțumesc! Hristoase îți mulțumesc! Doamne, îți mulțumesc!)

   Vocile soliștilor din fața altarului păreau că sunt ale îngerilor coborâți din cer, care se rugau pentru noi… Și m-am rugat Domnului, în această Capelă impunătoare…

   Părăsind Capela în noaptea caldă și liniștită a Primăverii, coboram treptele în liniște, să nu-i tulburăm pe cei din jur, căci ne hrănisem toți, cu tristețea și bucuria iubirii de Dumnezeu! Prin gând îmi treceau versurile: „Vezi – sunetele astea minunate, / Ce se unesc în armonii cerești, / Te ceartă blând, că în singurătate, / Închisă-n tine, viața ți-o trăiești”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Incursiune spirituală

Între numeroasele tuşe care alcătuiesc portretul literar al scriitoarei Vavila Popovici, una, cel puţin, este prezentă în mai toate cărţile sale. Omul călător. Mai puţin în sensul turistic al exprimării, cât, îndeosebi, în cel al explorării spiritului universal, alcătuit din atracţia pe care acest uriaş patrimoniu o provoacă, deopotrivă din pasiunea cu care Vavila Popovici i se dedică. Incursiunile ei par zboruri deasupra unor realităţi pe care doreşte cu ardoare să le descopere, spre a le reda, în viziune personală, cititorilor. Oferă cu asupra de măsură ceea ce i se dă, împlinind astfel un rotund armonios şi generos.

Şi cel de al optulea volum de „Articole, Eseuri” – Made in USA, Charleston, SC, February 2018 – întăreşte viziunea de mai sus, dezvoltând o personalitate conştientă de rosturile ei umane, precum şi de datoria asumată în calitate de scriitor, de a se face mângâietor, dar şi cultivator, al unor înalte valori culturale. Valorificând propria experienţă de viaţă, învăţând cu sârg din experienţa unor mari oameni de cultură, de ştiinţă, de artă, autoarea se face ea însăşi un vrednic producător şi un altruist propovăduitor al valorilor din toate timpurile: „Oamenii comunică între ei, fac schimb de idei, încearcă să se înţeleagă, să creeze acea armonie mult dorită”.

Vavila Popovici ne comunică, argumentat şi cu o convingătoare eleganţă, propria poziţie de om dedicat semenilor. Nu o face ostentativ. Nu o impune prin forţa dictatului, ci prin aceea a libertăţii convingerilor fiecăruia. Ea te îndeamnă doar să gândeşti, prezentându-ţi, fără a te obliga să-ţi însușești considerațiile personale. Sau pe cele ale altor minţi luminate, de care nu ai cum să nu ţii seama. Poţi ignora, necum combate, spusele lui Nicolae Iorga, atunci când se referea la existenţa poporului român, pledând pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie”? Sau adevărul condensat în strai ca de vers exprimat de Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”?

Din cartea în discuţie reiese, din păcate, că da! Există şi asemenea... contestatari, care se manifestă în mod direct sau pe ocolite. După cum îl duce mintea şi gradul de educaţie şi de cultură pe fiecare. Fie şi numai câteva din textele cuprinse în carte o dovedesc, scriitoarea arătându-şi şi prin gestul demascării poziţia: „Prostia bate la uşa agresivităţii”, „Violenţa – anestezicul înţelepciunii”, „Abjecţie şi mahalagism”, „Mediocritatea”, „Despre anormalitate”, „Despre superficialitate”, „Obrăznicia soră cu prostia”. Dar, este admirabilă priceperea cu care Vavila Popovici reuşeşte să pună în balanţă binele şi răul, mizând măcar pe o ameliorare în folosul binelui, pentru că o eradicare a răului este ceva care nu se mai poate, fiindcă: „Am devenit ipocriţi, la un pas de a ne identifica cu omul complet imoral care nu ţine seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret”. Nu este o împăcare cu situaţia, ci un reproş, o sugestie de a impune, fiecare din noi, în prim plan ideea de sorginte creştină, potrivit căreia „legea morală este firească”. Prin urmare, o chemare la acțiune, în virtutea faptului că „principiile şi pornirile greşite pot fi modelate”.

Pusă pe gânduri ea însăşi de decăderea morală gravă care a cuprins – şi pare a se adânci – umanitatea, Vavila Popovici rămâne, prin mesajele pe care le transmite, nu doar un, încă, om optimist, dar şi un militant, conştient că asperităţile grav dăunătoare sănătăţii lumii pot fi netezite, cu răbdare, cu pricepere, cu iubire. „Faceţi ceva, să le placă şi altora” ne îndeamnă, vorbind despre ETICĂ. „Trebuie să înţelegem că etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane – toţi avem legături unii faţă de alţii –, ci la calitatea şi corectitudinea acestora”. Pentru că, mărturiseşte autoarea, „Omul bun este acela care se străduieşte să realizeze în el însuşi şi la alţii un înalt grad de inteligenţă, putere şi dragoste, din care ar trebui să rezulte fericirea universală”. Un vis, căruia scriitoarea îi dedică o emoţionantă adoraţie.

Semnul care ne indică în chip sugerat colacul de salvare: speranţa. Iar Vavila Popovici se dovedeşte un statornic şi împătimit credincios întru speranţă. Nu atât pentru propria salvare, mai ales întru dăinuirea omenirii, care, poate, nu şi-a pierdut iremediabil moralitatea cu care a fost dăruită de Marele Creator. Ne molipsim şi noi, cu ori fără voia noastră, de această dorită şi necesară ducere în... ispită de factură divină. Ne îndeamnă întru aceasta şi „Galbenul solar al lui Van Gogh”, şi „Duminica Samarinencei – Apa vie”, şi „Libertatea – victorie a spiritului”, şi altele încă, cuprinse în paginile unei cărţi mult cuprinzătoare de idei nobile înfăţişate în cuvinte vibrante.

Admiratoare a muzicii, dar şi îndrăgostită de pian, căruia îi mai mângâie clapele, Vavila Popovici ne oferă şi nouă câte o comprimată pentru sănătatea minţii, culeasă din patrimoniul gândirii unor mari artiști ai lumii, cum, de exemplu: „Artistul are nobila menire de a face lumină în adâncurile sufletului omenesc” (Robert Schumann); „Arta este fiica libertăţii” (Fr. Schiller); „Umbra este totuşi culoare” (Van Gogh); „Toleranţa stă în fruntea tuturor celorlalte virtuţi” (Victor Hugo); „Toţi suntem robii legilor, ca să putem trăi liberi” (Cicero); „Căci moarte nu există, şi ce numeşti tu moarte,/ E-o viaţă altfel scrisă în sfânta vieţii carte” (Mihai Eminescu).

Mărturisesc (şi) această slăbiciune a mea. Am reprodus zicerile de mai sus pentru a susţine un gând de încheiere a acestor succinte consideraţii despre o carte frumoasă (cinste cui a scris-o!). Împreună cu celelalte 42 de cărţi publicate până în prezent de Vavila Popovici, şi aceasta poate fi asemuită cu un stup în care albinele harnice au adunat polen în chip de miere. Stup cu stup – o prisacă. Vavila Popovici – albinarul-prisăcar. Noi, consumatorii care ne bucurăm de dulceaţa mierii...

 

Vasile Filip – martie 2018

Tristeţea unei clădiri, tristeţea unei Români îngenunchiate.

Mihai GHEORGHIU 


             Cu permisiunea dumneavoastră am să încep cu o mică introducere, pentru a înţelege mai bine datele problemei.

              Deci, era în anul 1963, anul când copil fiind am ajuns pentru întâia oară la Sulina, unde am rămas şi petrecut întreaga mea vacanţă de vară. Povestea este lungă şi face parte dintr-un întreg capitol dedicat Sulinii, în cadrul unei cărţii la cre lucrez de câţiva ani buni.
           
         Am poposit acolo aproape întâmplător, călătorind la bordul unei minunate nave cu zbaturi, „Anghel Saligny”, navă care acum nu mai există! Povestea acesteia este deosebit de tristă şi nu face deloc cinste neamului nostru românesc. Pe scurt, nu am să vă spun decât că în perioada imediată anului de graţie 1989 nava a fost abandonată în portul Galaţi, unde a zăcut pentru o vreme, fiind transformată într restaurant! Întâmplător sau nu între timp la bordul acestuia s-a produs un incendiu şi... „Anghel Saligny” a ajuns la fier vechi!!! Cum, de ce a fost posibil posibil aşa ceva? Cine mai ştie! Dar cert este că aşa s-a întâmplat şi nimănui nu i-a păsat !!!

Cam tot aşa au decurs lucrurile şi în privinţa fostului Cinema Sulina aflat pe faleza din apropierea portului Sulina, a cărui clădire (aflată sub protecţia Patrimoniului Naţional) a fost şi ea abandonată, cam tot în aceiaşi perioadă de către Cinematografie şi Pprimăria Sulina, care a preluat-o în cele din urmă.

                                                                                                                                                                                                                                             
              Cu ocazia uneia dintre vizitele mele la Sulina, în cadrul interviului din data de 11 septembrie 2001 acordat ziarului meu Lumea Românească de către domnul primar al oraşului Sulina, Dimitriu Aurel, la întrebările mele în privinţa de viitor a fostului Cinema Sulina, domnia sa îmi spunea printre altele citez:  “Deci noi, anul trecut l-am preluat. Acum acest prim deziderat s-a realizat! Stadiul actual de degradare în care se află, l-aţi văzut şi dumneavoastră. Prin Consiliul Local s-a aprobat o sumă de bani pe care s-o alocăm proiectului de reparaţii, la acoperiş, interiorul şi exteriorul clădirii. Deci primii paşi Consiliul local i-a făcut, urmează să şi vedem în mână banii necesari! Şi În acest sens, demn de menţionat este faptul că o delegaţie care s-a deplasat de la Bucureşti, de la Ministerul Culturii şi care se pare că a încercat să facă ceva, ne-a promis ceva bani. Săptămâna viitoare chiar eu personal voi fi la Bucureşti şi nu voi pleca de acolo, stau o săptămână pe capul lor, pănă când or să dea măcar jumătate din banii promişi. şi referitor tot la problema respectivă, trebuie să menţionez că ideea noastră în privinţa reparării Cinematografului este mult mai amplă! Respectiva clădire, în urma unui minuţios plan de restaurare, va fi de fapt o Casă de Cultură, ce va adăposti nu numai cinematograful în sine, ci şi multe alte activităţi culturale diverse..  Citeşte întreg materialul

                                                                          

O poezie a angoasei şi revoltei

  Ion Pandele, Coridorul cu neliniști, Ed. Pastel, Brașov, 2016



Silvia Urdea


Ion Pandele se înscrie în generația românilor care s-au îmbarcat pentru Lumea Nouă la puțini ani după căderea dictaturii comuniste, atras de sirenele care cântau binefacerile capitalului și ale democrației de tip occidental.  Dacă pentru unii surâsul societății americane s-a întrupat într-o sigură ascensiune spre mai bine, pentru alții au apărut obstacole în cale în loc de îmbrățișări, urmate de  trezirea la o realitate puțin ospitalieră. Fiecare imigrant are istoria lui mai mult sau mai puțin dramatică, pentru sugerarea căreia cele mai potrivite mi se par versurile eminesciene: ”Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/Câte oare le vor sparge vânturile, valurile?”. Despre catargele încercate de ostilitățile furtunii ne vorbesc poeziile lui Ion Pandele din volumul Coridorul cu neliniști ( Ed. Pastel, 2016).


            Înainte de a fi poet, Ion Pandele este pictor, instruit la Academia de Arte Frumoase ”Nicolae Grigorescu” din București, pe care a absolvit-o în 1973. Se dedică timp de aproape un deceniu învăţământului pentru ca apoi, începând din 1982, să lucreze ca pictor profesionist la Studioul de Artă al Armatei până în 1995, când emigrează în SUA.  Numeroase expoziţii în ţară şi străinătate îi marchează cariera între 1983-1999, dintre care cea personală din 1988, găzduită la Galeria Eforie din Bucureşti, s-a bucurat de aprecieri deosebite din partea criticii de specialitate. 


            Strămutarea în Statele Unite ale Americii i-a declanșat interesul pentru scris, practicând în paralel pictura în puținul timp liber smuls din programul anevoios al muncii pentru supraviețuire, fără nici o legătură cu pasiunile și pregătirea lui din țară. Descoperirea scrisului nu ne miră, în măsura în care Ion Pandele este fiul prozatorului B. Pandelea, autor al câtorva romane publicate la editura Cartea românească, pe când director era prozatorul Marin Preda. Nu ne miră și pentru că fiecare dintre noi simte nevoia comunicării emoțiilor trezite de impactul cu o lume străină, necunoscută. Între 2006 - 2014 a publicat câteva plachete de poezie în limba engleză la editura PublishAmerica și de asemenea on line. Se întoarce la folosirea limbii materne în Coridorul cu neliniști, volumul care ne reține atenția. Dacă arta penelului exprimă la Ion Pandele o sensibilitate plămădită într-un spaţiu spiritual al moderaţiei, al dragostei de lumină, al împăcării cu sine şi cu lumea, poeziile recente, rezultate ale unei experiențe de viață trăite aici și acum, sunt impregnate de un sentiment al neîmplinirii, de o oboseală existențială. Sunt distinctive în textele lui Ion Pandele două filoane lirice:  unul privește sentimentele general umane precum: fragilitatea celor omenești, lupta cu timpul, suferința ratării, contemplarea naturii, refugiul în bucolic, în copilărie, în estetic etc., celălalt vizează aspecte concret istorice. Acest din urmă filon este ancorat în realitățile românești sau americane pe care le comentează la zi în incendiare cronici rimate. Nu putem face o demarcare absolută între cele două orientări ale volumului, deoarece uneori ele interferează.

           

             Timpul atotputernic, sub apăsarea căruia se află eul liric, generează câteva piese remarcabile despre uzura ființei în ceea ce are ea vital, energetic. Și în pictura sa Ion Pandele este atras de obiecte vetuste, care își dezvăluie lucrarea timpului, privindu-le cu nostalgie. Viața de la tinerețe la bătrânețe nu este altceva decât trezirea dintr-un donquijote-ism:  ”Ne credem tineri pe veci, dar la un dat/Devenim bătrâni ca un scrin demodat”(Coridorul cu neliniști, p. 5). Contrastul între caracterul finit al vieții și infinitul timpului induce o stare de tristețe grea, cu atât mai grea cu cât troieniți de timp suntem copleșiți de uitare. În absența memoriei nu este istorie, nici individuală, nici colectivă:  ”Timpul viața cerne/Uitarea s-așterne/Umbre reci apasă/Negura se lasă” (Timpul, p. 10). Lucrarea tiranică a timpului este privită în spiritul Ecleziastului. Poetul întrevede bâlciul deșertăciunilor dominant într-o lume subjugată de mercantilism: ”Lumea aleargă azi după bani, putere/Ești doar un gunoi dacă nu ai avere./Nimeni nu vede moartea cum cosește/Peste cimitire uitate pălămida crește. (p. 30). Confruntat cu această miopie generală poetul se simte neputincios, incapabil să schimbe ceva: ”Sunt fără de putere un anonim pitic”. (p. 30).  

           

                   Neliniștea devine angoasă în sensul definit de filozofia existențialistă a eului aruncat într-o lume străină, cu valori răsturnate la care nu aderă. Poezii remarcabile ca Dorul de țară și O mână de scrum exprimă această stare de alienare a ființei, care nu se mai regăsesțe într-un mediu glacial și ostil, simțindu-se un lucru fără de folos: ”Număr la minute, ore, zile și nopți/Bunicii, părinții demult sunt morți/Am rămas ca un biet ciot, resemnat/Departe-n lume peste ocean aruncat”(O mână de scrum, p. 131). Dezrădăcinare, singurătate apăsătoare și aceeași senzație de aruncare în lume specifică gândirii existențialiste le găsim în piesa Dorul de țară: ”De țară mi-e dor/Timpul îl omor/Singur și uitat/In lume aruncat/ Parcă sunt frânt/Tot e la pământ/Mă țin într-un fir/Doar să respir”(p. 117).

 

           Evadarea în copilărie, în artă și în natură sunt cele trei paleative la starea de angoasă existențială. Foarte expresivă, poezia Regal gastronomic înviază icoane din copilărie pline de puritatea trăirilor. Acasă la ”buna””ziua trecea cu joacă senină/Soare, liniște, o lume divină”(p. 47).  Portretul bunicii, stăpână pe magia ei de gospodină, care ar fi putut concura cu orice chef, este schițat cu reverență și iubire, exprimând dorul de ceea ce este autentic, necontrafăcut: ”La noi în ogradă, ca o regină/Trona buna, până în grădină/Cu roșii și castraveți în poale/Buna fierbea la ierburi în oale/Mirosul de tot soiul de legume/Aducea ce e mai dulce în lume/Așa cum gătea ea într-o ulcică/O bătrână intr-o bucătărie mică/Oferea un regal gastronomic/cu minuni organice din nimic/Seara, pe o masă simplă, joasă/Nădușea o mămăligă burtoasă/In străchini bunătăți adevărate/jumări, brânză, verze murate” (p. 47). Avem aici un reușit poem al detaliilor domestice surprinse cu deosebită plasticitate.  Frumusețea naturii este balsam pe rănile sufletului așa cum reiese din poezii ca În vale, Niagara, Grădina zeilor.  În descrierea cascadei poetului îi reușesc versuri precum: ”Mugește de durere stânca udă/Cerul cu soare cu tot asudă” (Niagara, p. 111).


            Inspirația, scrisul, lupta cu cuvântul fac parte din arsenalul intim al poetului, procurându-i desfătare, dar și grijă izvorâtă din conștiința responsabilității artistului. ”Inspirația e surâsul bucuriei/Inspirația e licoarea alchimiei/Inspirația e spiritul reîncarnat/Inspirația e universul înstelat” se confesează autorul în poezia Inspirația (p. 106). Dar, în același timp, ca scriitor dai socoteală de fiecare cuvânt pe care ”Îl vânezi cum rotește șoimul în vânt” (Un cuvânt, p. 122).

 

           O substanțială secvență a volumului o compun poeziile cu vână satirică, pamfletară, cu adresă precisă la racilele politicii românești postdecembriste, dar nu numai. O succesiune de autoportrete ale eului liric ne-a reținut atenția prin detenta psihică. Intre artist și societate fiind un divorț ireconciliabil, el, simțindu-se relegat la marginea societății, își disimulează protestul, autoironizându-se.  Autopersiflarea ascunde de fapt un protest vehement împotriva unei societăți strâmb întocmite. Poetul pune un diagnostic corect lumii în care îi este dat să trăiască: ”Trăim într-o lume materialistă/Asta e realitatea crudă și tristă/Tătuca Marx a zis cu dreptate/Materialul e mai întâi de toate/Spirit sau omenie, clasa, o glumă/Sufletul se vinde pe orice sumă/Concluzia nu este prea optimistă/Trăim într-o lume ... materialistă”(O lume materialistă, p. 101). Într-o asemenea ambianță idealismul pare de domeniul lui Don Quijote, iar artistul trăiește o profundă criză de inadaptibilitate, așa cum se întâmpla cu mai toate personajele lui Camil Petrescu, scriitorul care a impus tema în literatura română. Pe acest fond apare autopersiflarea, expresia unei rupturi dintre eu și societate.  Poezia Un golan este tipică pentru acest proces interior:  ”Sunt un golan/N-am nici un ban/Un golan bătrân/Cocoșat și spân?/Sunt un străin/Un slab arlechin/Abia mișc din coate/Cu șalele lăsate.”(p. 53).


            Lipsit total de adeziune la pseudovalorile societății, poetul își clamează sarcastic condiția proletară ca o formă de respingere a derapajelor mediului înconjurător:  ”Nu am nici funcții/Nu am nici succes/În loc de distincții/Deziluzii, stress” (Orfan, p. 13). Înfrângerea se datorește competiției necinstite într-o societate care și-a abandonat valorile morale: ”Când ești decent/Nu câștigi un cent/Când ești ipocrit/Vei fi adulat și slăvit.”(Când ești ..., p. 6). De asemenea și-a abandonat valorile spirituale, culturale:  ”Avere, titluri, dame, celebritate/Cam astea ar fi ambițiile toate/Cultură, artă, frumos, filosofie/Chestii de-astea pot să nu fie”. (Cine suntem, p. 97). Într-o societate în care totul este de vânzare arta a devenit și ea un obiect bun de comercializat. Deși artiștii creează pentru întreaga omenire, generozitatea lor este anulată de hulpavii investitori. Revoltat, autorul cere stoparea acestui proces demențial: ”Să oprim această nebunie/O costisitoare megalomanie/În loc de fruct cu gust deosebit/Arta a devenit un măr otrăvit”. (Un măr otrăvit, p. 109).

 

               Poeziile de critică socială acerbă alcătuiesc un fel de jurnal politic în versuri în care vagi repere ne ajută să le raportăm la momentul concret. Într-o parodie după Somnoroase păsărele descoperim o savuroasă caricatură a lui Victor Ponta: ”Trece Pontacul prin ape/Între funcții să se culce/Fie-i Cotroceni aproape/Somnul dulce. (Plagiate doctorele, p. 99). Nici satrapul Liviu Dragnea nu scapă neîncondeiat chiar dacă nu se face o referire nominală:  ”De trăiești în Teleorman/Jalea crește an de an/Care se dau mari și tari/Parcă-s hoarde de tătari”(În Teleorman, p. 26). Alegerile prezidențiale din 2014 cu faimoasele cozi diasporale, tragedia de la Colectiv, căderea generalului Oprea și multe alte aspecte sunt reflectate sarcastic, uneori cu un umor plin de amărăciune ca în poezia Prostia, lenea și hoția: ”Prostia, lenea și hoția/Sunt made aici în România/Avem să dăm și la export/Țigani și cerșetori cu cort”. (p. 24). Stratificarea socială nemiloasă, care permite unei elite de ciocoi ”ieșiți din mantaua” lui Ion Iliescu, produce o mizerie și o sărăcie întinsă ca râia pe toată țara. Citim versuri dure ca un plesnet de bici la adresa guvernanților: ”Iarnă câinoasă/Nimic pe masă/Frig ca afară/Sloi în cămară/Hoții prosperă/Lumea disperă/Unii cu prada/Noi cu zăpada”. (Iarnă câinosă, p. 23). Domnia kitch-ului și a prostului gust, invazia manelistă se răsfață pretutindeni: ”Epocă grotescă/Țopârlănie burlescă/Popească lăcomie/Infamă sodomie/Localuri fițoase/Gorile fioroase/Moace mocofane/Guriste afoane”. (Șmanglerii, p. 52). Parlamentul este ”caruselul cu maimuțici” care oferă ”așa circ politic să ne fălim cu el”.(p. 40). Noul cod fiscal cu care s-a lăudat la maximum guvernarea Ponta este în realitate ”un truc bestial”, ”ciumă cu cinstiții/mumă cu bandiții” (Noul cod fiscal, p. 80). Multe dintre textele cu alură satirică sunt viguroase ca un strigăt. Sunt însă unele în care materialul de criticat nu este suficient prelucrat cu uneltele poeziei, rămânând la un nivel agitatoric, declarativ.

 

           Poetul ia în vizor și lucrurile ciudate care de la o vreme se fac simțite chiar aici în America unde ”a-nceput să bată vântul nebuniei/Nu se respectă tot ce e sacru și sfânt”, aluzie la neoliberalismul obsedat să creeze o realitate alternativă, paralelă cu cea normală, firească.  Lupta pentru putere devenită un scop în sine sacrifică tocmai binele Americii: ”În America e jale și foc și teroare/De fapt, nu de la lipsa de mâncare/Mizeria e de la lupta pentru putere/De-acolo provine și faimă, și avere”. (Sărăcia în America, p. 43). Contrastele sociale sunt tot mai vizibile și în America: ”În America așadar, please stay cool/E loc pentru bogați și săraci destul”(Ibidem). Un pamflet mordant scrie I. Pandele la adresa mașinațiilor politice ale cuplului Bill și Hillary Clinton: ”Hillary adună bani un vagon/Bubba ne cântă la saxofon/Hillary sus și Hillary jos/Cuplu celebru, curat oneros/ Hillary vrea right on top/Dar are schelete-n dulap.” (Hillary, p. 103).  

            Deși atras de avatarurile politicii se declară până la urmă deziluzionat mortal de ea: ”De politică ce să mai spun/Cine crede-n ea e un nebun/Numai minciuni, manipulare/Spălare la creier și dezbinare”. (Un om resemnat, p. 81). Sentimentele pozitive se înscriu în sfera mândriei naționale, a atașamentului la credința străbună, la promovarea cinstei, întrajutorării, a muncii și a demnității ființei umane. Pe nepot îl îndeamnă:”Să fii un om minunat, un viteaz/Cu demnitate să treci peste necaz” (”Brantley, p. 63), în sensul în care pleda George Coșbuc pentru lupta vieții purtată cu dragoste, cu dor. Peste durerile actuale ale neamului nostru se înalță mesajul poetic de îmbărbătare: ”Avem o istorie milenară de români/Suntem creștini botezați, nu păgâni/Credem în dreptate, cinste și onoare/Hoția, minciuna și corupția ne doare”. (Mesajul meu, p. 133).

 Volumul de poezie Coridorul cu neliniști vădește un poet matur, exersat în drama căutării cuvintelor care să exprime adevărul. Sperăm să-și afle cu ușurință drumul spre un public cât mai larg.

 

Martin Harris Ole, ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti:

”România e cea mai europeană ţară de pe continentul nostru !”

”România e cea mai europeană ţară de pe continentul nostru !”

 

Excelenţa Sa Martin Harris s-a născut în anul 1969, la Edinburg-Scoţia. A studiat la Glenalneond College şi la Cambridge University, unde a obţinut licenţa în istorie şi a fost preşedinte de dezbateri Cambridge Union Society. În anul 2oo8- master în administraţia publică la Open University. Este căsătorit cu Linda Mac Lachian, împreună cu care are trei fete. Cariera de diplomat  şi-a început-o în anul 1991. Din 2 septembrie 2010, este numit ca ambasador al  Marii Britanice în România. Acum, în prag de primăvară 2012, vine pentru prima oară în misiune oficială la Ploieşti, prilej de a sta de vorbă, într-o română  curată, învăţată la Iaşi.


- Excelenţă, vizita dumneavoastră  la  Camera de Comerţ şi Industrie Prahova pare a avea doar un caracter economic. Cu ce impresii plecaţi după aceste contacte româno-britanice de la Ploieşti?


- Invitaţia de a veni la Ploieşti, pentru prima oară, aparţine CCI Prahova, prin preşedintele Aurelian Gogulescu, invitaţie care ne onorează şi ne bucură. Putem  astfel să cunoaştem acest judeţ, unul dintre cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, atractiv şi pentru investitorii din ţara mea. De altfel, în această deplasare, sunt însoţit de Liviu Buzilă – consilier economic al Ambasadei şi de reprezentanţi ai Biroului Comercial al Ambasadei. Despre Ploieşti ştiu că are o istorie în relaţiiile cu Marea Britanie, în special în industria petrolieră. Aici, în zona Prahovei  din perioada interbelică, au activat multe rafinării britanice, alături de cele americane. Ne-am dori să reînnodăm aceste afaceri din sectorul petrolier, dar şi din alte sectoare: petrochimie, producţia de vinuri şi de larg consum etc, Ploieştiul  fiind un loc prielnic pentru investitorii britanici.


- Contextul economic actual dificil, cu o Românie care trăieşte în general din împrumuturi externe şi cu o populaţie sărăcită şi răzvrătită datorită măsurilor dure de austeritate, nu reprezintă o piedică în calea acestei colaborări?


- Criză este în toată lumea, înclusiv în ţara mea afectată serios de criza din zona euro. Şi la noi s-au luat măsuri de austeritate;  de exemplu, şi mie mi s-au tăiat indemnizaţiile pentru cei trei copii. Ne aflăm aici pentru a identifica noi oportunităţi de afaceri, comerţul fiind cea mai importantă cale pentru a dezvolta economia în general şi pentru a genera noi locuri de muncă. Sunt mândru că Marea Britanie este prezentă în Prahova cu 117 firme, din cele 2355 de societăţi comerciale cu capital mixt sau integral străin  existente aici, ţara mea fiind pe locul al cincilea în topul investitotilor străini din Prahova.  Practic, în 2011, volumul schimburilor comerciale bilaterale între Marea Britanie şi România a depăşit un miliard de lire sterline, adică o creştere cu „doizeci” la sută faţă de 2010 şi tendinţa de creştere se menţine în continuare. Mai ales că după întâlnirea de astăzi, când cele 23 de firme româneşti, din diverse domenii de activitate ( construcţii, proiectare în petrol şi gaze, producţia de cabluri şi de echipamente hidraulice, prelucrarea lemnului, producţia de detergenţi lichizi, producţia de confecţii, confecţii metalice ş.a.) au avut ocazia să se prezinte şi să urmărească filmul „Oportunităţi de afaceri în Marea Britanie”. În urma acestui seminar, sunt semnale că şi companiile româneşti doresc şi pot să ajungă globale, un prim pas ar fi investiţiile româneşti în Marea Britanie, acesta fiind şi rolul nostru. Sper ca, în cel mult trei ani, să putem consemna  prezenţa investitorilor români în ţara mea. Ştiu că atât Marea Britanie, cât şi România, avem o preocupare comună: cum să ieşim din criză? Rezolvarea crizei din interior constă, în primul rând, prin crearea de noi locuri de muncă şi încurajarea competitivităţii la nivel european. Pentru mine, foarte important este creşterea exporturilor firmelor mici şi mijlocii din Marea Britanie în România. Noi vom sprijini acele companii  care au intenţia să facă afaceri în România, inclusiv în Prahova. Dar asta depinde nu numai de noi... Marea provocare pentru viitor rămâne, repet, creşterea competitivităţii în general; dacă menţinem o rată de creştere economică slabă, atunci, peste vreo trei-patru decenii, nicio ţară europeană nu va mai fi în top 10 mondial! Avem o competitivitate mare cu China, India, Brazilia, Rusia, cu aceste principale ţări trebuie să creăm relaţii dinamice, cu accent economic. Camera de comerţ ploieşteană  a fost foarte deşteaptă prin deschiderea unor filiale în două din aceste ţări: la Shanghai şi Moscova. Îi doresc să continue această ofensivă.


- Potrivit jurnaliştilor de la The Atlantic, sunt şi alte cel puţin cinci state care ar putea deveni tigrii economiei mondiale: Turcia, Indonezia, Mexic, RD Congo, Kazahstan şi chiar Nigeria...


- Da, am aflat şi eu de aceste prognoze. Toate aceste ţări au resurse naturale imense, datorită cărora, bine exploatate, pot intra în rândurile marilor puteri economice. Turcia, de exemplu – liderul lumii musulmane – a avut, anul trecut, o creştere economică de 11 la sută, în timp ce economiile europene scădeau. RD Congo, extrem de bogată în cupru, cobalt şi diamante, cunoaşte o creştere economică spectaculoasă, în ultimii cinci ani,  iar Kazahstanul – cea mai stabilă ţară din regiune, „musteşte” de resurse minerale şi hidrocarburi. Achizionarea companiei româneşti Rompetrol de către KazMunaiGaz – firmă de stat – este un fel de cap de pod în UE, o încercare reuşită de pătrundere pe piaţa europeană. Indonezia, a patra ţară din lume ca populaţie, cunoaşte şi ea o creştere economică rapidă, spre deosebire de China, care depinde foarte mult de exporturi, Indonezia vinde cea mai mare parte a producţiei sale la intern, ceea ce înseamnă că rezistă crizei economice mondiale şamd.

- Care sunt domeniile şi atu-urile pentru România care ar putea trezi interesul investitorilor britanici și care ar putea conduce la o creştere economică?

- Forţa de muncă românească,  înalt calificată, productivă şi ieftină, este principalul atu pentru România, care ar putea asigura o creştere economică de cca 6 la sută pe an. De aceea, România reprezintă o piaţă atractivă pentru investitorii britanici. Mă refer, în special, la derularea unor afaceri în domeniul petrolier şi petrochimic, al îmbunătăţirii calităţii mediului şi, mai ales, al turismului. Aveţi un patrimoniu turistic excepţional, mai ales cel rural, unic în Europa, care l-a fermecat până şi pe prinţul Charles, devenit un adevărat ambasador onorific al României.  Acest patrimoniu trebuie, însă, păstrat şi pentru generaţiile viitoare... Eu le spun prietenilor mei, amatori de curiozităţi/noutăţi, să vină aici, în România, care este, în opinia mea, cea mai europeană ţară de pe continentul nostru! Am să mă explic de ce: în România este un amestec unic de influenţe: germane, franceze, italiene, otomane, slave, neîntâlnite în nicio altă ţară. Aici este o cultură unică, cu adevărat europeană! ”Pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai...”


- Şi totuşi, deşi sunt cunoscute în parte aceste  lucruri, nici turiştii, nici investitorii străini nu se înghesuie să vină în „gura de rai”...


- Aşa este, din păcate! Lipsa autostrăzilor, birocraţia, corupţia şi, nu în ultimul rând, acele ordonanţe de urgenţă – sunt adevărate bariere în calea investitorilor şi turiştilor. Mă bucur să văd că noul premier Ungureanu pare hotărât să instaureze un sistem capabil şi reformat în justiţie, cu cât mai puţine ordonanţe de urgenţă. Am observat, în acest sens, că se fac progrese semnificative, noul cod civil fiind un pas important pentru stimularea relaţiilor comerciale. Pentru afacerile firmelor britanice în România e necesar un sistem de justiţie capabil şi clar, astfel încât parteneriatele cu autorităţile româneşti să decurgă normal, deoarece numai aşa vom putea realiza obiectivele propuse de ambele părţi. Și aș mai dori să spun ceva despre procesul de privatizare din România, care, din ce am observat eu, este caracterizat de prea multe scandaluri. În privatizarea companiilor românești, proces care cade în sarcina Executivului, ar trebui să participe cât mai mulți ofertanți, atât români, cât și străini, aceștia din urmă putând aduce cu ei o nouă mentalitate, o altă orientare comercială în aceste investiții, care acum sunt adevărate „găuri negre„ în banul public. Așadar, importantă este promovarea ofertelor de privatizare românești în afara țării, inclusiv pe bursele internaționale, pentru a stârni interesul investitorilor străini  față de oportunitățile pe care le oferă companiile supuse procesului de privatizare. În acest context mi-aș dori să reușesc să consolidez relațiile dintre Bursa de Valori București și Bursa din Londra.


- Vă propun să abordăm o temă care nu ne face plăcere nici nouă, nici dumneavoastră: problema unei părți a comunităţii româneşti din Marea Britanie - o pată neagră, la propriu (țiganii), în marile oraşe britanice -  remarcată prin cerşit şi infracţiunile comise, unii dintre ei reuşind chiar să obţină ajutoare sociale!


- Ca membrii egali în UE, Marea Britanie şi România trebuie şi pot lupta împreună pentru curmarea acestor fenomene infracţionale. Există deja o colaborare strânsă şi eficientă între poliţia britanică şi cea română – în sarcina cărora cade rezolvarea infracţiunilor. Nu numai românii sunt însă infractori, ci şi alţi imigranţi intraţi ilegal în Anglia. Oricum, nu putem opri intrarea în ţara noastră  a niciunui cetăţean, român sau de altă naţionalitate. Cunosc, însă, şi români care muncesc în  Marea Britanie, ei având un aport considerabil în economia ţării mele, unul dintre aceştia fiind omul de afaceri George Iacobescu, innobilat recent de către Regina Elisabeta a II-a cu titlul de Cavaler. Este adevărat că britanicii privesc cu îngrijorare ridicarea restricțiilor pe piața muncii a românilor și bulgarilor, începând cu 1 ianuarie 2014, dar eu știu că aceștia vor fi tratați pe piața britanică a muncii la fel ca toți ceilalți cetățeni europeni.


- Ne puteți da numele câtorva personalităţi publice româneşti pe care le cunoaşteţi şi, eventual, le admiraţi?


-  O cunosc şi o admir pe Angela Gheorghiu, cea mai bună soprană din lume, iar din lumea sportului, pe ploieşteanul Octavian Belu, antrenorul de gimnastică cu cele mai multe medalii olimpice, mondiale şi europene şi, bineînţeles, pe fetele lui, Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor, pe care sper să le văd campioane olimpice la Londra. Cu politicienii români sunt în faza de cunoaştere, dar sigur vă pot spune numele unui mare om politic şi diplomat cu faimă internaţională din perioada interbelică: Nicolae Titulescu. Îl admir, de asemenea, pe poetul dvs național Eminescu. Am mai auzit și citit despre  Henry Coandă, inventatorul avionului cu reacție, experimentat în Paris, la începutul secolului trecut. Și, să nu vă mirați, admir... mâncarea românească, în cele trei săptămâni, cât am stat la o familie din Iași, am mâncat și mi-a plăcut mămăligă cu brânză și smântână – o specialitate românească...


- Dacă îmi permiteţi, vă aduc la cunoştinţă o informaţie din lumea fotbalului, respectiv a întâlnirilor româno-britanice: în anul 1966, Petrolul Ploieşti, campioana României, a întâlnit la Ploieşti, în prima manşă a Cupei Campionilor Europeni, celebra formaţie Liverpool, campioana Angliei, ţară care, la acea vreme, deţinea titlul de campioană mondială la fotbal. Scorul a fost 3-1 pentru ploieşteni. De atunci nicio altă echipă românească nu a mai reuşit vreo victorie cu echipe din Anglia. Rămânând în lumea atât de fascinantă a sportului, vă rog, Excelenţă, să ne vorbiţi despre cum se pregăteşte Londra pentru organizarea Jocurilor Olimpice de Vară – 2012?


- Mai întâi, trebuie să vă spun că, în anul 1966, când echipa Petrolul a obţinut acea mare victorie, eu aveam abia 3 ani! Am o scuză, nu? Despre compatrioţii mei britanici pot preciza că, prin natura lor, iubesc sportul, care are valori importante pentru o societate democratică, el însuşi fiind un fel de democraţie, care te învaţă să câştigi bine, dar şi să pierzi bine! Instruirea copiilor se face prin mişcare. În şcoala din Edinburg unde am învăţat eu, eram vreo 400 de băieţi şi 20 echipe de rugbi. Şi una dintre fiicele mele, care are 9 ani, practică scrima. Poate într-o zi o să ajungă şi ea campioană olimpică la floretă, precum românca Laura Badea în 1996, cine ştie! Pentru Anglia, Jocurile Olimpice reprezintă, într-adevăr, un mare eveniment. Londra s-a pregătit intens pentru aceasta, încă din 2005, când a fost aleasă ca destinaţie a JO. Miile de sportivi vor admira un oraş al tradiţiei, dar şi al modernităţii. Eu, personal, când am aflat că Londra va organiza JO din 2012, am fost foarte bucuros şi mândru. Am trăit atunci, în 2005, un moment de emoţie, încântare şi...şoc. În ziua următoare, Londra a fost zguduită de un atac terorist cu bombe puse în metrou, în urma căruia au murit 56 de oameni. Viaţa merge însă înainte, cu optimism...


- Excelenţă, cu speranţa că, la finalul mandatului dvs în România, veţi pleca cu o impresie bună despre ţara noastră, vă mulţumesc, urându-vă succes în nobila dvs misiune diplomatică!


Ioan POPESCU

DESPRE CINSTE, NECINSTE ȘI TICĂLOȘIE

„Niciodată un om cinstit nu se poate apăra cu atâta înverșunare, ca mincinosul care a fost prins.” – Nicolae Iorga

 

   Valorile morale care au îmbogățit cu adevărat viața omului, valori care s-au dovedit a fi de încredere, sunt utile și importante pentru societate. În zilele noastre ele cunosc un declin semnificativ.

   De când există omul pe pământ, acesta s-a călăuzit după diferite legi întocmite, pentru ca binele să-l călăuzească în viață. Cinstea și alături de ea onoarea și corectitudinea au fost și rămân calități morale apreciate și considerate mai presus decât celelalte virtuți ale omului. Ele îi obligă pe oameni  să-și îndeplinească datoria socială, să respecte adevărul și dreptatea, și să se comporte sincer și corect în societate. Sunt valori morale fundamentale pentru oricare societate civilizată. Când ele își pierd din calitate, este vădit că societatea se degradează.

   Cinstea este una dintre cele mai complexe virtuți, tocmai pentru că, la rândul ei, sintetizează multe alte virtuți. Omul cinstit nu minte, nu denaturează realitatea – spunând că făcut ceea ce nu a făcut – și nici nu tăinuiește despre sine o realitate care, aflată de către ceilalți, l-ar putea leza. Iar când e vorba despre ceilalți, nu-i lingușește, dar nici nu ascunde eventuala lor fraudă sau abuz: omul cinstit nu e complicele nimănui, indiferent de prețul pe care l-ar avea de plătit pentru gestul respectiv. Nu este fățarnic sau duplicitar, nu defăimează pe cineva și nici nu răspândește informații false. Nu înșală, nu umblă cu tertipuri, cu vicleșuguri, nu măsluiește, nu răstălmăcește, nu fură, din modestie el vrea să aibă doar ce este a lui, și ceea ce a dobândit pe drept, nu încalcă drepturile nimănui, Își vede de munca lui, pe care o face cu sârguință, dăruire, seninătate și bucurie.

   Corectitudinea este virtutea care se naște din înțelepciune, tot pentru binele omului. Se bazează pe încredere și este hrănită cu iubire și respect. Dumnezeu este corectitudine, precizie și iubire, și din iubirea Lui ne-a creat, și iubire și precizia timpului ne-a dat. Corectitudinea reflectă, în primul rând, atitudinea omului față de sine și apoi de ceilalți, determină relații civilizate între oameni, pune în evidență sinceritatea, seriozitatea și consecvența cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Omul corect nu este lingușitor și nu aduce laude nejustificate, nu admite falsitatea vorbelor. El apreciază adevărul fiindcă slujește dreptatea. Oamenii corecți sunt prețioși pentru societate. Natura întreagă ne dă lecții de corectitudine, respectând cu precizie vremea nașterii – răsăritul –, maturității – perioada lucrului bine făcut – și apusului – moartea. Este scris în Biblie: Cel ce umblă în neprihănire și vorbește fără vicleșug, cel ce nesocotește un câștig scos prin stoarcere, cel ce își trage mâinile înapoi ca să nu primească mită, cel ce își astupă urechea să n-audă cuvinte setoase de sânge și își leagă ochii ca să nu vadă răul, acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, și apa nu-i va lipsi (Isaia 33:15-16).

   Onoarea înseamnă să ai înțelepciune, înseamnă să-ți respecți cuvântul dat (de aici și expresia: „Pe cuvântul meu de onoare” sau „pe onoarea mea”); înseamnă  să eviți certurile, să ierți insultele, să fii drept și bun, să fii smerit și cu temere de Dumnezeu.  Jurnalistul, filologul american Henry Louis Mencken (1880-1956) spunea că „Onoarea este pur și simplu moralitatea oamenilor superiori”.

   Necinstea este definită ca incorectitudine, corupție, escrocherie, hoție, șarlatanie, ipocrizie, viclenie, trădare. A fi necinstit înseamnă totodată a fi incorect, lipsit de onoare, a prefera minciuna în locul adevărului, înseamnă să-ți accepți sieși dreptul de a fura, adică a nu respecta nici această poruncă a Divinității, să-ți placă să înșeli și să induci în eroare, în vreun fel, pe cei din jurul tău. „Vai de tine pustiitorule, care totuși n-ai fost pustiit;  care jefuiești și n-ai fost jefuit încă! După ce vei sfârși de pustiit, vei fi pustiit și tu, după ce vei isprăvi de jefuit, vei fi jefuit și tu.” (Isaia, cap. 33).

   Omul necinstit ascultă pe la uși, scormonește, provoacă, născocește, minciuni ticluiește. Este lipsit de integritate – componentă esențială în structura ADN-ului personal. Un renumit baschetbalist american spunea că „Nu există o testare mai bună a integrității unui om decât comportamentul acestuia atunci când greșește”, explicând că omul integru depune toate eforturile pentru a îndrepta greșeala, sau a-i micșora efectele negative. Integritatea sau lipsa ei o putem constata observând și analizând acțiunile, credințele, metodele, măsurile și principiile sale, toate zugrăvindu-i caracterul.

   Necinstea incubă trădarea, despre care scriitorul francez Victor Hugo spunea că este „Biserica iadului”. Unii politicieni s-au dovedit a fi trădători ai intereselor țării, ascunzând faptele lor reprobabile. Dramaturgul nostru Ion Luca Caragiale, cel care a ilustrat magistral specificul și mecanismele parvenirii, în piesa „O scrisoare pierdută” are un dialog între Farfuridi și Brânzovenescu, primul exprimând: „Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie!”, și Brânzovenescu exprimându-și pretenția: „Dar cel puțin s-o știm și noi”.

   Necinstea politicienilor generează o atmosferă de teamă, neîncredere, declin social și moral.

   În orice societate există și oameni decăzuți moral – ticăloși. Dar depinde cât de mulți sunt și ce funcții ocupă. Ne este cunoscută ticăloșia a două perioade din istoria noastră: secolul fanariot (1711-1821) și jumătatea de secol comunist (1946-1989), despre care s-a scris mult.

   Ticălos este denumit omul parșiv, nemernic, netrebnic, mișel, canalie. Ticăloșenia este legată de minciună; ticălosul nu-și poate apăra înșelătoria decât prin minciună, fiindcă el este un om mic sau chiar de nimic, dar vrea sa devină – mare și tare. Este răzbătător, înfigăreț sau băgăreț, obraznic, șmecher, sforar, pișicher, fățarnic și prefăcut. Râvnește la bunuri și putere. Fură, minte, stăpânește în afara oricărei legi. Este lacom, hrăpăreț, nesățios și hulpav. Pe măsură ce îi crește puterea devine trufaș, îngâmfat, cusurgiu, lipsit de bun simț, mârlan, bădăran, neam prost. În general îi plac femeile, știe să le ademenească și să le folosească. Foarte curând devine și răzbunător. Vrea, în orice chip, să învingă, să stăpânească. Dacă dreptatea i se opune, o cumpără și timorează adversarii. Știm că „Cinstea nu se cumpără, nici nu se vinde”, dar ticăloșia este cea care se poate cumpăra și se poate vinde ușor. Ticălosul lucrează de obicei în cârdășie cu oameni de aceeași teapă, pentru a se putea acoperi unii pe alții, mințind și denaturând adevărul. Ticălosul este asemenea caracatiței – animalului marin cu brațe puternice prevăzute cu ventuze – , lacom, apucător, hrăpăreț.

   Trăim între ticăloși, pe unii i-am lăsat să ne conducă, să-și facă mendrele (a-și satisface interesele), cum se spune în popor, sau am fost orbi? Când și cum vom redresa totul? Adevărat, este greu de luptat cu ticăloșii, întrucât ei se apără „cu înverșunare”.  

   Și totuși, supraviețuirea umanității va depinde de morală, de felul în care ne vom comporta. Iisus Hristos rostind cuvinte de binecuvântare, pe muntele Fericirilor, în auzul ucenicilor Săi și al mulțimii, printre ele a rostit și o cugetare despre valoarea morală universală – Regula de Aur – care sună frumos și pe înțelesul tuturor: „Faceți pentru alții tot ce ați vrea să facă ei pentru voi” (Matei 7:12). Dacă un om moral ar greși la un moment dat, el ar dori ca ceilalți să-i aplice pedeapsa pentru îndreptare. Ca atare, dacă unii din ceilalți au greșit, au ticăloșit, noi va trebui să cerem pedeapsa pentru ticăloșiile lor făcute.

   Să nu ne mirăm de atâtea citate, fiindcă „respectarea legilor se face după maxime morale”, spunea filosoful german Immanuel Kant (1724-1804), unul dintre cei mai mari gânditori din perioada iluminismului.

   Pentru supraviețuirea noastră, pentru fericirea pe care ne-o dorim, ar trebui să fim conștienți de defectele societății în care trăim, să dezvăluim necinstea și ticăloșia unora și să mergem pe drumul drept, chiar dacă el are cărări ademenitoare ale rătăcirii. „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu purtarea morală”, ne spune tot Immanuel Kant, în „Critica rațiunii pure”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

Veronica Antal, prima femeie beatificată la Vatican


Papa Francis va beatifica, la Vatican, prima femeie din România. Cine este „Crinul Însângerat”? Este vorba mai precis despre Veronica Antal care s-a născut în 1935, într-un sat din Moldova. Aceasta a fost ucisă cu bestialitate pe când avea doar 24 de ani. Ucigaşul său a vrut să o violeze, dar tânăra s-a apărat până la moarte, în numele credinţei.


Aceasta îşi dedicase viaţa credinţei şi chiar a dorit să se călugărească. Dar, pentru că pe timpul comunismului mânăstirile au fost desfiinţate aproape în totallitate, tânăra a făcut doar legământ de castitate

În urma unei anchete amănunţite, Papa Francisc a semnat, pe 26 ianuarie 2018,un decret prin care recunoaște „martiriul Slujitoarei lui Dumnezeu Veronica Antal, laică, aparținând Ordinului Franciscan Secular, născută la 7 decembrie 1935 la Nisiporești (România) și ucisă din ură pentru Credință pe 24 august 1958 la Hălăucești (România)”.


Data ceremoniei de beatificare se va anunţa ulterior (sursa:RepublikaNews).


Ioan POPESCU


AMBÂȚ, ARȚAG ȘI PÂRȚAG. MODESTIE – CANCI !

„Lipsa modestiei nu este numai o dovadă clară de lipsă de caracter, ci și o gravă impolitețe și răutate față de cei prezenți.” – Michel de Montaigne

 

   Am asistat în ultimele săptămâni la evenimente, atitudini degradante. Pe scena noastră politică și-au jucat rolurile scandalagii, flecarii, actori mediocri plini de ifose, care au urmărit obținerea de efecte teatrale cu mijloace de prost gust și pe care lumea serioasă îi consideră cabotini. Citisem în tinerețe o carte care se intitula „Cabotini și cabotine”. De ce oare memoria mi-a păstrat atât de bine titlul cărții? Se vede că, în creier se fac conexiuni neașteptate, neuronii lucrează...

   Concret, Secretarul general adjunct al PSD a declarat, cu o săptămână în urmă, că PSD va modifica „mult” Codurile penale și, întrebat de ce miniștri cu probleme penale vor face parte din Cabinetul guvernului, acesta a răspuns „pentru că putem”. De asemenea, întrebat dacă modificarea Codurilor penale va continua, secretarul general al PSD a spus: „Vor fi modificate Codurile Penale mult. În sens pozitiv. Societatea civilă este partea aia mare din România care ne-a votat și ne-a dat această împuternicire…. ”.

   După ședința Comitetului Executiv Național (CExN) al PSD, Președintele PSD a fost întrebat dacă vor putea fi miniștri cei cu dosare penale și răspunsul a fost: „Am hotărât să ne facem noi Guvernul, și nu alte instituții”. Întrebat dacă membrii PSD cu dosare penale ar putea face parte din viitorul Guvern, liderul social-democraților a răspuns: „Da”.

   Îmi amintesc că am scris cândva despre „fudulia” unora. Poate am intitulat altfel eseul, dar aminteam acolo de marele poet latin Vergiliu (70 -19 î.Hr.) care glosa în Egloga a VIII-a vers 63: „Non omnia possumus omnes” (Nu toți putem de toate). Adică pe lângă voință, stăruință până la obrăznicie, există și neputințele noastre. Nu-l putem contrazice pe Vergiliu și nu putem crea alt dicton ca acesta, de exemplu: „Putem face totul!” și nici chiar „Toți la un loc putem face totul”, și nici „Ne este permis totul”. Există o limită dată de Creator omului, în primul rând având în vedere timpul vieții noastre, dar nu numai. Și această limită trebuie înțeleasă și respectată. Există apoi o limită a bunului simț al omului, care, de asemenea, trebuie respectată, pentru a nu lovi în ceilalți și a crea haos. Orice progres al unei societăți a fost obținut prin stăruință, dar cu modestie, fără grabă și îngâmfare, ci analizând și gândind rațional, adică folosind inteligența la maximum și trecând totul prin suflet. Așa s-a ajuns la concluzia că este bine să adopți modestia în acțiuni, considerând-o ca o virtute. Modestia sinceră, bazată pe o inteligență superioară aparține, susținea cineva, „oamenilor mari”, pe care, din păcate, nu îi avem în zilele noastre, în politică. Ar fi și ridicol! Cum i-ar sta unui „om mare” între „pitici”?

   Încăpățânări, accese de furie, toane, gust de ceartă și jigniri. Ambâț, arțag și pârțag. Modestie – canci! Dar tot arțagul își are pârțagul, se înțelege din proverbul românesc: „Orice naș își are nașul”. Și iată că la vorbele cum că ministrul educației ar fi ținut un discurs plin de dezacorduri gramaticale, a intervenit secretarul adjunct al PSD: „Dacă ieșim cu această propunere în fața electoratului, vom avea mai probleme. Voi, cei care îl susțineți pe rector, nu o să puteți explica".

De aici a ieșit dialogul uluitor între cei doi, Președinte și Secretar:

- Nu îi faci un bine lui Cati (de la Ecaterina) cu vorbele astea. (Vai, ce atmosferă de familie !)

- De ce îți permiți să mă întrerupi?

- Îmi permit pentru că pot. (Altul care poate !)

- Și eu pot să te întrerup. Pot să spun lucruri nespuse care te întrerup pe tine de tot.

- Te întrerup pentru că sunt încă președintele partidului. (spuse cel frumos caracterizat de un jurnalist - „cu mustață ergodaniană și zâmbet perfid putinian”),

- Încă!

   Auzi, domnule – „încă!” O fi știind omul ceva!

   Arțagul și pârțagul provin din egoism, din lipsa de modestie, ifose, înfumurare și duc la disprețul față de ceilalți, la invidie, ură și alte multe rele, care, dacă pun stăpânire pe sufletul cuiva, îl fac din om, neom; îl fac fiară, încât calcă în picioare orice lege, tot ce e mai curat și mai sfânt pe lumea aceasta.

   Miercuri, 24 ianuarie, Comisia Europeană s-a declarat „îngrijorată” în legătură cu evoluțiile recente din România privind independența sistemului judiciar, cerând Parlamentului de la București „să regândească acțiunile propuse, să lanseze dezbaterea conform recomandărilor Comisiei și să construiască un consens la scară largă cu privire la calea de urmat”, referire la legile justiției.

   Câteva ore mai târziu, cei doi președinți ai partidelor aliate, PSD și ALDE, au transmis o scrisoare președintelui și prim vice președintelui Comisiei Europene, în care cataloghează preocupările Bruxelles-ului privind legile justiției drept „surprinzătoare”, sugerând că nu sunt bine informați. „Ne exprimăm îngrijorarea cu privire la modul incorect în care a fost informată Comisia Europeană în ceea ce privește transparența dezbaterilor pe tema justiției din România”, arătau președinții celor două Camere în scrisoare.

   Mai mult, din ziarul „Gândul” aflăm că liderul PSD, întrebat, la Antena 3, cum își explică poziția critică a președintelui și prim vicepreședintelui Comisiei Europene, referitoare la legile justiției, a răspuns: „Picătură cu picătură, minciună dusă picătură cu picătură și de aici din țară și de la Bruxelles și de către europarlamentari, dar și de către funcționari de acolo. Îi spune domnului comisar, îi spune domnului director general și se creează, așa, o rețea”. Iată, pe lângă obsesia „statului paralel”, a apărut și cea a „rețelei”.

   Comisia Europeană (CE) a transmis, în replică, că sunt bine informați în ceea ce privește modificarea legilor justiției: Comisia Europeană nu face comentarii despre comentarii. Mai mult, ca un context general, Comisia a urmărit îndeaproape procesul parlamentar din România și evoluția discuțiilor asupra acestor legi în decurs de mai multe luni. Suntem foarte bine informați despre acest proces, despre mizele care sunt în joc și despre potențiale riscuri. Suntem în contact cu Guvernul, Parlamentul, sistemul judiciar și societatea civilă din România, în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare”.

   Ce vor mai pregăti cusurgiii noștri? Atenție, dregătorilor, cusurgiilor ! Orice arțag naște pârțag! Orice naș își are nașul !

 

 

 Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

ReUnirea Basarabiei cu România - principalul obiectiv național al ”Centenar 2018”

Ioan POPESCU


Politicienii din România ezită să adopte o declarație fermă referitoare la dreptul Republicii Moldova de a se uni cu România, refuză să adopte o strategie oficială, asumată de Parlament și de toate partidele politice, pentru Reunire. În ciuda declarațiilor patriotarde prilejuite de diverse manifestări publice, majoritatea politicienilor din România dau dovadă de lașitate în abordarea subiectului Basarabiei.

În schimb, politicienii din Moldova preferă să profite în interes personal din pendularea între Uniunea Europeană și Rusia, ceea ce contribuie la criza identitară a locuitorilor din Republica Moldova. Susținerea oarbă a taberei declarat proeuropene, vizibil coruptă, de către România și Uniunea Europeană s-a dovedit un eșec.

Marea problemă este criza identitară care încă persistă în Republica Moldova după 26 de ani de independență. În acest moment, nu dorința de Unire este adevărata problemă, ci identitatea moldovenistă, care are încă un suport foarte larg. Spre comparație, românii din Transilvania, în marea lor majoritate, nu s-au gândit la Unire până după intrarea României în Război în 1916, liderii lor politici militau pentru drepturile politice ale românilor în cadrul Imperiului Austro-ungar. Dar toți românii din Transilvania se socoteau români, nu ardeleni. Acesta a fost fundamentul identitar care le-a permis în Octombrie – Decembrie 1918 să adopte decizia de a se uni cu România. Însă în cazul Basarabiei de azi, identitatea românească este încă minoritară în favoarea moldovenismului. Indiferent de rolul rușilor în propaganda care a creat moldovenismul, este un fapt care nu poate fi contestat și a cărui efecte se văd incluisv în ponderea redusă a unioniștilor din Republica Moldova.

Pe plan extern, România trebuie să preia inițiativa atât pe plan diplomatic, cât și propagandistic. Rolul Moscovei în problema Reunirii Basarabiei este indiscutabil. Există o abordare directă a subiectului pe linia București – Moscova? Trebuie să aducem Rusia la masa dialogului, inclusiv pentru a oferi garanții privind minoritatea rusă.

Ucraina este la fel un actor important. Kievul trebuie să înțeleagă că reunirea Basarabiei cu România nu implică un atentat la frontierele sale, adică nu vom revendica nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, pentru că nu este fezabil.

Ungaria este foarte preocupată de subiectul Reunirii Basarabiei, pe care îl folosește în interesul minorității maghiare din România și a planului de autonomie a secuilor. Cum contracarează România acțiunile și propaganda Budapestei?

Probabil că pentru prima oară în discursul public despre Basarabia este invocat rolul Turciei. Indiferent de poziția UE față de președintele Turciei, România nu trebuie să uite că Turcia joacă un rol cheie în Regiunea autonomă Găgăuzia.

România are sau trebuie să aibă un obiectiv clar de țară: Reunirea Basarabiei. Ce face concret România pentru a-și atinge acest obiectiv? Este o direcție asumată de diplomația românească? Cât de implicați sunt cetățenii României sau Moldovei? Care este rolul istoricilor? Ce facem după 2018?

Sursa: Historia

Un atac mediatic nedrept!

Mihai GHEORGHIU


„Prima datorie a omului e să fie drept” – este una dintre definiţiile filozofice ale lui Voltaire, sub care ziarul meu Lumea Româneacă (The Romanian World PRESS) a dialogat cu publicul, încă din anul 1998, momentul apariţiei întâiului său număr. Pentru mine şi pentru publicaţia mea, precum şi pentru cele două cărţi pe care le-am publicat pănă în acest moment, definiţia respectivă a reprezentat un model de ideal suprem, pe care m-am străduit să-l urmez fără rabat. Acestă poziţie personală anacronică şi în general antagonistă actualei societăţi, conduse autoritar de un materialim deşănţat şi penibil, avea să mă plaseze la un moment dat într-o antiteză directă cu cei pe care i-am detestat şi dezavuat dintotdeauna.

 

Recentul atac mediatic declanşat de domnul Culian Grigore Luca prin inermediul publicaţiei sale, (vezi: www.nymagazin.com/.../simpozionul-mihai-eminescu-profesoara-s.)şi continuat pe pagina sa de socializare Face book îmotriva Pr. Dr. Theodor Damian, personalitate autentică a culturii noastre româneşti din exil şi totodată colaborator al publicaţiei mele, este nedreaptă şi mi-a atras imediat atenţia. În acest context, în deplină concordanţă cu regulile deontologice ale presei şi nu în ultimul rând, respectiva definiţie a lui Voltaire, citată mai sus, mă simt obligat să intervin.

 

La solicitarea şi insistenţa mea Pr. Dr. Theodor Damian a acceptat să-mi dea un răspuns detailat vis a vis de acuzele ce i s-au adus, material ce îl redau în rândurile de mai jos. Dar, mai întâi de toate, găsesc de cuviinţă că este extrem de imprtant ca publicul cititor, românii de pretutindeni, să ştie concret cine este   Pr. Dr. Theodor Damian!

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

 

n. 28 decembrie 1951, Botoşani, România

30-18 50th Street

Woodside, New York 11377

[email protected]

 

EDUCATIE

Doctor în Teologie, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999

            (Teologie sistematică - Etică)

Doctor în Teologie, Fordham University, New York, 1993

(Teologie sistematică - Istoria Bisericii)

Master în Teologie, Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey 1990

(Teologie - Spiritualitate)

Studii ecumenice şi doctorale la Institutul ecumenic din Bossey şi la Universitatea din Lausanne, Elveţia, 1979-1983

Licenţă în Teologie, Institutul Teologic, Bucureşti, 1975 (Teologie)

 

 

ACTIVITATI PROFESIONALE

din 1992          Profesor la Metropolitan College of New York, Facultatea de Ştiinţe Sociale, predând filosofie, etică şi sociologie

 

din 1993          Preot şi fondator al Bisericii ortodoxe române “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Astoria, New York

 

din 1996          Director Lumină Lină. Gracious Light, Revistă trimestrială de spiritualitate şi cultură românească

 

            Fondator şi preşedinte al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă şi al Cenaclului literar “Mihai Eminescu” din New York

 

din 2009          Preşedinte al Filialei USA a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

 

2008-2011       Profesor de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti

 

2005-2011       Director al Centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii Spiru Haret, Bucureşti

 

2001 – 2002    Predat Cursul „Experience, Learning and Identity” la College of New Rochelle, New York

 

1995                 Predat Istoria Bisericii, la Seminarul Teologic “Sf. Vladimir” din Crestwood, New York

 

1996    Coordonator de programe de masterat la Audrey Cohen College, filiala din Staten Island

 

1986-1988       Secretar de redacţie al Editurii Arhiepiscopiei din Sibiu (revistele Telegraful român, Mitropolia Ardealului, şi Îndrumătorul bisericesc) şi preot slujitor la Catedrala Mitropolitană 

 

1980-1983       Preot şi fondator al parohiei ortodoxe române “Sfinţii Trei Ierarhi” din Lausanne (Elveţia)

 

1978-1985       Protoiereu al Protopopiatului din Dorohoi şi paroh al Catedralei “Grigore Ghica”, Dorohoi

 

1973-1978       Preot la Ibăneşti şi Hăneşti, judeţul Botoşani

 

 

 

PUBLICAŢII

Cărţi: 

 

Teologie

Gregory of Nazianzus’ Poetry and His Human Face in It, Sophia Institute - Theotokos Press, New York, 2017

Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008

Răsăritul cel de sus: De la Naştere la Înviere, Lumea Credinţei, Bucureşti, 2006

Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, Eikon, Cluj, 2003

The Icons: Theological and Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion, The Edwin Mellen Press, Kingston, New York, 2002

 

Comentariu literar, filosofie, eseuri:

Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Eikon, Bucureşti, 2016

Life and Mind:  Perspectives on the Human Condition, Eds. Theodor Damian, Richard Grallo, Bert F. Breiner, Theotokos Press, New York, 2013

Trăirea în cuvânt (interviuri), Eikon, Cluj, 2011

Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008

Roua cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar, eseuri, Danubius, Bucureşti, 1998

Pasiunea textului, Universalia, Bucureşti, New York, 2003

(Editor), Lăuntrul şi departele. Antologia Cenaclului literar “Mihai Eminescu” din New York, TipoMoldova, Iaşi, 2007

(Editor) Eminescu 2000: Aniversări NewYorkeze, Axa, Botoşani, 2000

(Editor) Mai am un singur dor, New York, 1995

 

Proză:

Un alt jurnal New York-ez, Ed. RawexComs, Bucuresti 2017

Vraja emigraţiei, Eikon, Bucureşti, 2016

 

Poezie:

Lazăre, vino afară, Junimea, Iaşi, 2016

Singurul dincolo, Rawex Coms, Bucureşti, 2015

Ein Fallen selbst im Steigen. Lyrik (poezii, în germana), Pop Verlag, Ludwigsburg, Germania, 2015

În casa fulgerului, seria Opera Omnia, TipoMoldova, Iaşi, 2013

Apofaze, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012

Semnul Isar/ The Isar Sign (bilingv), Editura Calauza, Deva, 2011

Prayers in Hell (poezii, în engleza), Trafford, Vancouver, Canada, 2010

Shenja e Isarit (poezii, albaneza), TipoMoldova, Iaşi, 2010

The Isar Sign (poezii, in engleza), PublishAmerica, Baltimore, MD, 2010

Exerciţii de Înviere (poezii), Universalia, Bucureşti, 2009

Stihiri cu stânjenei, TipoMoldova, Iaşi, 2007

Semnul Isar, Paralela 45, Bucureşti, 2006

Nemitarnice, Ed. Dionis, Botoşani, 2005

Poesías (bilingv), Ed. Lumină Lină, New York, 2005

Ispita rănii, Limes, Cluj, 2001

Calea Împărăţiei (bilingv), Timpul, Iaşi, 2000 (Premiul Festivalului Internaţional de Poezie Religioasă, Deva, România, Septembrie 2001)

Rugăciuni în Infern, Ed. Axa, Botoşani, 2000

Dimineaţa Invierii, Ed. Axa, Botoşani, 1999.

Lumina Cuvântului, poezii, Libra, Bucureşti, 1995

Liturghia Cuvântului (bilingv), Tremain, Klamath Falls, OR, 1989

 

Poezii publicate in reviste literare de prestigiu din România şi din străinătate, precum România Literară, Bucureşti; Convorbiri Literare, Iaşi; Viaţa Românească, Bucureşti; Hyperion, Botoşani; Bucureştiul literar şi artistic, Bucureşti; Literatura şi arta, Chişinău; Scrisul Românesc, Craiova; Ardealul literar şi artistic, Deva; Tribuna, Cluj; Apoziţia, Muenchen, şi de asemenea în alte peste 60 de reviste din România, SUA, şi alte ţări.

 

Traduceri publicate în:

Architrave, Bogota, Columbia; Empireuma, Orihuela, Alicante, Spania; Epiphany, NYU,   New York, S.U.A.; Faultline, Journal of Art and Literature,University of California, Irvine, CA, SUA; Poetry East, De Paul University, Chicago, IL, SUA; Rockhurst Review. A Fine Arts Journal, Dept. of English at Kansas University, Kansas City, MI, SUA; The Monthly, Fordham University, New York, S.U.A.; Nuevo Amanecer Cultural (suplemento de El Nuevo Diaro), Managua, Nicaragua; The Thinker, Metropolitan College of New York, SUA.

 

 

 

Capitole in cărţi (selecţie):

•           “The interior icon: The role of icons in the life of the Church today”, în J.A. McGuckin (Ed.), Orthodoxy and the sacred arts,  Theotokos Press, New York, 2016, pp. 81-86.

•           “The Beauty of Silence in the Christian Monastic Tradition”, în Orthodox Monasticism. Past and Present, Edited by J. A. McGuckin, Sophia Studies in Orthodox Tradition, Vol. 8, Sophia Institute, New York, 2014, pp. 413-424.

•           “The Desert as a Place  of the World’s Transformation According to Eastern Asceticism”, în Monastic Tradition in Eastern Christianity and the Outside World: A Call for Dialogue, edited by Ines Angeli Murzaku, Eastern Christian Studies Series, Nr 19, Peeters Publishers, Leuven,  Paris, Walpole, MA, 2013, pp. 55-66.

•           Trei articole (despre icoane, perihoreză şi Biserica ortodoxă română) în The Encyclopedia of Eastern Orthodox Christianity,¬ de John McGuckin, Willey-Blackwell Publishing, Oxford, UK, 2011.

•           „Marriage and family: Traditional values – modern realities”, în S. Trostyansky & Th. G. Dodon (Eds.), Love, marriage and family in eastern Orthodox tradition (71-87). New York: Theotokos Press, New York, 2013, pp 71-87.

•           “Constantin Antonovici’s sacred art: Tradition and innovation”, în N. Ermolaev, Beauty and the beautiful in eastern Christian culture (225-231). New York: Theotokos Press, New York, 2012, pp. 225-231.

•           “The theology of St. Cyprian of Carthage: The unity of the church and the role of the bishop”, în F. K. Soumakis (Ed.), Power and authority in eastern Christian experience, Theotokos Press, New York, 2011, pp 90-101.

•           “St. John Chrysostom’s teaching on neighborly love”, în Philanthropy and social compassion in eastern Orthodox tradition. New York: Theotokos Press, New York, 2010.

•           Articol omagial în Episcopul Epifanie, 70 ani, Ed. Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2002.

•           “Aspecte ale teologiei darului în sinteza părintelui Stăniloae”, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae, teolog al iubirii – La centenarul naşterii sale, coordonator Dumitru Abrudan, Ed. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2004, pp.127-137 (formă revizuită a articolului meu cu acelaşi titlu în Glasul Bisericii, 5-8, mai-aug.1999, Bucureşti, pp. 25-34).

•           “Credinţă şi evlavie la Eminescu: Poezia Christ”, în Studii eminescologice, coordonatori: Ioan Constantinescu, Cornelia Viziteu, Vol. 4, Ed. Clusium, Cluj, 2002, pp. 75-82

•           “Ortodoxia esteticii morţii în poezia lui Eminescu”, în Studii eminescologice, coordonatori: Ioan Constantinescu, Cornelia Viziteu, vol. 3, Ed. Clusium, Cluj, 2001, pp.70-76.

 

 

Articole:

Peste 300 de articole în reviste academice şi culturale.

 

 

 

Editor al următoarelor reviste:

Symposium, [în limba engleză] The Romanian Institute of Orthodox Spirituality and Culture, New York, SUA, ISSN 1084-0591 (din 1994) (proceedings ale simpozioanelor ecumenice teologice organizate în cadrul Institutului).

Romanian Medievalia. Proceedings of Presentations at the Annual International Congress on Medieval Studies at the Western Michigan University at Kalamazoo, MI, New York, S.U.A., ISSN 1539-5820 (din 2001)

Lumină Lină. Gracious Light, Revista de cultura şi spiritualitate românească. Review of Romanian Spirituality and Culture, publicaţie trimestrială, New York, SUA, ISSN 1086-2366 (din mai 1996).

Buletinul Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, New York (1993-1996)

Adusu mi-am aminte, Lausanne (1982-1983)

 

 

Inclus în antologiile şi volumele colective:

•           Noua Provincia Corvina, Almanah Aniversar, Hunedoara, 2015

•           Tata, Antologie lirică de Puiu Raducanu, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014

•           Poètes, Vos Papiers!, Anthologie en version francaise par Paula Romanescu, TipoMoldova: Iaşi, 2014

•           Mama, Antologie lirică de Puiu Raducanu, Ed., Autograf MJM, Craiova, Romania, 2014

•           Contemporary Romanian Poetry Anthology, Volume III, Series Opera Omnia, TipoMoldova, Iaşi, 2014

•           Gustul nerabdării, antologie de Baki Ymeri, Ed. Shqiptari, Bucureşti, 2012

•           Eminescu a sosit, Ed. Gordian, Timişoara, 2010

•           Nord: Antologia poeţilor contemporani din Botoşani, Ed. Axa, Botoşani, 2009

•           Templul cuvântului (în limba albaneză), antologie de Baki Ymeri, Ed. Shquiptari, Bucureşti, 2009

•           Collected Whispers, The International Library of Poetry, Owings Mills, MD, SUA, 2008

•           Voices of Contemporany Romanian Poets, antologie bilingvă (engleză-coreeană), Suwon Press, Koreea de Sud, 2008

•           Altare, Antologie de poezie contemporană româno-americană, Geea, Botoşani, 2007.

•           Poeţi români contemporani, antologie realizată de Dan Brudaşcu, Ed. Sedan, Cluj, 2007

•           Lăuntrul şi departele, Antologia Cenaclului literar Mihai Eminescu din New York, TipoMoldova, Iaşi, 2007

•           Braşovul în o sută de poezii, Antologie realizată de Nicolae Stoie, Ed. Pastel, Braşov, 2007

•           Timpul – Rană sângerândă (Poeţi români în Lumea Nouă), Antologie realizată de Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti, 2006

•           Adânc pe adânc (Sacerdoţiu liric), Antologie realizată de Ioan Petraş, Ed. Brumar, Timişoara, 2006

•           Apoziţia, Ed. Apoziţia, Muenchen, 2006

•           Almanahul verii, Ed. Călăuza noastră, Deva, 2004

•           The XXIInd World Congress of Poets: Anthology, Iaşi, 28 oct. - 1 nov. 2003

•           Aproape de voi, Antologie de versuri ale colaboratorilor revistei Metamorfoze, realizată de Constantin Miu, Ed. Epsilon, Bucureşti, 2003

•           Episcopul Epifanie, 70 ani, Ed. Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2002

•           Apă vie, Ed. Augusta, Timişoara, 2001

 

 

A citit la evenimente naţionale şi internaţionale de literatură:

•           BookExpo America, 31 mai 2015 la ICR, New York. 

•           BookExpo America, 30 mai 2015, la Javits Convention Center, New York.

•           IXth International Poetry Festival in Granada, Nicaragua, 18-24 februarie 2013 (citit poezie în română, spaniolă, engleză)

•           Restaurant “Boema 33” în Bucureşti, 17 martie 2011.

•           “Zilele Lumină Lină” la Balcic, Bulgaria, 25 februarie 2010.

•           Cenaclul literar „M. Eminescu” din New York cu ocazia Festivalului Internaţional de Poezie Palabra en el Mundo, 21 mai 2010.

•           XVIth Poetry Festival organizat de Muzeul literaturii române “Casa Vasile Pogor”, Iaşi, 25 martie, 2009.

•           “Zilele Lumină Lină”, 20-21 martie 2009, la liceul “Henri Coandă” şi la Societatea culturală “Traian Demetrescu” din Craiova.

•           Ziua Internaţională a Poeziei, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, 18 martie 2009.

•           XV Festival Internacional de Poesia, Rosario, Argentina, 3-6 oct. 2007

•           Segundo Festival Internacional de Poesia de Granada, Granada, Nicaragua, 6-15 feb. 2006

•           El Mundo Latino, Festival Internacional de Poesia, Mexico City şi Morelia, Mexico, 19-24 oct. 2006

•           Teachers and Writers Collaborative, for the Epiphany Journal, New York, 28 oct. 2004

•           Bowery Poetry Club, New York, 26 Sept. 2004

•           Annual Meeting of AWP (American Writing Program), Baltimore, MD, 27 martie – 1 aprilie, 2003

•           The Literary Café, Program la International House, Riverside, New York, 30 ian. 2002

•           American-Romanian Symposium on Literary Translation, New York, 12-13 mai 1999

•           Princeton Theological Seminary, The International Students’ Association, 18 dec. 1989

•           Amnesty International Conference at Princeton Theological Seminary, 8 dec. 1989

•           Princeton Theological Seminary, Vigil for Human Rights Worship, 8 dec. 1989

 

 

Inclus în dicţionarele:

•           Theodor Pereverza et al., Mihai Eminescu, Bibliografia adnotată 1990-2005, Editura Academiei române, Bucureşti (www.biblacad.ro/EminescuFinalAd.pdf).

•           Literatura română: Dictionarul autorilor români contemporani de Alina Kristinka, Ed. Arial, Ploiesti, 2013

•           Enciclopedia românilor din New York de Dan Fornade, Danway Publications, Montreal, Canada, 2014

•           Literatura română de azi de Ioan Holban, TipoMoldova, 2012

•           Lumini pe pânza timpului de Gheorghe Puiu Raducan, Ed. Detectiv, Bucureşti, 2012

•           Dictionarul scriitorilor romani de azi de Boris Craciun şi Daniela Craciun-Costin, Ed. Portile Orientului, Iaşi, 2011

•           Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010

•           Istoria Literaturii Romane de Azi pe Maine, vol. II, de Marian Popa, Ed. Semne, Bucureşti, 2009

•           Personalităţi române şi faptele lor, de Constantin Toni Dârţu, Ed.. Panfilius, Iaşi, 2009

•           Dicţionarul Teologilor Români, de Mircea Păcurariu, Ediţia a II-a, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002

•           Dicţionarul Biografic al Literaturii Române, vol. A-L, de Aurel Sasu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006

•           Dicţionarul General al Literaturii Române editat de Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, vol. II

•           Dicţionarul Scriitorilor Români din America şi Canada, de Aurel Sasu, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001

•           Dicţionarul Scriitorilor Botoşăneni, de Silvia Lazarovici, Ed. Geea, Botoşani, 2000

•           Who’s Who. Românii din America, de Dan Fornade, Danway Publications, Montreal, Canada, 2000

 

 

Membru in colective editoriale (trecut şi prezent):

•           Altarul reîntregirii, Alba Iulia (2012-)

•           Open Journal of Philosophy, Irvine, CA, (May 2012-)

•           The European Legacy, London, UK (2011-)

•           Studia Universitatis Septentrionis Theologia Ortodoxa, Baia Mare (2010 -)

•           Ortodoxia Maramureşeană, Baia Mare (2010-)

•           Journal of Interdisciplinary Studies, Pasadena, CA (2010-).

•           Philosophia Militans, Piteşti (Argeş) (2010-)

•           Analele Universitatii Spiru Haret seria Sociologie-Psychologie, Bucureşti (2009-)

•           Analele Universitatii Spiru Haret seria Studii de Filosofie, Bucureşti (2006-)

•           The Patristic and Byzantine Review, New York (1994-2005)

•           Telegraful Român, Sibiu (1986-1990)

•           Mitropolia Ardealului, Sibiu (1986-1990)

•           Îndrumătorul Bisericesc, Sibiu (1986-1990)

•           Scriptor, Iaşi, Romania (2015-)

•           Bucurestiul literar si artistic, Bucureşti (2011-)

•           Noul Literator (The New Literator), Craiova (2010-)

•           Orizont Literar, Vaslui (2009-)

•           Carmina Balcanica, Bucureşti (2008-)

•           The Romanian World Press, Gd. Rapids, MI (2007-) redactor şef (din 2010)

•           Danubius, Bucureşti (2006-)

•           Zum, New York (2006-)

•           In Memorian, Suceava (2005-)

•           Information Bulletin, Jackson, MI (1998 2006)

•           Heliopolis, Timisoara (1992-)

•           Curierul Românesc, Bucureşti (1992-2001)

•           Astra, Brasov (1991-2000)

•           Al cincilea anotimp, Oradea (1992-2002)

•           Ardealul literar şi artistic, Deva (1991-)

•           Hyperion, Botosani (1996-2008)

•           Contact International, Iasi (1990-1998) (2011-)

•           Graiul Maramureşului, Baia Mare (1991-2003)

•           Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti (1990-2009)

•           Sf. Trei Ierarhi, Lausanne (1981-1982)

•           Adusu mi-am aminte, Lausanne (1980-1983)

•           The Faith, Chicago (2004-2010)

•           Miorita, New York (1993-1997)

 

 

Premii şi distincţii (selecţie):

•           Premiul special „Mihai Eminescu”, pentru volumul Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Societatea Scriitorilor Bucovineni, 15 ianuarie 2017

•           Doctor Honoris Causa, Universitatea Bioterra, Bucuresti, 22 martie 2016

•           Diplomă de excelenţă din partea Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Bucureşti, 9 martie 2015

•           Diplomă de excelenţă din partea Asociaţiei culturale „Gând românesc, gând european“, a editurii Gens Latina şi a revistei Gând românesc, Alba Iulia, 6 martie 2015

•           Placă onorifică din partea Cenaclului literar „M. Eminescu”, din New York, la douăzeci de ani de la înfiinţare, New York, iunie 2013

•           Placă onorifică din partea Bisericii ortodoxe române “Sf Ap. Petru şi Pavel” New York, la douăzeci de ani de la înfiinţare, aprilie 2013

•           Diploma de excelenţă acordată de Biblioteca municipală “Ovid Densuşianu”, Deva, 14 martie 2013

•           Diploma “Ronald Gasparic” pentru volumul Exerciţii de Înviere, Brăila, noiembrie 2012

•           Diplomă de onoare pentru opera poetică din partea Muzeului Literaturii Române, a Societăţii „Junimea” şi a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România cu ocazia celui de-al 16-lea Festival de Poezie, Iaşi, martie, 2009.

•           Diploma de excelenţă cu ocazia organizării celui de-al 16-lea Simpozion Teologic şi Interdisciplinar din partea Ministerului de Externe şi al Consulatului General al României la New York, decembrie 2008.

•           Diplomă onorifică din partea revistei Tecuciul literar şi artistic, 20 august, 2008.

•           “Icoana Adormirii Maicii Domnului” din partea Fundaţiei “Dacia” din Braşov, 1 decembrie 2008.

•           Certificat de recunoaştere a activităţii publicistice de la Institutul de Studii Interdisciplinare, Universitatea din San Francisco, în 2007.

•           Certificat de excelenţă de la Societatea „Dorul”, New York, 2007

•           Diplomă de merit şi Medalia aniversară de la Societatea „Dorul”, New York, 2007

•           Certificat de merit de la Societatea „Dorul”, New York, 2006

•           Diplomă de excelenţă de la Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Bucureşti, 2005

•           Crystal Award for Outstanding Service to Higher Education, un premiu special pentru contribuţia mea semnificativă la dezvoltarea învăţământului la Metropolitan College of New York, S.U.A. 2004

•           Certificate of Appreciation de la Southern Poverty Law Center, USA, iulie 2004 

•           Premiul Uniunii Scriitorilor din Chişinău, Rep. Moldova, pentru promovarea românismului în America, August 2003.

•           Premiul Mitropoliei Basarabiei, pentru activitatea teologică şi culturală în România şi USA, August 2003.

•           Certificate of recognition de la St. Paul’s Episcopal Church, College Point, New York, 2003

•           Este cetăţean de onoare al municipiului Botoşani, August 2002.

•           Diplomă de excelenţă de la Direcţia judeţeană pentru cultură, culte şi patrimoniu naţional, Botoşani, august 2002

•           Premiul Festivalului Internaţional de Poezie Religioasă, Deva, România, Septembrie 2001, pentru Calea Împărăţiei (bilingv română-engleză, poezie), Ed. Timpul, Iaşi, 2000.

•           Stelian Stănicel Award de la Romanian American Heritage Center, Jackson, MI, S.U.A., 2000

•           Premiul revistei Convorbiri Literare, ediţia 2001, pentru relaţia Poezie-Teologie şi America-România, reflectată în volumele de poezie şi în activitatea editorială şi publicistică.

•           The College Connection Literary Award for Excellence, Fordham University, New York, 1991

•           Seminarul Teologic Neamţ, premiile I pe anii 1967, 1968, 1969, 1970, 1971.

 

 

 

COORDONĂRI DE STRUCTURI ŞTIINŢIFICE:

 

Sesiuni prezidate la conferinţe internaţionale

 

Din 1993 până în prezent a organizat şi condus simpozioane la nivel academic cu diferite teme de profil interdisciplinar la care se întrunesc profesori şi cercetători de prestigiu din S.U.A, România şi din alte ţări:

 

•           Simpozionul Anual Teologic Ecumenic în cadrul Institutului Român de Teologe şi Spiritualitate Ortodoxă, New York

•           Simpozionul anual Eminescu în cadrul Institutului Român de Teologe şi Spiritualitate Ortodoxă, New York

•           Sesiuni tematice la International Congress on Medieval Studies at the Western Michigan University, Kalamazoo, MI, S.U.A.

•           Sesiuni tematice în cadrul ISSEI (The International Society for the Study of European Ideas)

•           Sesiunile de spiritualitate ortodoxă şi dialog Ortodox-Romano-Catolic în cadrul conferinţelor anuale “Bernard Lonergan” de la Boston (2006-2014)

•           Simpozionul Mircea Eliade, Iunie 2007

•           A organizat şi alte simpozioane, precum cele dedicate Unirii Principatelor, literaturii române a diasporei şi sesiuni de studiu biblic.

 

A participat şi prezentat comunicări ştiinţifice la peste 120 de simpozioane, conferinţe, congrese naţionale şi internaţionale din S.U.A., Japonia, Malta, Polonia, Finlanda, Cipru, Portugalia, Grecia, Turcia, România, dintre care majoritatea au fost publicate în proceedings.

 

A organizat şi prezidat sesiuni academice la mai mult de jumătate din conferinţele şi congresele internaţionale unde a prezentat lucrări.

 

 

 

Metropolitan College of New York:

 

Membru sau preşedinte al următoarelor Comitete la Metropolitan College of New York:

 

Pe Facultatea de Ştiinţe Sociale şi Educaţie

 

Membru, Curriculum Realignment Committee, 2005-2008

Membru, Dean’s Evaluation Committee, 2006-2007

Preşedinte, Faculty Hiring/Search Committee, 2004-2006; 2010; 2012-2014

Preşedinte, International Academic Partnership Committee, 2005-2011

Membru, Abilities-Objectives Interface Committee, 2004-2005

Membru, Field Work Committee, 2004

Membru, School for Human Services Restructuring Committee 2003

Membru, Purpose I Team, 1993-2003

Membru, Dean’s Council, 2002-2003

Membru, Faculty Search Committee, 2001-2002

Membru, Purpose I Curriculum Committee, 1993-2000

Membru, Purpose and CA abilities Committee, 1996-1997

MAP in Teams for Purposes I, III, IV, VI, VII, VIII

 

Pe Colegiul Metropolitan

 

Preşedinte, Search Committee for chair in HS Department, 2013-2014

Membru, Budget Committee, 2008-2010

Vice-preşedinte, Middle States Accreditation Sub-Committee, 2008

Preşedinte, Faculty Status Committee, 2008-2010; 2013-2016

Membru, Faculty Status Committee, 2004-2016

Membru, IRB Committee 2005-2016

Preşedinte, Faculty Life Committee, 2002- 2016

Membru, Faculty Council, 2001- 2016

Membru, Academic Calendar Committee, 2004-2007; 2009

Membru, Middle States Accreditation Sub Committee (Governance and Leadership), 2003, 2005

Coordinator al comitetului de revizuire a proiectelor legate de studii de caz (Institutional Review Board) la Metropolitan College of New York, S.U.A. (2002-2006), 2003-2005; 2014-2016

 

Membru, Syllabi review committees – 2016

Membru, Bronx Search Committee, 2013

Membru, Search Committee, Human Services, 2010

Membru, The Bronx Committee, 2009

Membru, Human Service Program Committee, 2009-2010

Membru, Assessment of Student Learning Committee, 2009-2010

Membru, Grievance Committee, 2010

 

 

Afilieri la organizaţii profesionale internaţionale

Senior Fellow at the International Institute of Research “Sofia,” New York (2009-).

Membru, The Scientific Committee of ISSEI (International Society for the Study of European Ideas) (2006-)  

Fellow at the Institute of Interdisciplinary Research, Pasadena, CA (2009-).

Membru în Departamentul de educaţie religioasă pentru adulţi al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi (2011-).

Membru în Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, 1999-2009 (din mai 2009 preşedinte al filialei USA) branch)

Membru, AWP (American Writing Program), 2003-2005

Membru, The International Society of Poets (2003-)

Preşedinte de onoare al Fundaţiei naţionale române pentru Cultură, Artă şi Literatură “M. Eminescu”, Botoşani (2000-)

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999-)

Membru al Societăţii Ziariştilor români (1999-)

Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (2005-)

Membru al LiterArt XXI (International Association of Romanian Writers and Artists) (1998-)

Membru, The Academy of Parish Clergy (1997-2006)

Membru, American Academy of Religion (1997-)

Membru, American Association of Journalism “City News Services,” (1996-2005)

Membru, The Association for Religion and Intellectual Life (ARIL) (1996-2005)

Ecumenical Associate for the Queens Federation of Churches (1993-)

Membru, Danubian Academic Society of America (1993-1996)

Membru, Fordham Academic Theological Association (1993-1995)

National Speaker for the American Bible Society (1993-1995)

 

Las la discreţia cititorilor şi colegilor din presă libertatea de a trage concluziile de rigoare.

 

IMPORTANT! Participarea la acest forum de discuţii este apreciată, atâta timp cât se desfăşoară prin intermediul unui limbaj corespunzător, lipsit de expresii licenţioase! În caz contrar cei avizaţi vor fi eliminaţi imediat din lista de conversaţii. Publicaţia Lumea Românească nu acceptă sub nici o formă nici un rabat de la această regulă!

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------


DREPTUL LA REPLICĂ


Dezinformare şi manipulare în raportarea evenimentelor din New York

 

Stimate Domnule Director/Domnule Mihai Gheorghiu,

editor al ziarului Lumea Românească (The Romanian World Press),


Prin prezenta vă rog să comunicaţi în ziarul dv. la care am colaborat în mai multe rânduriaceastă replică pe care am scris-o ca răspuns la un text denigrator şi cu intenţie clară de dezinformare şi manipulare, publicat fr Dl. Culian, prin mijloace media, despre cel de-al 25-lea Simpozion "Eminescu" pe care l-am organizat la New York în ziua de 13 şi 14 ianuarie curent.


Vă mulţumesc


Pr. Prof. univ. Theodor Damian



                                                                                                                       Dezinformare şi manipulare în raportarea evenimentelor din New York



„Să nu te miri când bârfitori

Izbesc în nobila ta muncă

Copiii pietre nu aruncă

Decât în pomii roditori.”

(Cincinat Pavelescu)


Scriu aceste rânduri pentru a demonstra reaua voinţă şi reaua credinţă a Dlui Grigore Culian, arătate în modul cum a prezentat al 25-lea Simpozion „M. Eminescu”, desfăşurat la New York, sâmbătă şi duminică, 13-14 ianuarie (mai precis, prima parte, cea de sâmbătă) în articolul său intitulat „Simpozionul ’M. Eminescu’, ’profesoara’ şi corul aplaudacilor din New York”, publicat în ziarul Cotidianul.ro din 16 ianuarie 2018.


Iată, mai întâi, câteva consideraţii de ordin general:

  1. Autorul articolului nu a participat la Simpzionul în cauză decât în primele aproximativ 20 minute după care a părăsit sala, când lucrările evenimentului încă nu începuseră (sesiunea a durat de la ora 11:00 AM până la aproximativ 4:00 PM, incluzând discuţiile de după prezentări). Incidentul de care povesteşte incorect Dl Culian a avut loc în partea introductivă a sesiunii, când organizatorii se aflau în faza protocolară de deschidere a lucrărilor, după ce s-a dat citire mesajelor de întâmpinare sosite din partea Preşedintelui Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Dl Prof. univ. ing. dr. Adrian Badea, şi din partea I.P.S. Arhiepiscop Dr. Nicolae Condrea, întâistătătorul Mitropoliei Ortodoxe Române pentru cele două Americi (ambele instituţii menţionate fiind parte din lista celor care au sponsorizat evenimentul, alături de Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York şi de Societatea română creştină „Dorul”, fondată în 1903, din New York).

Neparticipând efectiv la Simpozion, autorul articolului nu poate vorbi despre Simpozionul în sine şi în general (programul este ataşat aici). El poate vorbi doar despre cele câteva minute când a fost prezent în sală. Titlul articolului este astfel ales încât să inducă în eroare cititorii.

  1. La orice simpozion, congres, conferinţă academică, cei care participă ca audienţă vin pentru că îi interesează tema generală sau comunicările listate în program ori pentru a întâlni vreuna din persoanele ce urmează să prezinte o lucrare. Nu vin pentru a întreba, mai mult, a cere socoteală organizatorilor de ce au pus pe x sau y moderator (chair, presider, după alte denumiri în engleză).

O pretenţie aberantă este ab initio aceea ca moderatorul să depăşească nivelul ştiinţific al prezentatorilor. Să deducem de aici că ar fi trebuit căutat un academician ca să modereze acest eveniment la care unii dintre prezentatori erau profesori universitari sau scriitori?

Problema calificativelor unui moderator se discută cu organizatorii direct, fie prin scrisori, telefoane sau faţă către faţă, înainte sau după eveniment şi nu în timpul sesiunii unde o durată limitată este alocată fiecărui prezentator (20 minute) şi unde orice altă discuţie care nu are de a face cu tema generală şi subiectele prezentărilor deviază programul şi mănâncă din timpul alocat prezentatorilor. Aceasta este o chestiune de bun simţ elementar, în afară în cazul când persoana care deviază conversaţia o face intenţionat pentru a lovi fie în organizatori, fie (în cazul de faţă) în Eminescu (pentru că lui i-a fost dedicat cel de-al 25-lea Simpozion), fie, şi mai grav, în ţara şi poporul român (pentru că titlul Simpozionului era tocmai despre identitatea noastră naţională şi implicit despre unitatea poporului român).

De exemplu, în mai multe rânduri, când la ICR, New York, în timpul unei conferinţe a unui invitat, cineva din sală punea întrebări care nu aveau de-a face cu tema prezentării sau a evenimentului, era invitat să se abţină sau să plece. Nu o dată, o anumită persoană din comunitatea românească din New York a fost efectiv dată afară din sală pentru un astfel de comportament. Dacă acest lucru s-ar întâmpla în orice loc oficial, universitate, chiar sală de curs unde cineva ar deranja desfăşurarea programului respectiv cu o intervenţie, ca de exemplu: „Dar ăla, cine l-a adus pe ăla aici”, care nu are de a face cu tema discutată în clasă sau la sesiunea de comunicări şi care apoi generază ridicări de ton, intervenţii pro sau contra şi chiar insulte, ca în cazul de faţă, unde Dl Culian a strigat la Prof. Mariana Terra (moderatoarea cu sarcina de a anunţa pe următorul prezentator), în plenul sesiunii cu peste 50 de participanti că este o „bolşevică” (!), gardianul de serviciu de la etajul respectiv sau de la intrare (security guard) ar chema imediat poliţia care l-ar escorta afară pe cel în cauză.

  1. Pentru că una dintre întrebări în cazul incidentului era legată de calitatea de profesoară a Doamnei Mariana Terra (redactor-şef al ziarului Romanian Journal din New York, condus de Dl Vasile Bădăluţă, doamna Terra fiind membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România de 15 ani), eu am explicat de ce am ales să pun pe lângă numele persoanelor titlurile lor profesionale, în modul în care le-am pus. Menţionez că felul cum se scriu titlurile diferă de la sistemul românesc la cel american. În sistemul american nu există, de exemplu, Prof. univ. aşa cum găsim în cel românesc. În ambele sisteme se pune fie Dr. Vasile Popescu, fie Vasile Popescu, PhD. Pentru profesorii din România care au diploma Facultăţii de Filologie (cum are Dna Terra) dar nu predau la universitate, ci în ciclurile precedente, titlul oficial este de profesor, spre deosebire de cei care predau la universitate şi deci unde se scrie prof. univ., iar unde e cazul şi titlul de doctor (Dr.).

Deci, întrucât Simpozionul „Eminescu” a fost organizat de instituţii româneşti, în comunitatea românească din New York, în limba română şi nu în engleză, dar între cei listaţi sunt persoane care au predat numai în România şi altele care predau în sistemul de învăţământ curent american, am folosit titlurile potrivit sistemelor respective (vezi programul ataşat).

La profesorii care în prezent predau la diverse facultăţi în colegiile şi universităţile americane, am menţionat şi catedra la care persoana este titulară.

Deci, cine citeşte atent şi corect toate titlurile folosite va vedea că ele sunt folosite în mod adecvat, ţinând cont de rangul şi calificarea fiecăruia. Ca atare, Dnei Terra nu i se poate spune că este o impostoare, când ea a terminat Facultatea de Filologie (cu media 10), şi şi-a dat definitivatele de gradul II şi I didactic tot cu media 10. Că nu şi-a făcut un doctorat, că nu a predat la o universitate, e cu totul altă problemă.

Acum iată, punctual, câteva dovezi despre lipsa de deontologie profesională, despre încercarea de minimalizare şi ponegrire a evenimentului dedicat lui Eminescu, ţării şi poporului român, despre informaţia falsă (fake news) despre actul de dezinformare conştient şi voluntar şi implicit despre încercarea de manipulare a publicului cititor de către Dl Grigore Culian:

  1. Articolul denigrator începe prin a preciza că cel de-al 25-lea Simpozion „Eminescu” de la New York a fost organizat de către „cenaclul literar care poartă numele poetului”. E adevărat că am înfiinţat acest cenaclu „M. Eminescu” la New York în 1993, odată cu Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” şi cu Institutul Român de Teologie şi Spritualitate Ortodoxă; dar e fals să afirmi că Cenaclul a fost organizatorul. Este foarte clar din programul oficial al Simpozionului, publicat chiar de Dl Culian în ziarul său, că organizatorii şi sponsorii evenimentului au fost Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, filiala americană, Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, Institutul Român de Teologie şi Spritualitate Ortodoxă, New York şi Societatea română creştină „Dorul”, înfiinţată în 1903, New York.

Este asta o „scăpare”? Nicidecum, când programul a fost difuzat de câteva ori pe internet, publicat în propriul său ziar şi pus în fotocopie pe mese pentru fiecare participant.

  1. Menţiunea în acelaşi paragraf a faptului că în România se vând diplome pe bani şi se practică impostura academică este o problemă ce ţine de ceea ce se întâmplă în România, din nefericire. Dacă aceasta este însă o aluzie că la simpozion au participat astfel de persoane, aluzia este iarăşi o încercare deliberată de dezinformare şi manipulare a cititourlui. Spre edificare, iată persoanele care au fost cuprinse în lista de organizatori şi prezentatori la eveniment (în ordinea în care apar pe listă):
  2. Pr. Theodor Damian cu un masterat la Princeton University, un doctorat la Facultatea de Teologie a Universităţii de Stat din Bucureşti şi un doctorat la Fordham University din New York, profesor titular din 1993 pe catedra de Filosofie şi Etică la Facultatea de Ştiinţe Sociale la Metropolitan College of New York, profesor plin (şi nu asistent sau asociat), preşedinte al filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.
  3. Ing. (geodezie) Cristian F. Pascu, facultatea absolvită la Universitatea din Bucureşti, specializări, masterat în Anglia, în prezent ocupând un post de răspundere într-una din băncile americane, preşedinte al Societăţii române creştine „Dorul” din New York.
  4. Prof. Mariana Terra, vezi mai sus clarificările menţionate.
  5. Dr. Doina Uricariu, unul dintre marii scriitori şi intelectuali ai României de azi, doctor în Filologie. A lipsit de la Simpozion în semn de protest faţă de „impostura” Dnei Mariana Terra.
  6. Dl Ştefan Stoenescu, intelectual de cel mai mare rafinament, a predat la Universitatea din Bucureşti, activitate academică la Universitatea din Ithaca din statul New York, anglist, românist, comparatist, critic literar.
  7. Dl M. N. Rusu, absolvent al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, prestigios critic şi istoric literar, ziarist, redactor şef al revistei Lumină Lină din New York.
  8. Dr. Anca Sîrghie, invitată de onoare a celui 25-lea Simpozion „Eminescu”, absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj, profesor de literatură română la Universitatea „Alma Mater” din Sibu, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
  9. Dr. Doru Tsaganea, personalitate academică şi culturală marcantă, cu un doctorat obţinut la Universitatea din Bucureşti şi un al doilea obţinut în Statele Unite, expert în matematică şi în relaţii internaţionale, profesor titular la catedra de matematică la Facultatea de Ştiinţe Sociale, Metropolitan College of New York.
  10. Dna Valentina Ciaprazi, absolventă a Facultăţii de Filologie, Universtitatea „A.I.Cuza”, Iaşi, profesoară de limbă franceză la Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani, specializare la Paris, masterat în New York, profesoară de limbă şi literatură franceză la LaGuardia College, New York.
  11. Dna Adina Dabija, absolventă universitară în România, scriitoare foarte bine apreciată de critica literară din ţară.

Fiecare dintre cei menţioanţi poate fi găsit pe internet pentru alte detalii despre calificările pe care le are.

Dacă aluzia la diplome false cumpărate se face la ei, atunci avem de a face cu încă un grosolan exerciţiu de manipulare din partea autorului articolului defăimător.

 

  1. Episodul despre îndemnul „să plece din sală”, potrivit filmului care a înregistrat tot Simpozionul, trebuie raportat simplu, direct, fără insinuări şi fără aluzii menite să deformeze realitatea. Iată scena (filmul, încă o dată, o dovedeşte): după câteva minute bune de altercaţie, cei implicaţi în conversaţie au fost Dna Mirela Roznoveanu, Pr. Theodor Damian, Dl Culian şi Ing. Cristian Pascu; de acum se ridicaseră şi tonurile şi presimţind că acest „teatru” avea şansa să continue încă mult şi bine, un distins profesor universitar, menţionat mai sus, indignat de deturnarea subiectului Simpozionului şi văzând totala dezaprobare pe feţele tuturor celor prezenţi (excepţie făcând Dl Culian), după ce Dna Roznoveanu s-a ridicat de pe scaun şi a pus mâna pe palton zicând că pleacă, s-a ridicat, şi cu fermitatea pe care ţi-o dă indignarea, a invitat-o pe interlocutoare să plece din sală. A plecat, urmată fiind de Dl Culian. Doar atât! Efect insignifiant pentru complotul pus la cale dinainte, având ca scop deturnarea unui eveniment naţional, aşa cum au înţeles unii dintre cei prezenţi şi cum s-au exprimat la sfârşit.

Am auzit reacţia Dlui Culian la atitudinea fermă şi la intervenţia distinsului profesor menţionat. Indignarea profesorului poate să fi fost considerată dură, dar asta doar pentru că întrebările Dnei Roznoveanu, scriitoare de prestigiu în literatura română, au fost complet deplasate în contextul tematicii Simpozionului.

În acest sens, intervenţie şi reacţie, iată ce bine spune celebrul psiholog Victor Frankl, întemeietorul logoterapiei: „reacţie anormală la situaţie anormală înseamnă comportament normal” („Abnormal reaction to abnormal situation is normal behavior”).

Vorbind despre expresia „profesor fără catedră” a Dlui Culian, cu referire la Dna Mariana Terra, e bine să îi aducem la cunoştinţă autorului articolului că există multe categorii de universitari. Eşti universitar şi dacă ai terminat  o facultate. Poţi fi numit profesor şi dacă ai avut catedră, dar nu mai predai. Diploma şi calificativul rămân. Poţi să fii, în America, bibliotecar la universitate, cu masterat sau uneori şi cu doctorat şi să fii asociat de către universitate la rangul de profesor, fără să ai catedră, fără să fii titular, pe categoria de asistent, asociat sau profesor plin. Poţi să ai masterat sau doctorat, de exemplu în America, şi să predai ca adjunct sau instructor (după terminologia usuală aici), predând în clasă, având titlu academic, dar nefiind profesor titular etc.

Astfel s-a consumat micul incident din preludiul Simpozionului.

A fost citită apoi poezia Rugăciune, de M. Eminescu şi s-a trecut la prezentarea lucrărilor pe tema generală Identitatea naţională în viziunea lui Eminescu şi tendinţele actuale de deznaţionalizare prin globalismul post-cultural.

Subiectele au fost extrem de atrăgătoare, prezentatorii captivând audienţa, astfel că nici nu s-a simţit nevoia unei pauze, fiecare ascultând, învăţând şi apreciind în mod deosebit comunicările precum şi respectul degajat din întreaga atmosferă a sesiunii.

În partea a doua a Simpozionului „Eminescu”, la Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York, după Sf. slujbă, în sala socială a Bisericii, programul dedicat acestui mare eveniment despre Eminescu, despre identitatea şi unitatea naţională, s-a derulat minunat.

În prezenţa Excelenţei sale, a Consulului general al României la New York, Cătălin Radu Dancu, şi a prezentatorilor de referate din ziua precedentă (Dl Ştefan Stoenescu, Dl M. N. Rusu, Profesorii Anca Sîrghie, Doru Tsaganea, Valentina Ciaprazi şi a scriitoarei Adina Dabija) au fost recitate poezii din opera lui Eminescu (Dl Ştefan Stoenescu a recitat un poem de tinereţe al poetului pe care l-a însoţit de un interesant comentariu), atât de către adulţi, cât şi de copiii şi tinerii Scolii duminicale şi a fost lansată cartea Prof. univ. Dr. Anca Sîrghie, America visului românesc, într-o atmosferă de total respect, căldură sufletească şi adevărată comuniune românească.

  1. Dl Culian afirmă că s-a retras după ce Dna Mirela Roznoveanu a plecat, el adresând „câteva cuvinte aspre” „corului jalnic de aplaudaci comunistoizi”… care se bucura de „victorie”, în „aplauze furtunoase”!

În primul rând, cuvinte „aspre”, ca şi termenul „bolşevic” adresat de Dl Culian unei doamne (Mariana Terra) în public, expresii ale limbajului de lemn mai vechi, cum ar fi „mânie proletară”, folosite cu referire la audienţă – o jignire nepermisă adusă celor peste 50 de persoane prezente – sau mai noi, sub-urbane, cum ar fi „aplaudaci comunistoizi”, arată pe de o parte cultura „proletară” a autorului articolului defăimător, iar pe de altă parte aroganţa sa nelimitată faţă de acelaşi public prezent, format din persoane de cea mai mare distincţie academică şi de creaţie literară, precum şi de oameni cu bun simţ, români adevăraţi, iubitori de Eminescu, de neam şi ţară, şi care, din acelaşi bun simţ, nu au răspuns Dlui Culian aşa cum ar fi putut să o facă.

  1. Afirmaţiile aberante în care eu m-aş fi lansat, ca organizator al Simpozionului, cum citim în articol, se referă la explicaţia pe care, întrebat fiind, am dat-o Dnei Mirela Roznoveanu cu privire la folosirea în scris, lângă numele persoanei, a titlului ei academic (Prof., prof. univ., prof. univ. dr. etc., în sistemul românesc şi cel american), cum am arătat mai sus, deşi nici această explicaţie nu am putut-o duce până la capăt din cauza întreruperilor.

Aşadar, pentru că nu are studii universitare, Dl Culian nu trebuie să sufere de un astfel de complex de inferioritate, până acolo unde o explicaţie a folosirii titlurilor academice lângă numele persoanelor în două sisteme diferite i se pare a fi „butadă de afirmaţii aberante”!

  1. Dl Culian vorbeşte despre „o ţară ca America, unde dreptul la liberă exprimare este garantat de constituţie şi unde orice tentativă de atac asupra acestui element fundamental într-o democraţie este aspru pedepsit de lege”, şi tocmai el este acela care critică dreptul fundamental la opinie al unei alte jurnaliste (indiferent că agreăm sau nu ceea ce scrie), el afirmând în contextul disputei că el ştie ce e adevărat şi ce nu, ce e bine şi ceea ce e rău, pentru a-l parafraza (a se vedea filmul!).
  2. Mai departe, Dl Culian, referindu-se la Dna Mariana Terra, vorbeşte de compilaţii, plagiate etc., pentru ca în paragraful imediat următor tocmai el să o plagieze grosolan pe scriitoarea Doina Uricariu, evident, fără a o menţiona, de aceea plagiat, când face referiri la zilele de doliu decretate pentru Regele Mihai în România, la Patriarhia română care a onorat momentul repatrierii trupului neînsufleţit, la ORDA, ş.a. toate idei sau fraze luate ca atare din textele pe care poeta Doina Uricariu le-a trimis pe internet.
  3. În alt paragraf, autorul articolului afirmă, fără să aibă nici o idee despre realitate, generalizând, că „românilor bine pregătiţi care au ales să trăiască în America nu le sunt recunoscute diplomele obţinute în ţară”.

Iată-l aici, neavând nici o legătură cu lumea academică, nici din România,  nici din America, lansându-se în afirmaţii ce ţin de un domeniu care-i este total străin. Chiar o doamnă care a citit afirmaţia aceasta pe facebook îl contrazice decent, spunându-i că dipoma ei din România a fost recunoscută în America, şi că în baza acestei recunoaşteri a ajuns, aici, unde voia să ajungă. Sigur, ar trebui să spun şi eu că diploma mea de facultate din România a fost recunoscută în America, altfel nu eram primit la masterat şi doctorat. Cu liceul nu poţi fi primit la programe de educaţie superioară, nici măcar în America. Alte nume cărora li s-au recunoscut diplomele din ţară sunt profesorii Doru Tsaganea, Constantin Negoiţă, Alina Feld, ca să numesc doar trei, şi de fapt, toţi ceilalţi numeroşi din toată America şi Canada care au fost admişi în programe de masterat şi doctorat fără a fi fost nevoiţi să refacă facultatea aici!

  1. O altă informaţie falsă, prin minimalizare şi reducţionism, o aflăm către sfârşitul articolului unde autorul afirmă despre mine că sunt autorul studiului Theological and Spiritual Dimensions of Icons. Il informez aici pe Dl Culian că sunt autorul a peste 30 de cărţi ce ţin de domeniile teologiei, filosofiei şi eticii, comentariului literar şi de cel al poeziei, nu doar al studiului menţionat. CV-ul meu aflat în multiple locuri pe internet o spune şi lucrurile sunt verificabile. Studii, eseuri, articole, cronici de carte, etc. am câteva sute (de asemenea, a se vedea CV-ul meu).

În acelaşi paragraf  Dl Culian afirmă că mă comport „ca şi când” aş fi „Dumnezeu”, asta pentru că fac tot ce fac aşa cum vreau. Eu nu am afirmat aceasta niciodată; se vede că aici, undeva, roade viermele invidiei; dar el a sugerat, chiar în altercaţia de la Simpozion, o comparaţie între el şi Bill Gates (vezi filmul)!

Cât priveşte aserţiunea: „institutele nenumărate aflate sub oblădirea sa, şi care, de fapt, sunt fictive, sunt o altă gogoriţă”, Dl Culian este complet neinformat sau complet pus pe dezinformarea cititorilor, câtă vreme, trăind alături de mine în New York de atâţia ani şi participând constant la evenimentele pe care le organizez prin Biserică, Cenaclu şi Institut, ştie că nu am sub oblăduirea mea nici un fel de „institute”, ci doar unul singur, Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, care nu e deloc fictiv, ci foarte real, întemeiat în 1993 şi cu o listă bogată de activităţi în cei 25 de ani de funcţionare (a se vedea site-ul institutului: www.romanian-institute-ny.org). Poate el confundă în marea sa cultură academică un cenaclu literar cu un institut, o revistă de cultură cu un institut, o branşă a unei instituţii academice cu un institut etc.

Nu le confundă. Dar când scopul unui articol este dezinformarea, ponegrirea, manipularea, atunci lucrurile sunt de înţeles.

Când vrei să dai cu pietre, asta faci. Dai cu pietre.

Vorba epigramistului: „Să nu te miri când bârfitori/ Izbesc în nobila ta muncă/ Copiii pietre nu aruncă/ Decât în pomii roditori.”

Da, copiii aruncă cu pietre în pomii roditori, dar pomii fac roade în fiecare an!

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

New York

Punct de vedere pe marginea incidentului


Anca Sîrghie


O falsă alarmă, ce poate deruta, ca dezinformare, cititorii de bună credință. Mi-ar fi rușine să comentez astfel, cu un aer eroic, ceea ce în realitate a fost o tentativă de a tulbura în stil Patapievici o frumoasă sărbătoare națională a românilor din New York.Pretextul reacției plănuite dinainte-jenant, chiar infantil! Incidentul a fost un eșec jalnic, iar SIMPOZIONUL EMINESCU, ajuns la ediția a XXV-a, un frumos succes, spre lauda profesorului Th.Damian, care l-a organizat la modul profesionist. 


Se va scrie în toată presa despre această minunată împlinire, iar gunoiul falsetelor din articolul domnului Culian va rămâne o rușine. Filmul realizat la Simpozion este cea mai bună dovadă, iar cei ce nu au fost prezenți, dar califică acest eveniment drept "un simulacru", rămân penibili cu tot complotul lor plănuit dinainte, un complot antiromânesc evident.

NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII…

PRECIZĂRI UTILE, ÎN ATENȚIA DOINEI URICARIU

Când am primit invitația la Simpozionul Eminescu de la New York, ajuns la jubileul celei de-a XXV-a ediții, una dintre bucuriile pe care le întrezăream era să ne revedem noi două, ca temeinice prietene de condei. Decizia ta de a nu te prezenta la simpozion îți aparține și nu o comentez, pentru că eu vin de la Sibiu, unde mă așteaptă studenții cu importante lucrări de licență, și nu doresc să alimentez animozitățile de aici. Există suficiente și acolo, fii sigură, dragă Doina Uricariu.


Țin să te anunț că eu am participat între 13 și 21 ianuarie a.c., la cele două simpozioane newyorkeze cu momente frumoase, bine organizate și tematic consistente, dar văd că nimeni nu le comentează pe moment, cum ar merita, pe acelea, deși sunt esențiale în calendarul cultural românesc al lunii ianuarie 2018. În schimb, se pierde enorm timp cu un incident provocat în 13 ianuarie de d-na M.R. care de la intrare dădea semne de nervozitate, care a și întrerupt cu ton strident și nepoliticos pe cei ce rosteau cuvinte de salut, ca apoi să izbucnească cu incalificabile jigniri la adresa dnei profesoare Terra, moderatoarea sesiunii în ultimele 5 ediții ale simpozionului (deci nicio noutate în acest an!).


Cine i-a băgat în cap bibliotecarei M.R., devenită prin asimilare profesor asociat, oricum o rara avis la Cenaclul din New York, falsa idee că moderatorul trebuie să depășească pe toți comunicanții ca nivel de pregătire în domeniu ? Dacă va fi fost ziaristă în țară, cum s-a spus, trebuie să fi urmărit adesea, ca noi toți, emisiuni TV în care sunt invitați academicieni renumiți pentru competența lor științifică într-un anumit domeniu, iar moderatorul este un redactor fără vreo pretenție de a le fi superior. Aici, la Simpozionul Eminescu de la New York, nu era Academia Română de pe Calea Victoriei din București. Oare pretinde dna M.R. că trebuie să se aducă un academician eminescolog pentru un asemenea eveniment tradițional, dedicat nu unor savanți, ci tuturor iubitorilor de literatură română din metropola americană? Desigur că organizatorii au dobândit în timp o experiență de selecție, așa că la edițiile ultimului deceniu, eu, ca invitată din România, am constatat că sunt acceptați să ia cuvântul la simpozion numai personalități care aduc o contribuție, poate nu neapărat mare, dar reală, în sfera temei propuse. Decizia d-nei M.R.de a pleca înainte de începerea sesiunii jubiliare a fost rostită de ea și aprobată, desigur, de asistență. Într-un al doilea moment, profesorul univ. dr. Tsaganea, simțind că persoana venise montată să facă scandal, i-a precizat că este cazul să părăsească sala, ca să putem desfășura programul anunțat. Toată lumea a fost de acord, cu excepția prietenului nostru Grigore Culian, care a ieșit și el, rostind cuvinte la fel de nepotrivite, amintindu-ne de epoca de aur cu vocabularul ei specific.


Citind cu atenție pe internet, dragă Doina Uricariu, mesajele tale și pe cele ale lui Grigore Culian, găsesc că pot clarifica câteva idei, pentru corecta informare a cititorilor de bună credință, pe care îi descopăr debusolați în vehicularea unor noțiuni:


1. Oricare absolvent de facultate cu profil pedagogic, cum este îndeobște și Facultatea de Litere, terminată de Mariana Terra cu nota 10 și după doi ani de d-na Mirela Roznoveanu ( deci au fost efectiv colege și un minim respect ar fi obligat-o pe M.R. să nu arunce cu noroi într-o colegă mai mare, din anii studenției… ) are diplomă de profesor. Cuvântul se folosește la forma sa de feminin pentru profesoarele care activează la grădinițe, în ciclu primar, gimnazial și liceal. Este vorba de profesoare, inclusiv în cazul învățătoarelor și educatoarelor care au terminat facultatea de profil, numită P.I.P.P./Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar/. Deci, d-na Terra este PROFESOARĂ, nu profesor, formă invariabilă de masculin folosită pentru femei numai în învățământul superior cu o completare - UNIV. Adică, orice cadru didactic ajuns la treapta academică cea mai înaltă este PROF. UNIV. indiferent de sex. Deci, titlul de PROF. era foarte corect menționat în programul simpozionului.


2. Desigur că moderatorii puteau fi așezați pe afiș la început sau la final, după comunicanți și temele lor. Are vreo reală importanță acel loc ? Fără să fie inferior celuilalt, cuvântul PREZENTATOR este termenul pe care îl folosim la lansări de carte, pe când la sesiuni științifice este preferat termenul MODERATOR, intrat astfel în uz. Indiferent ce defecte profesionale ați găsit voi la d-na Terra, în nici un caz nu exact în timpul unui asemenea simpozion se repară ceva. Exclus! Jenant pentru întreaga asistență! Și indecent pentru voi, inițiatorii unei asemenea forme de protest!


3. Nici nu este logic ca atitudinea monarhică ori antimonarhică a cuiva să impieteze asupra evenimentului Eminescu de la New York, fie și numai pentru că de-a lungul activității poetului, relația cu Monarhia a trecut de la admirația din anii de studenție la revoltă și reprobare față de Regele Carol I- “Îngăduitorul”, în vremea când Eminescu era redactor la “Timpul”. Am fixat această evoluție cu argumente clare într-un studiu al meu. Colaborarea lui Eminescu cu Carmen Silva, falsificată până la cercetarea mea, am comentat-o într-un studiu comunicat la Universitatea Harvard în ianuarie 2007 și mai recent la I.C.R. București, cu mare succes, astfel că Nicolae Georgescu mi-a propus colaborarea, ca eminescologi temeinici. Dacă dorești, dragă Doina, putem dezvolta tema, pe care am studiat-o în profunzime, cu documente necunoscute de G. Călinescu și Perpessicius, semnalate de mine profesorului univ. Dimitrie Vatamaniuc, care a mărturisit că nu le cunoscuse.

De ce ții tu, ca monarhistă exaltată cum te manifești (și vezi că nimeni nu are nimic de contrazis în ceea ce te privește, pentru că este treaba ta personală, iar eu te admir pentru aceasta, cum tocmai ți-am mărturisit la recenta noastră convorbire ), să se amestece două aspecte fără nicio legătură? Zilele trecute medicul Napoleon Săvescu mi-a pus în brațe un text al dânsului intitulat “Monarhia și prostia”, argumentând atitudinea sa antimonarhică. America este țara libertății, nu? Propui să-i dăm în cap? Ca el sunt alte sute de mii de români. La ce folosește atâta scandal care-culmea- să-l incrimineze la scară națională și internațională tocmai pe Th. Damian, minunatul organizator timp de un sfert de secol al celor doua simpozioane la New York? Cum să ai pretenția absurdă să elimini dintr-un simpozion Eminescu pe redactorul unui ziar unde sunt semnate de alte persoane niște articole antimonarhice? Aproape zilnic ne sosesc pe internet texte pro și antidinastice, cu citări din documente și argumentări felurite. De aceea ne-a dat Dumnezeu minți bune, ca să încercăm să desprindem adevărul, nu? Ce grea știință este istoria!

Sincer vorbind, vă invidiam ( și acest fapt este menționat în cartea mea recentă) pentru aceste evenimente culturale, care sunt exemplare în întreaga diasporă. Eu colind America, prin destinul familiei mele, de la Denver CO la Troy MI și de la New York ori San Francisco la Montreal, Toronto, Windsor și Hamilton în Canada, peste tot ținând conferințe pe teme literare și lansând cărți. Iau pulsul mișcării culturale a românilor noștri, stimulând interesul pentru adevăratele valori, fără să abdic de la principiile care le susțin. Mă întreb: cum își permite cineva să afirme că simpozionul din 13 ianuarie a.c. a fost “un simulacru”, fără să fi fost acolo? Da, desigur că voi, cei trei, așa ați sperat să fie, dar dimpotrivă totul a ieșit minunat și la un înalt nivel științific, deși moderatoare a fost hulita d-nă prof. Mariana Terra. De ce uitați că dânsa vă făcuse cu câtva timp în urmă, și ție și lui Grigore Culian, interviuri de care ați fost atunci deosebit de mulțumiți?

Adevărul este că Simpozionul Eminescu a fost reușit chiar fără comunicarea ta, Doina dragă, comunicare pe care eu o așteptam cu mare interes pentru discursul tău bazat pe speculare ideatică, de eseu construit pe asociații surprinzătoare. Totdeauna ți-am apreciat genul acesta de inteligență. Încă de la Colocviile revistei “Transilvania” la Sibiu, dacă îmi amintesc de tinerețea noastră. De ce te faci responsabilă de un scandal calculat dinainte și intrat în mass-media? Cum se face că exact ideile vehiculate de tine pe internet ieșeau și din gura d-nei M.R., cu pretenții absurde la deschiderea simpozionului ? Este oare singurul mod în care voi socotiți că mai puteți atrage atenția? De ce discreditezi Simpozionul Eminescu, care a fost strălucit, umplând internetul de calomnii, cu un motiv neconvingător? De ce nu-ți constitui tu cenaclul ori societatea ta, ca să înțelegi ce muncă administrativă presupune organizarea unor evenimente de acest gen? Sigur că la edițiile viitoare ale simpozionului pot fi prezenți și alți eminescologi din țară. Poate că și acum fuseseră invitați, dar.. nu au reușit să sosească. Viitorul poate să ne rezerve surprize plăcute, pe care le aștept cu încredere. Eu voi reveni în țară, ca să închei ultimul meu an de activitate didactică, al 51-lea, dar sper ca voi, aici, să puneți capăt disensiunii acesteia, total lipsite de temei. În unire este puterea!


4. După cum ai repetat în grămada de texte risipite zilele acestea pe Facebook, reproșul că în a doua zi a evenimentului s-a lansat cartea mea AMERICA VISULUI ROMÂNESC, (într-o formulă de prezentare cu totul onorantă, trebuie să recunoști, chiar dacă tu cumpăraseși bilete la un spectacol și nu aveai de gând să participi, așa ca altădată ), era făcut în totală necunoștință de cauză. Motivarea că nu era un moment potrivit, pentru că nu avea legătură cu Eminescu, se dovedește falsă. De unde știi că nu are ? Ai văzut cumva cartea? Și aici -o speculație, dar una nefericită! Aceasta ne deosebește: fără să vezi documentul/recte cartea/ tu îți permiți să scrii despre oportunitatea ei nefundamentat, pe când eu prezint comunicări de istorie literară cu note bibliografice solide, după zeci de zile dedicate cercetării documentelor luate de la sursă. Fără un temei, nu fac afirmații. Dacă ai fi citit măcar CUPRINSUL la cartea mea, vedeai capitole dedicate lui Mihai Eminescu, al cărui nume apare în 60 de pagini. Toți cei care deja citesc cartea, între ei numărându-se și domnul consul general Cătălin Radu Dancu și ministrul consilier dr. Călin-Radu Ancuța, care m-au felicitat tocmai pentru că le-a plăcut ce au găsit în ea, îți pot dovedi că te-ai înșelat când ai afirmat că nu avea ce căuta acel punct în program. Criticul M.N.Rusu în cuvântul său la lansare a formulat ideea că ”este cartea în care ne recunoaștem și ne cunoaștem mai bine”. De aici a pornit interesul pentru imaginea New York-ului românesc văzut obiectiv, din afară. Lansarea nu numai că s-a dovedit oportună, dar a fost un real succes, exemplarele epuizându-se în câteva minute.


5. Mai trebuie să știi că eu te-am prețuit realmente, astfel că în această carte dedicată diasporei noastre americane, despre tine este vorba în poze și texte de pe 8 pagini și este chiar un record. Uite de ce nu voi fi supărată pe tine pentru nemeritata lovitură: cu răutatea ta mi-ai dat o bună idee, ca până la ediția viitoare a simpozionului Eminescu de la New York, din 2019, să selectez studiile mele despre Eminescu risipite în reviste și să vin cu un nou volum. Păzea! Facem un concurs?

Datul cu piatra în oricine apuci dovedește o disperare, care nu șade bine unei personalități de calibrul tău. Colindă lumea, Doina dragă, ferește-te de ceea ce tu socotești a fi mediocritate, chiar dacă nu este lege să și fie astfel unde pretinzi că ai depistat-o, dar nu cu prețul unui asemenea craval, ce riscă să se întoarcă exact împotriva ta. Și nu te baza pe ideea că oamenii de bună credință vor rămâne dezinformați, aplaudând asemenea faptă reprobabilă, cum speră trioul vostru. Prea mulți am fost acolo la simpozion și filmul făcut există. În curând, el poate fi răspândit împreună cu o carte unde va fi prezentat adevărul despre preotul prof. univ. dr. Th. Damian, care indiferent ce bazaconii susțin niște minți neștiutoare, se cere prețuit de voi, oameni inteligenți trăind românește la New York, și care, mult mai bine ca mine, îi cunoașteți realizările, izbândite în cea mai bună parte pentru comunitate și cu un efort de Sisif, pe care nimeni nu l-ar face cu atâta generozitate și pasiune. De aceea, merită încurajarea mea din proverbul “ Nu mor caii, când vor câinii…!”


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                       Anca Sîrghie

Marcus Aurelius – împăratul filosof 

Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între cele două posibilități.”

 – Marcus Aurelius

 

   Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de dezvoltare a civilizației umane: perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei  ca știință politică modernă; epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, politologia afirmându-se ca știință/teorie politică aparte, în 1948 Colocviul internațional de la Paris stabilind semnificația termenului de „știință politică” și obiectul acesteia de studiu; epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca știință social-umană distinctă.

   Deci, primele elemente ale gândirii politice au apărut în Antichitate, perioadă de care se leagă etimologia termenului „politică” (în greacă polis = cetate, oraș, stat).  

   Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieții politice, ele exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în lupta pentru putere, făcând parte integrantă a științei politice. Doctrinele și ideologiile sunt suporturi pentru acțiunea politică. Termenul de doctrină este legat de idee și ideologie dar, dacă doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană, ideologia este întotdeauna o operă colectivă. În 1815, în Franța, s-a definit partidul ca o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină politică. Pe continent s-au conturat trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul și socialismul, în evoluția cărora s-au înregistrat și forme mixte.

   Cicero (106-43 î.Hr.) – „omul universal” care a marcat istoria Romei – i-a atribuit istoricului grec Herodot (484-425 î.Hr.) titlul de „părinte al istoriei” pentru modul în care a tratat evenimentele consemnate în scrierile sale, dar și cel de „părinte al politicii”, pentru că, după cum argumentează politicianul francez Marcel Prélot (1898-1972): „la el se întâlnește primul document autentic unde se găsesc distinse și comparate diferitele specii de guvernământ”. Disputa din acea vreme era susținerea unora a ideii de monarhie și a altora de democrație: „Puterea absolută corupe și denaturează și pe cel mai desăvârșit dintre oameni”, explicând consecințele acestei degradări psihologice: trufia și pizma care fac din tiran omul cel mai nestatornic cu putință; el se înconjoară cu cei mai netrebnici dintre cetățeni, la ale căror defăimări pleacă urechea”. Sunt prezentate avantajele democrației, în primul rând egalitatea: „Să nu uităm că puterea poporului poartă cel mai frumos nume din lume: isonomia” (egalitatea în fața legilor). Și concluzia era: „să ridicăm poporul, mulțimea face puterea”.

   Sofiștii – grup de înțelepți greci apărut în secolul V, în intervalul de trecere de la perioada filosofiei preclasice la cea clasică – au pus în centrul preocupărilor omul, valoarea și importanța lui în Univers. Ei considerau, în principal, că „pentru a conduce trebuie să știi”, și predau cunoștințe politice, filosofice, oratorice, pentru ca tinerii să poată participa la viața publică.

   Un adversar al sofiștilor, critic al democrației sclavagiste ateniene a fost Socrate (470-399 î. Hr.), considerat cel dintâi filosof al antichității. Pentru el: „Legile sunt de două categorii: scrise și nescrise, care sunt rezultatul unei convenții generale și care nu pot fi încălcate fără rușine”. Platon (427-347 î. Hr.) fiind considerat discipolul lui Socrate era și el un adversar al sofiștilor. În Republica susține că, conducătorii unei cetăți trebuie să fie regii filosofi, cei care posedă cunoștințe despre noțiunea de bine. Aristotel (384-322 î. Hr.) – cel dintâi mare gânditor al lumii – este considerat ca întemeietorul științei politice, analist profund a filosofiei politice. Este cel care a apărat familia și proprietatea privată și a făcut considerații asupra celor trei forme de guvernare, arătând și posibilele degenerări: „monarhia în tiranie, aristocrația în oligarhie, democrația în demagogie”. Considera că oricare este bună, dacă evită aceste degenerări. Despre tiranie spunea că este „guvernarea unuia ce domnește ca stăpân peste asociația politică; oligarhia este dominarea politică a bogaților”.

   Ideile de bază ale filosofiei grecești au fost preluate de elita romană, prin Cicero, Seneca și împăratul Marc Aureliu. Grecii s-au remarcat prin geniul teoretic-filosofic și științific materializat în filosofia și știința politică, iar romanii prin geniul politic predominant pragmatic, geniul juridic –  dreptul roman care se studiază și astăzi, geniul administrativ manifestat în urbanism și construcții.

   Astfel, în peisajul social-politic al lumii romane a fost prezentă și școala stoică, creată și dezvoltată sub influența celei grecești. Deși unii dintre stoici au criticat societatea romană, luxul și bogăția acesteia, nedreptatea și exploatarea ei, au promovat ideea realizării liniștii sufletești, a împăcării cu soarta, cu destinul, ceea ce în practică echivala cu pasivitate și lipsă de activitate social-politică. Cel mai strălucit exponent al filosofiei politice din Roma republicană a fost Marcus Tullius Cicero, pentru care politica bună este opera oamenilor de bine; dacă ei se abțin, triumfă cei răi – teza comună politicilor electorale.

   Lucius Annoeus Seneca (63 i.e.n.-65 e.n.) a făcut parte din rândul marii aristocrații, din casta cavalerilor, de aceea întreaga sa concepție filosofică, morală și politică au avut ca scop slujirea acestei clase. „Fericirea – spunea Seneca – sălășluiește înăuntrul nostru și nu depinde de lumea exterioară. În natură domnesc destinul, fatalitatea. Nu putem schimba cu nimic mersul evenimentelor în lume”. Cu privire la om și la relația acestuia cu societatea: „Virtutea omului constă în a se împăca cu soarta și în a i se supune. Nu stă în puterea noastră să schimbăm ceva în lumea exterioară, în viața socială și politică”. Una dintre cugetările lui prețioase: „Dacă virtutea ne va preceda fiecare pas pe care îl facem, vom fi mereu în siguranță”.

   Din dorința de a consolida statul sclavagist, de a legitima sclavia și exploatarea sclavilor, dar și de a diminua tensiunile sociale și a dezorienta lupta sclavilor, Seneca a promovat o teorie potrivit căreia toți oamenii, inclusiv sclavii sunt frați întrucât au aceeași natură rațională. Dacă corpul sclavilor aparține stăpânilor, astfel justificându-se sclavia și exploatarea, spiritul lor este liber.

   Tot în cadrul stoicismului roman se încadrează și concepția moral-politică a lui Epictet (50 e.n.-138 e.n.). Sclav eliberat prin ideile promovate, acesta a încercat să se prezinte ca un reprezentant al maselor, al celor asupriți și exploatați, în primul rând al sclavilor. Epictet și-a expus părerile sub forma orală. Ceea ce s-a păstrat de la el se datorează elevului său, istoricul și filosoful Flavius Arrianus (55-135 d.Hr.) care i-a transpus în scris principiile. A fost adeptul democratismului sclavagist, considerând că participarea la viața publică este o datorie a tuturor cetățenilor, iar scopul urmărit trebuie să-l constituie realizarea binelui general și nu folosul personal. Scopul vieții trebuie să fie atingerea fericirii, printr-o viață trăită în acord cu natura.

   Deși a considerat ca esența omului este rațiunea, susținând nemurirea sufletului și existența vieții de apoi și că adevărata fericire se află în viața de pe pământ, Epictet a acceptat fatalismul, predestinația rolului și statutului fiecărui om, imposibilitatea intervenției omului în desfășurarea și schimbarea evenimentelor, îndemnând la supunere, la acceptarea sorții și a destinului, ceea ce în practica socială însemna acceptarea rânduielilor existente, renunțarea la luptă, la viața socială și politică.

   Printre adepții orientării stoice s-a aflat și împăratul roman Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius Antonius (121-180 d.Hr.). A avut o fire meditativă, o natură mai mult rațională decât afectivă. Îi plăcea viața simplă și retrasă. Caracterul său era dominat de simțul datoriei. Principiile sale filosofice își găsesc apropierea de doctrina stoică a lui Epictet, conform căreia dorea o îndreptățire egală, liberă, a tuturor supușilor săi. Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă. Formația sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată în principal de Epictet. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă – „Către sine însuși”, tradusă mai târziu în limba latină, cu titlul „Meditații”, în 12 cărți. Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, viitorul și trecutul ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit. Ideea esențială a stoicismului lui Marc Aureliu este libertatea morală, care decurge din faptul că natura umană este o natură rațională: nimic nu poate să-l împiedice să lucreze așa cum îi dictează rațiunea; aceasta formează „geniul din om”. Evenimentele exterioare sau părerile oamenilor nu au nici o importanță; rațiunea indică datoria de împlinit: „Dacă ți-ai făcut datoria, tot restul te poate lăsa rece”. El acceptă teoria fatalistă a naturii, a stoicismului grec, dar îl interesează mai mult consecințele pentru viața morală. Pune întrebarea: „Dacă totul este în natură o fatalitate, de ce să ne temem, de exemplu, de moarte? Ea nu este decât un proces natural, un efect al naturii”. Față de cosmos, rațiunea ne dă o înțelegere a lui și o liniște; față de oameni, liniștea este adusă de conștiința datoriei împlinite după principiile rațiunii: „De ce să mă tem atunci de alții sau de ce poate să-mi rezerve soarta?”. În acest mod rațiunea duce la apatie, la lipsa de afect. Ca atare, lucrurile exterioare nu trebuie să modifice dispoziția sufletului „rațiunea morală indică datoria și atâta ajunge”. Concluzia practică a rațiunii este demnitatea omului, dar și egalitatea lui: toți oamenii au aceeași natura rațională. Pentru Marc Aureliu, ca și pentru stoicismul vechi, „există o singură rațiune, o singură lege, un singur adevăr, o singură lume și un singur Dumnezeu”. Stoicismul roman, prin forma sa umană acordă atenție mare slăbiciunii și suferinței omului, datoria ia forme de caritate. Față de cel grec, îl apropie de creștinism.

   Faptul că opera sa „Către mine însumi” este străbătută de un puternic pesimism denotă că societatea sclavagistă era în proces de descompunere, lipsindu-i perspectiva, ideile.

   Marc Aureliu a preluat conducerea imperiului roman în vremuri grele, trebuind să facă față unor amenințări din diferite părți. Era o epocă a războaielor, granițele imperiului fiind veșnic amenințate de incursiunile barbare, domnia sa fiind și demarcată de aspre persecuții ale creștinilor. În interiorul imperiului exista o situație proastă financiară, ceea ce l-a determinat să vândă domeniile imperiale pentru a-și putea organiza armata. Era foarte activ și căuta să-și facă datoria. A condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme administrative și de drept, a construit școli, spitale, orfelinate. La 60 de ani a condus campania de luptă, iar înainte de plecare a expus poporului Romei, principiile sale morale. A murit în acea campanie la Viena, în urma unei boli infecțioase, și a lăsat ca moștenitor pe fiul său Commodus (161-192) care s-a dovedit a fi nemilos, capricios, imprevizibil și delăsător în treburile statului. Se credea o întrupare a legendarului Hercule. Domnia lui a însemnat începutul decăderii imperiului roman.

   Criza de sistem în care a intrat societatea romană începând cu secolul al II- lea e.n. s-a agravat continuu, adăugându-se o criză de identitate, de idei și obiective, dar și de decadență morală. În această situație, în Roma antică și-a făcut apariția școala sceptică. Scepticii romani promovau indiferența totală față de problemele sociale și politice, față de natură, afirmând imposibilitatea cunoașterii și stăpânirii ei, inclusiv a emiterii de orice fel de judecăți de apreciere și valoare. Ostilitatea față de cunoașterea științifică, neîncrederea în forța rațiunii au favorizat extinderea scepticismului, a doctrinelor mistic-religioase care vor predomina în ultimele secole ale imperiului roman.

   În cadrul gândirii social-politice romane de remarcat este paleta mult mai largă și mai variată a problematicilor abordate. Dacă în cazul celorlalte societăți sclavagiste, inclusiv în Grecia antică problematica demersului a fost doar tangențial atinsă de gândirea politică, la Roma putem spune că problematica maselor, concepțiile și interesele lor au fost exprimate în adevărate programe politice, sau unele din acestea transformându-se în adevărate mișcări. Mai mult, în Roma antică chiar și sclavii și-au avut proprii lor gânditori politici, așa cum a fost cazul lui Epictet sau a puternicei mișcări sociale condusă de Spartacus – conducătorul celei de a treia răscoale a sclavilor (73-71 î.Hr.).

   Prin diversitatea problematicii abordate, a puterii de influențare și chiar a originalității sale, gândirea și mai ales practica politică romană au constituit pentru antichitate un puternic centru de cultură și civilizație politică.

   Rezultat al dezvoltării sociale, gândirea politică a antichității constituie și astăzi o importantă sursă de inspirație și meditație pentru cercetătorii politicului. Multe din elementele sale teoretice dar și din principiile practicii politice, își păstrează și astăzi valabilitatea, dovedind seriozitatea și profunzimea cu care gânditorii lumii antice s-au aplecat asupra studiului politicului, importanța deosebită pe care au acordat-o acestui domeniu al vieții sociale.

   Împăratul roman Marcus Aurelius a fost considerat unul dintre cei mai înțelepți lideri, întruchipând idealul lui Platon de „rege filozof“. „Meditațiile“ lui Marcus Aurelius au inspirat o mulțime de lideri datorită înțelepciunii atemporale, fiind o colecție de scrieri personale din ultimul deceniu al vieții sale. Această perioadă haotică l-a inspirat să dezvolte interpretarea proprie a filosofiei stoice, care se concentrează pe acceptarea lucrurilor care nu pot fi controlate și pe stăpânirea propriilor emoții.

  

   În zilele noastre, Business Insider – web site american specializat în știri de afaceri și tehnologie – a întocmit o listă cu 10 reguli pe care Marc Aureliu le-a folosit drept recomandări pentru un lider excepțional. Pe scurt, acestea ar fi: „Înțelegeți că oamenii există pentru a se ajuta unii pe alții; fiți conștienți de umilința celorlalți; realizați că multe greșeli sunt rezultatul ignoranței; nu vă făliți; evitați să judecați iute acțiunile celorlalți; păstrați-vă cumpătul; recunoașteți că ceilalți vă pot răni doar dacă le permiteți; fiți conștienți că pesimismul poate pune stăpânire pe voi; fiți buni; nu vă așteptați ca oamenii răi să vă scutească de tratamentul distructiv”.

   Unii lideri încearcă să se comporte într-o manieră constructivă, ei trebuie să înțeleagă însă, că există și oameni care caută și găsesc metode de distrugere a altora. Liderul trebuie să aibă pregătit sau să găsească antidotul împotriva agresiunilor celor egoiști, cu spirit tiranic, care-și apără propriile interese murdare, folosindu-se de vicleșuguri tiranice, posedați fiind de duhuri rele. Sunt cei ce nu conștientizează pierderea sufletului lor…

   „Pierderea sufletului se petrece printr-unul și același proces cu triumful interior, înlăuntrul trăirilor noastre, al tiranului lăuntric. Tiranul, marele Paranoic, se înalță în noi și aceasta e maladia sufletească a omului modern, al celui ce și-a pierdut sufletul, adică și-a diminuat trăirile spirituale până la anihilarea sufletului, a puterii sufletești”, scrie profesorul universitar, doctor în sociologie Ilie Bădescu, în cartea sa „Sociologie Noologică – ordinea spirituală a societății”.

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord

„Of, Doamne, Doamne!”

(168 de ani de la naşterea lui Eminescu)

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.”

M. Eminescu

 

 

   Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

   Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil și muzică”.

   Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite și extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând și când aspru; mulțumindu-se uneori cu mai nimica și nemulțumit alteori de toate... „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară inteligență, ajutată de o foarte bună memorie.

   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”

   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani și a decedat la 15 iunie 1889 la București. A fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgești și a persecuțiilor religioase. Aproape toți frații și surorile i-au murit. O posibilă explicație este aceea că în secolul al XIX-lea speranța de viață depășea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boală incurabilă până la inventarea penicilinei.

   A urmat școala primară la Cernăuți, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.

   Se înființează curând o catedră de română și este ocupată de profesorul Aron Pumnul, cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluției Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluției lui Avram Iancu și care s-a refugiat în final la Cernăuți. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul său poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist și scriitor din Ardeal), cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu și de alți membri ai familiei sale.

   Între 16-19 ani călătorește din Cernăuți la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor și copist la teatru, unde îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale.

   Între 19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie și Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiază cursuri ale diferitelor facultăți, frecventează cu mult interes biblioteca Universității, având o sete nepotolită de lectură. În acest oraș se împrietenește cu Ioan Slavici și o cunoaște pe Veronica Micle.

   Se întoarce în țară și se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În această perioadă a avut o bogată corespondență cu Titu Maiorescu care îi propunea să-și obțină de urgență doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului; se îmbolnăvesc trei dintre frații săi, invocă lipsuri materiale. Se întoarce în țară. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. A făcut ordine în Bibliotecă și a îmbogățit-o cu manuscrise și cărți vechi românești. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie și l-a introdus la Junimea, asociație culturală înființată la Iași și a fost mereu în prezența muzei sale –  Veronica Micle, scriind multe poezii.

   La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor șef la ziarul Timpul din București. După 6 ani, în 1883 se îmbolnăvește. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă și este introdus cu forța în sanatoriul doctorului Șuțu. Pleacă la tratament la Viena, în Italia, revine la București, pleacă la Iași, la băi lângă Odessa, revine în țară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăvește, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamț. În decembrie 1888 pleacă la Botoșani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica și pleacă amândoi la București; se bucură de o scurtă activitate ziaristică și în februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la București. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.

   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie să începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei. Fac o paranteză amintind că numele de „Bucovina” provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Țara fagilor”. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu „O, rămâi” scrisă în 1979. Poetul aude glasul pădurii care-i șoptește: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult;/ În al umbrei întuneric/ Te asemăn unui prinț/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți/ Și prin vuietul de valuri,/ Prin mișcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi...” Copilăria este pierdută și poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-aș întoarce/ a-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”

   Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie şi natură, în poezia lui Eminescu, luminează şi tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, pare să scape de sub imperiul voinței, determinând destinul ființei umane.

   La începuturile vieții dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile Dorința, Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des și altele.

   Plenitudinea sentimentului iubirii este redată însă, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Și eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult și parc-aștept/ Ea din trestii să răsară/ Și să-mi cadă lin pe piept…” și în poezia Lasă-ți lumea, în care natura se însuflețește alături de cei doi îndrăgostiți: „Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ţi se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos […] Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie.”

   Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de lipsa de înțelegere a contemporanilor săi, conștient de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și pline de renunțări. Codrul nu mai are bogăția frunzișului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tinereții, cineva parcă stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia „Ce e amorul”: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă.[…] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”

   Poetul simte că iubirea pleacă, neputând fi înlocuită cu alta şi regretul este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Și nici pe buze nu-mi mai vin,/ Și nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă! [...] Și poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”

   Pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renunță, alege izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”, versurile sugerând destinul omului de geniu.

   În Grădina Copou din Iași se află Teiul lui Eminescu, numit și „Copacul îndrăgostiților”, lângă el fiind scrise, pe o placă, versurile de mai sus. Marele poet a căutat adesea inspirația la umbra ramurilor acestui tei, bătrân de aproape 250 ani. Sub crengile teiului au avut loc discuții între marele poet și prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, ființa care a influențat puternic opera poetului.

   Eminescu a scris și Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară/ Marie!”

   Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece deținuții politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie".

   S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar şi de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer și de filosofia lui Immanuel Kant (Eminescu a lucrat o vreme la traducerea „Criticii rațiunii pure”, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă).

   Să amintim filosofia din poezia „La steaua”, care trebuie înțeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximație înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s. Eminescu era la curent cu datele științifice și filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafața planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aproximativ 30 de secunde. În aceeași teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distanțe foarte mari, de milioane de ani lumină, deși ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumusețea este și a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spațiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.

   „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem și nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă..”

   Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educație politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situației în care se afla țara. Încă de la 17 ani când scria poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!” şi în continuare, pe vremea când era redactor şef la „Timpul”, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar și împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal și pentru unitatea națională. El critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât față de politica de opresiune țaristă cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Cu ocazia Sărbătorii de la Iași, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ștefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său „Doina”, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin și pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin…”

   După ani întregi de cercetare şi verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat să deslușească misterul bolii și morții poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala și moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedește că Eminescu era incomod și trebuia executată comanda trasată: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care P. P. Carp îl transmitea mentorului Junimii – parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferință pe fond psihic, o psihoză maniaco-depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica dr. Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Șuțu, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului. Se știa despre mărturia acelui frizer, ea fiind publicată în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.

   Scriitorul ne mai aduce la cunoștință că Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și a repetat rar, cu un glas nespus de sfâșietor: „Of, Doamne, Doamne!”

   O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l înțelegem și să-l iubim pe Eminescu al nostru!

 

 

Publicat în reviste din: România, S.U.A., Belgia, Danemarca, Suedia, Israel, Canada

(Articole, eseuri – vol.II)

OBRĂZNICIA SORĂ CU PROSTIA

 „Mândria bună” reprezintă demnitatea noastră și respectul față de noi înșine. „Mândria rea” este păcatul mortal al sentimentului de superioritate care duhnește a dispreț și aroganță.”
John C. Maxwell

   Dacă obrăznicia este considerată a fi un comportament necuviincios, impertinent, aroganța adaugă purtării obraznice atitudinea de mândrie disprețuitoare. Atât obrăznicia cât și aroganța necesită deșteptăciune, de care duc lipsă. Ca să fii deștept, ne învață ortodoxia, „trebuie să fii atent, să trăiești clipa, adică să fii prezent, pentru a putea să vezi și să înveți din greșelile altora, îți trebuie un dram de smerenie, dar și multă trezvie”, adică o „stare de limpezime a minții, de vioiciune, de agerime; curățenie sufletească”. Căci, aroganta vine din instabilitatea și nesiguranța zilelor noastre, pe când succesul, pe care-l dorim cu toții, poate veni din umilință.

   Dacă  s-a acceptat planul viclean, arogant, de a pune în funcții importante în conducerea statului femei care să-l slujească pe „viclean”, curând s-au văzut și roadele acestei viclenii. Mă întreb cum au acceptat membri de partid ca „fruntașul” lor să le țină în secret alegerea premierului și în cele din urmă să le facă surpriza, alegând o femeie „muncitoare”? Acesta este criteriul alegerii unei funcții atât de înalte în stat?  Anunțase pe atunci, președintele PSD, că propunerea era a social-democraților pentru funcția de prim-ministru, deși ei nu știau nimic, așteptau umil decizia șefului lor. Declarase că avea dreptul legitim să solicite pentru el funcția de prim-ministru dar că, o „condamnare nedreaptă și o lege profund neconstituțională” l-au făcut să nu solicite acest lucru „deocamdată”. Urma, probabil în mintea lui, ca în viitorul apropiat, doamna să devină eventual incompetentă – cum a devenit următorul premier propus – , sau să-i cedeze cu slugărnicie locul când el își va recăpăta dreptul. A garantat că propunerea de premier pe care a avansat-o este a unui om „care muncește, care știe, care are determinare, care are capacitate de muncă și de înțelegere”. Deocamdată! – în mintea sa.     

   Poți să muncești pe rupte, dacă intenția ta nu este de a-ți sluji țara, ci conducătorul de partid și interesele sale, dacă mintea ta nu este superioară altora, totul se prăbușește. Și așa s-a întâmplat în urma alegerii acestor „Amazoane” în funcții cheie ale guvernului. Viclenia conducătorului de partid a fost și faptul că a folosit politica de promovare a femeilor în funcții politice, pentru a-și pune susținătoarele în acele funcții, adică, oamenii de încredere. Câte alte femei capabile, cu pregătire pentru aceste funcții au rămas dincolo de gardul ridicat de conducătorul partidului!

   Prima femeie aleasă ca ministru de interne a țării, propusă de conducătorul partidului ales cu majoritate de voturi, „secretara, devenită, prin bunăvoința liderului infractor al PSD, deținătoarea unui portofoliu cheie în executivul românesc” după cum scrie ziarul D.W., s-a dovedit a fi incompetentă. Nu a știut să controleze domeniul pe care-l conduce, a dat libertate unor violatori – de copii, femei dar și de legi, să se comporte la fel cum se comporta în comunism miliția și securitatea.  Dacă unul a avut curajul și a demascat nereguli cu privire la propunerea noilor legi, Ministrul de Interne a folosit ocazia generată de scandalul polițistului acuzat de pedofilie, pentru a cere demisia Șefului Serviciului Omoruri din Politia Capitalei, cel care, la sfârșitul anului trecut  criticase dur modificările pe care parlamentarii PSD-ALDE vor să le opereze la Codurile Penale, el fiind unul dintre cei mai apreciați polițiști români, iar obrăznicia ministrului remarcându-se prin învinuirea omului curajos, de a vorbi fără să fi avut aprobarea vorbirii. Nu știe Ministrul că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice”? Că ea poate aduce progres în societate?

  Și ne întrebăm: Ce rezolvi dacă ignori oamenii, sau dacă îi tratezi ca pe niște nimicuri, dacă nu vrei să le asculți părerile, ideile? Unii cred că prin această atitudine arogantă devin mai puternici. Or, prin tratarea celorlalte persoane ca fiind inferioare ție, le determini să răspundă mișcării  tale, ca la șah. Dar dacă va fi o mișcare de șah mat?  

   Nu mai întrebăm: Cum de nu a fost demascat imediat „violatorul”, polițistul pedofil, de către colegii de breaslă? Explicația este clară, dorința a fost aceea de a-l ascunde și de data aceasta. De către cine a fost ascuns? De cei incorecți, vinovați și ei, probabil, pentru încălcarea legilor.

   Știrea a stârnit panică în rândul populației. Era și normal. Obrăznicia, aroganța, incorectitudinea, din partea oricui,  fac socializarea dificilă, deoarece îi pune pe ceilalți într-o poziție competitivă. Ca la șah! Dar dacă va fi șah mat?

   Procurorii Parchetului Judecătoriei Sectorului 5 au atacat dur agenții Secției respective de Poliție, pe care îi acuză că l-au acoperit pe polițistul violator, în alte plângeri. Într-un comunicat, procurorii arată că, în cazul unei plângeri de agresiune sexuală depusă de o femeie în 2016 împotriva acestuia,  agenții au ascuns calitatea de polițist a lui, și au propus clasarea cauzei. 

   „Realitatea se reflectă în știrile de la televizor, care sunt toate îngrozitoare și toate sunt menite ca să ne creeze panică și frică. Ni se face frică de ceea ce vedem la știri și în general la emisiunile de la televizor, care sunt un fel de banchet, o combinație de confuzie, de prostie, de aroganță. O lume total care și-a pierdut busola, asta este lumea televizorului”, spunea regizorul Andrei Șerban, într-un interviu pentru Mediafax, cu câțiva ani în urmă. De atunci, știrile au devenit și mai îngrozitoare…

   Altă știre a fost gestul de a-l lipsi de libertate pe jurnalistul Mălin Bot, măcar și pentru câteva ore, precum și încrâncenarea jandarmilor, gesturi care pot fi aduse la cunoștința tinerilor, pentru a vedea metodele din vremea comunismului de la noi din țară, graba cu care organele de poliție și securitate induceau frica în oameni, transformându-i în animale ascultătoare…

   Cred că s-a plănuit din timp acest atentat asupra curajosului jurnalist și au profitat de momentul când acesta avea în jur puțini manifestanți în acel moment, să-l poată teroriza în acest mod. Obrăznicia jandarmilor, cruzimea acelui jandarm tânăr care conducea acțiunea, nu poate fi iertată, ci condamnată. Și poate ar fi continuat mai tragic acest episod, dacă acest jurnalist nu ar fi avut inteligența și stăpânirea de sine în dialogul cu jandarmii.

   Puțini cei din presă au sărit în ajutorul confratelui lor, tăcând și ascunzând astfel adevărul întâmplării. De teamă sau din slugărnicie?

   Aroganța este foarte prezentă în politica ultimilor ani, și a devenit chiar îngrijorătoare. Comportamentul obraznic al politicienilor și modul de comunicare arogant, sunt revoltătoare. Sigur că nu putem să rămânem pasivi, indiferenți față de cele întâmplate. Nu ne este permis să ne „văicărim steril” și să nu facem nimic. Ci să căutăm să dobândim dreptatea, cinstea și adevărul. 

 

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

REGELE ȘI ȚARA SA

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.

Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața.” – Regele Mihai I


 

   Veste tristă. Regele Mihai I al României s-a stins din viață astăzi, 5 decembrie, la vârsta de 96 de ani, la reședința sa privată din Elveția, după o lungă suferință. 

   În discursul ținut în Parlamentul României, în 2011, la împlinirea a 90 de ani, Regele a rostit următoarele fraze:

„Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume”.

  Elitele sunt definite drept „grupuri de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc”. Dar, elitele nu sunt genii, iar poporul nu este elita. Elita nu înseamnă intelectuali, adică cei ce pot dovedi cu diplome, indiferent de unde le au și cum le-au obținut deoarece, ca un intelectual să facă parte din elita unei țări, el trebuie să beneficieze în afară de cunoștințe – oameni cei mai bine pregătiți într-un domeniu care ating un nivel maxim de performanță – , de caracter integru și de credință în Dumnezeu. Caracterul este o sumă de virtuți, de care nu se poate lipsi un om care se ridică la rangul de elitist. Dintre virtuți face parte iubirea de țară, cinstea, dăruirea în scopul creării de bine poporului din care face parte și pentru binele căruia se luptă, față de care are sentimentul dragostei și cel al respectului. Elitele nu trebuie ele să se declare, ci poporul îi va declara în virtutea intuiției, a inteligenței lui, a reperelor morale pe care le are moștenite, pe care le păstrează și le folosește la etalonare.

   Mediocri sunt cei care au tupeu și încearcă să aburească mințile oamenilor, cu vorbe goale, promisiuni false și minciuni. Ei sunt cei periculoși fiindcă se interpun între elitele adevărate și popor. Nu mai vorbim de proști care ocupă și ei un loc în ierarhie, alături de mediocri, sunt șireți, dibaci în a-și ascunde prostia.

   Cinstit este să nu-ți ascunzi credința, sentimentul patriotic, prețuirea familiei și dorința ca în țara ta să se respecte legile, fiindcă prin respectarea lor se poate curăța societatea de necinste – violență, furt, lăcomie, falsitate, minciună.

   Când clasa politică este mediocră, coruptă și incompetentă, lipsită de respect pentru popor, este foarte grav, este semnul cel mai evident că democrația nu mai are vlagă, este foarte firavă, și este forțată să alunece spre totalitarism. Distorsionarea adevărului, măsurile abuzive care se iau contra societății civile, dovedesc acest pericol. Ce este de făcut? Cum se pot educa acești conducători impertinenți? Până unde pot ei merge? Rolul elitelor este greu, cu adevărat, dar nu trebuie să se renunțe la educare prin expunere de idei, în scopul iluminării acestor minți întunecate. Ne punem întrebarea: De ce le este atât de greu să renunțe la comportamentul agresiv, sfidător? Este greu, cred, fiindcă mințile lor sunt îmbibate cu ideologia marxistă, este intelectualitatea formată sub ideologia răsăritului, cea sovietică ( nu se striga cândva că lumina ne vine de la Răsărit? Și probabil ne mai vine și astăzi…) și, pentru că ei formează un grup care-și văd de interesele lor, nu le pasă de popor, sfidează, denigrează elitele. Este tot un mod de a le omorî. În comunism erau întemnițate, acum au găsit alt procedeu. În lipsa credinței, a moralei creștine, ei nu știu să ceară iertare când greșesc, ei nu știu ce este compasiunea, iubirea de popor. Îi leagă doar interesele personale, încalcă legile cu o vădită nesimțire,  greșelile și abuzurile le comit fără nici un pic de regret. Chemați în fața justiției, declară că sunt nevinovați. Ei sunt nevinovații plini de vină.

   Totuși, speranța există. Sunt tinerii – vlăstarii acestui popor. Ei sunt acum în faza de acumulare a cunoștințelor, și vor deveni intelectualii noi ai țării, vor visa și vor lupta pentru idealurile lor, fiindcă acești intelectuali cu respect pentru valorile etern umane, vor fi idealiști, dar vor avea și spirit practic.

   Mă întorc la vorbele Regelui:  Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume”.

   Și îmi amintesc și de răspunsul dat de Regina Ana, la întrebarea ce rol are Regina într-o țară: Rolul unei regine este să fie! (to be!). Poate și rolul Regelui ar fi fost „să fie!” Să nu uităm că Regalitatea – cei patru regi ai României – a marcat momente importante în trecutul țării noastre, a fost simbolul aristocrației, al demnității, onoarei și dragostei de țară.


 Dumnezeu să-l odihnească pe bunul Regele Mihai I !



 Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

  Teama căderii de pe soclu

Sistemul incorect al priorităților generează agresivitate.” – Serghei Nikolaevici Lazarev

 

   Agresivitatea, conform dicționarului, este însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. Este caracterizată de multe ori ca o interacțiune socială dăunătoare, cu intenția de a provoca o stare neplăcută unui individ, sau chiar societății. Poate fi răspuns la o provocare, sau nu, determinată oricum, de o frustrare.

   Agresivitatea este monstruoasă și ea poate lua o varietate de forme, care pot fi exprimate fizic, sau verbal, din care specificăm pe cele mai importante: agresivitatea defensivă (indusă de frică), agresivitatea de dominare, agresivitatea inter-masculină, agresivitatea maternă, agresivitatea legată de sex, agresivitatea teritorială, agresivitatea indusă de izolare. 

   Putem considera agresivitatea ca fiind o însușire a acelor tipuri de comportament care sunt orientate în sens distructiv, provocând bulversare, daune materiale, morale, psihologice, la polul opus fiind „comportamentul prosocial” care implică concepte ca toleranța, ajutorul, echilibrul.

   Din formele de manifestare ale agresivității fac parte: războaiele, crimele, jafurile, furturile, violurile, tâlhăriile, incendierile, distrugerile, lovirile – forme de vătămare corporală etc. Ca intenție, scopul agresivității, pe lângă provocarea răului, mai poate fi, anihilarea puterii agresorului – real sau închipuit.

   Medicul neuropsihiatru Sigmund Freud (1856-1939) susținea că oamenii se nasc cu predispoziția sau impulsul de a fi violenți și de a agresa, agresivitatea fiind distructivă. Pentru austriacul Konrad Lorenz (1903 1989), fondatorul etologiei moderne (studiul comportamentului animalelor și plantelor), agresivitatea are o valoare adaptivă și este chiar esențială pentru supraviețuire. În realitate, la nivel de comunități, există indivizi, grupuri și chiar popoare care se manifestă extrem de agresiv, pe când alții sunt foarte pașnici.

   Agresivitatea suferă influențe biologice, cum ar fi: influențe neuronale (zone ale cortexului care stimulate facilitează comportamentul agresiv), influențe hormonale (bărbații sunt mai agresivi) și influențe biochimice (alcoolul mărit din sânge poate intensifica agresivitatea).

   Cercetările recente au concluzionat că atunci când omului îi este blocat un scop, din interiorul sau din exteriorul lui, ia naștere frustrarea și individul își manifestă agresivitatea, nefiind în stare să pună frână furiei.     Psihologistul american John Dollard (1900-1980) considera ca „Agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”. Ea este de asemenea consecința scării valorilor necorespunzătoare în societate, adică oamenii promovați după criterii de apartenență de grup, fără să aibă calități morale și intelectuale, au ocupat poziții de comandă în societate.

   Când s-a spus că agresivitatea este înnăscută, desigur că s-a luat în considerare temperamentul individului, acesta fiind „dimensiunea dinamic-energetică a personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită”. Fiecare temperament cu trăsăturile sale specifice: coleric (puternic, agresiv, insensibil, energic); sanguin (sociabil și deschis, neatent, împrăștiat și neorganizat, voios, vesel și fără grijă); melancolic (îngrijorat și emotiv, creativ, conștiincios și perfecționist, capricios, gânditor și sensibil); flegmatic (calm, comod și nepăsător, cu tact și diplomație, politicos, amabil, liniștit, flexibil). Cunoașterea temperamentului ne poate ajuta la elucidarea agresivității, este un punct de plecare în analiza agresorului.

   Un factor important este încrederea în sine, conștientizarea forței și a propriei capacități care, atunci când este scăzută, așterne, în mod sigur, covor agresivității. Dar și când aceasta este crescută, omul supraapreciindu-se în mod nejustificat. El devine mânios, caută vinovații frustrării sale, și revoltat, se dezlănțuie. Doar înțelepciunea ar fi cea care l-ar putea împiedica să acționeze violent. Dacă o are. În lipsa încrederii în sine, cât și în supraevaluarea ei, individul poate crea/organiza dezastrul.

   Medicul, psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961), în cartea sa „Tipuri psihologice” menționează: „în cazul unei acumulări puternice de complexe se instalează o atitudine cronică de apărare care se poate intensifica până la a atinge pragul neîncrederii, iar în situații patologice chiar până la delirul de persecuție”. Agresivului îi este greu să renunțe la egoismul său și la păcatele (viclenie, furt etc.) făcute, nerecunoscându-le.

   Acest comportament inacceptabil este, de multe ori, determinat de persoanele care au fost neglijate complet în copilărie sau, au fost învățate de către părinți să dea frâu liber furiei și să recurgă la violență pentru a-și rezolva problemele sau, au asistat la acțiuni de violență ale părinților. Unii crescuți într-un asemenea mediu nici nu-și dau seama că atacurile lor verbale și actele lor de violență fizică sunt de fapt acte de agresivitate; poate chiar cred că felul lor de a se comporta este normal și acceptabil. Dar, așa cum a fost învățat acest comportament, prin conștientizare și voință, poate fi înlăturat. Un proverb românesc spune că „Orice învăț are și dezvăț”.

   Oricum, victimele agresivității au parte de suferință care poate fi fizică și sufletească. Agresorilor le lipsește politețea și de obicei nu-și cer scuze pentru comportamentul lor, din cauza răutății sau a îngâmfării, sau și mai mult, a dorinței obținerii triumfului, cu orice preț, în lupta nedreaptă. Agresivitatea poate să fie însușită drept exemplu de viață pentru alți indivizi, și atunci societatea, poporul suferă, viața se degradează.

   Politologii spun că popoarele timide și pașnice au avut de pierdut în cadrul competiției teritoriale. Se face comparația cu agresivitatea animalelor, ea permițând stabilirea unui statut ierarhic, descurajând astfel pe rivali de la acte de agresiune în viitor. Rolul agresivității ar fi crucial pentru buna adaptare, protecția și existența în lumea animală, dar la om este cu totul altceva. Intervine factorul rațional și deopotrivă cel afectiv. Omul se bucură de morala înscrisă în sufletul său, și în acțiunile sale ține cont de moralitate. Biblia face referire la blândețea care poate fi un antidot al agresivității: „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul”(Matei 5:5). Mânia trebuie dată la o parte cu ajutorul înțelepciunii; dreptatea, înțelegerea vor fi țelul atenuării și rezolvării conflictelor. „Pacea nu se ține cu forța. Ea se realizează numai prin înțelegere”, spunea fizicianul Albert Einstein (1879-1955).  

   Desigur că, în afară de competiția prin agresivitate, în lume există și alte strategii prin care unele specii sau populații reușesc să-și asigure supraviețuirea și să obțină avantaje evolutive, cum ar fi cooperarea, altruismul reciproc, formarea coalițiilor etc. Îndelungatei perioade de evoluție a speciei noastre, susțin tot politologii, agresiunea a fost un instrument de protecție și cucerire, iar popoarele timide și pașnice au avut de pierdut în cadrul competiției teritoriale. Nu cred însă, că este o regulă universal valabilă. Și mai spun că în plan politic sau geopolitic, cei care uzitează de instrumentul violenței și al presiunii au șanse mai mari să își atingă obiectivele, iar o forță care deține controlul politic de cele mai dese ori poate fi combătută numai printr-o altă forță, mai aprigă. Părerea mea umilă este că nu putem nici aici generaliza. Uneori prin răbdare, cumpătare și înțelepciune, s-au putut evita actele de agresiune. Insuccesul s-a datorat poate, momentele de intervenție neinspirate.

   Viața sănătoasă a unei societăți se realizează cu ajutorul dreptății și dreptatea se ghidează după legile pe care le are societatea și care trebuie respectate. Nerespectarea lor duce la pedeapsă. A te revolta în acest caz și a deveni agresiv, este un act imoral, fiindcă nimeni nu trebuie să fie „mai presus de lege”.

Avem nevoie de stabilitate și nu de agresivitate!

   Înțeleptul indian Mahatma Gandhi (1869-1948), inițiatorul mișcărilor de revoltă non-violente, spunea: „Ochi pentru ochi și lumea va deveni oarbă”. În autobiografia sa explica filozofia vieții sale: „Când mă cuprinde disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului și a iubirii a învins mereu. Au existat tirani și criminali și, pentru un timp păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna”.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 JAZZ INTERNAȚIONAL, LA PLOIEȘTI

Ioan POPESCU


În perioada 22-26 noiembrie 2017, Filarmonica Paul Constantinescu, impreună cu Primăria Ploiesti, a organizat cea de a XXII-a ediție a PLOIESTI JAZZ FESTIVAL, al cărui debut a avut loc, tot la Ploiesti, in anul 1969.


În ultima zi a Festivalului, numerosul public ploiestean, prezent in sala Filarmonicii, a urmărit trupe si solisti vocali si instrumentisti din mai multe țări ale lumii:EKUE BAND (Cuba)&Special Guest: ATI DE CHILE (Chile) - percuție; GIOVANI MIRABASSI TRIO (Italia) feauturing SARAH LANCMAN - voce (Franta) & TOKU - trompetă și voce (Japonia).
EKUE BAND este un excelent cvartet, alcătuit din muzicieni de elită din Cuba: Carlos Enrique Sanchez-pian, Luis Palomino-saxofon și flaut, Raubel Torres - cotrabas și Gilberto Acen Ortega - baterie și percuție.


Excepțională a fost vocalista Sarah Lancman, din Paris, care a demonstrat că știe să se joace cu timbrele vocale și să exploreze toate registrele emoționale. Vocea sa cameleonica a fost deseori ”acompaniată” de aplauzele publicului. De aplauze sustinute s-a bucurat și pianistul italian Mirabassi (care cântă la pian de la varsta de 2 ani!) si, mai ales. japonezul Toku. Remarcabil a fost si italianul stabilit la New York Gianluca Renzi - basist, compozitor, inginer de sunet și producător, precum și toboșarul Gene Jackson - excelent vorbitor de...limbă română.

BOLȘEVICII AU PRINS GLAS

Tălpile înnoroiate clămpăneau în mari încălțări, / trupul aproape gol – aplecat, sleit de puteri, / privirile – stoarse de lacrimi și speranță erau. / Cu fiecare zi creșteau / dimensiunile suferinței, degradării, umilinței… / O, Doamne, anii aceia pierduți / cine ți-i va înapoia? / Și rana sufletului cum se va putea vindeca?”

(„Închisorile comuniste” – din volumul „O mie și una de poeme”)

 

 

   Oamenii de știință au descoperit în creierul uman busola moralității” care controlează felul în care percepem comportamentul celorlalți. Regiunea, situată chiar în spatele urechii drepte, ne spun ei, devine mai activă atunci când ne gândim la faptele bune sau rele ale oamenilor. Este ca un barometru pentru bine și rău, adică pentru morală, care în afara educației, religiei sau filozofiei, se bazează pe biologia creierului nostru. Și când vorbim de moralitate, ne referim la comportamente și acțiuni, la raționamente și emoții, atitudini față de reguli și convenții sociale. Incorectitudinea, tupeul, obrăznicia, minciuna, lipsa de respect, țin de zonele așa zis-ului întuneric.

   Aflăm deci, că în creierul nostru există un mecanism bine centrat, care ne informează când am spus sau am făcut ceva greșit. Aceasta în cazul în care mecanismul funcționează normal. El este sensibil și declanșează, când greșim, ceea ce numim remușcare, ea acționând ca inacceptare a propriei conștiințe. Când mecanismul este „descentrat”, omul debitează idei și judecăți abjecte. Românul se exprimă metaforic: „Îi lipsește omului o doagă”.

   Dar acești oameni au existat și există printre noi. Ei debitează judecăți ce rănesc sufletele oamenilor care au pătimit în anumite împrejurări. Și creează o stare de anormalitate în societate. Îi pot determina pe unii, să-și pregătească valizele pentru a-și părăsi țara, în disperare și lipsă de speranță, ceea ce nu este bine. Oamenii tineri drepți și cinstiți, în aceste împrejurări ar trebui să lupte pentru adevăr și stabilitate, în propria lor țară. Dar mulți sunt derutați, nu mai înțeleg vremurile pe care le trăim cu acești oameni „dezaxați” „descentrați” ce au prins curaj, și cu o răutate bine ascunsă în suflete, lovesc... Bolșevicii, iată, vorbesc! Unii o fac din prostie, alții din răutate și alții cu intenția de manipulare, adică a-i face pe oameni să gândească cum vor ei, să întreprindă ce vor ei, ce le convine lor, deviindu-le înțelegerea corectă a vieții, manipularea fiind tocmai o formă de agresiune psihologică, cu scopul devierii gândirii și a comportamentului celuilalt.

   Comunismul lui Marx și Lenin, în definiția lui cea mai simplă este un sistem lipsit de libertate politică și când aceasta lipsește, lipsesc toate celelalte, precum pluralismul politic, libertatea presei, a mass mediei, sistemul educativ liber, universitățile libere, intelectualii ori gânditorii care pot cugeta și scrie liber, libertatea de a protesta, libertatea religioasă și multe alte libertăți. Am putea spune: Unde libertate nu e, nimic nu e! Comunismul este cel mai diabolic sistem politic cunoscut, conceput de mintea omului, apărut cu 100 de ani în urmă, și practicat timp de 45 de ani în România, impus din afară și nu ales de popor. A fost impus întregii Europe de Est, de la Marea Nordului, până la Marea Adriatică. A reușit cineva să se opună acestei forțe malefice? Nu! S-a încercat însă, să se împiedice implantarea comunismului, dar. în final, nu s-a reușit. Și nu mai explicăm de ce nu s-a reușit, fiindcă cei care au trăit acele vremi – știu prea bine! Au cunoscut teroarea sub care s-a trăit, comuniștii fiind adevărați teroriști, organizând securitatea care i-a urmărit în toată acea perioadă.

   Astăzi, după 27 de ani de la ieșirea din comunism, vedem cum politicieni corupți încearcă să convingă că dreptul de a fura trebuie legiferat, țipând sus și tare că alegerile odată câștigate le conferă dreptul de a se comporta precum stăpâni absoluți, făcând ei înșiși abuzuri și încălcări ale legilor, legi pe care încearcă să le schimbe, în primul rând, în interes personal. Dau „apă la moară” semenilor cu nostalgii comuniste, pentru a renaște ideologia și a o manifesta prin diferite moduri. Ei sunt aleșii poporului, în care s-a avut încredere, dar poporul a fost înșelat, fiindcă ei au știut să-și mascheze ideologia și intențiile pur egoiste de îmbogățire și nerespectare a legilor, producând haosul în societate. Românul Petre Țuțea care și-a lăudat mereu neamul, a exprimat neașteptat: „Cum am putut fi atât de idiot încât să fac treisprezece ani de pușcărie pentru un popor de tâmpiți?” Da!, a răbufnit la aflarea rezultatului alegerilor din 20 mai 1990, când FSN Frontul Salvării Naționale), în frunte cu Ion Iliescu a obținut o majoritate zdrobitoare. A intuit, cu mintea sa genială, vremurile care vor urma după aceste alegeri.

   Scriam într-un volum de versuri: „… În jurul nostru se fac și se desfac scenarii / tot mai triste pentru noi. / E haos, nu se mai știe / din ce parte vin atacurile, / cine lovește, / cine pe cine susține, / cine pe cine controlează, / ce este curat, ce este murdar… / „Haos germinativ? Toate sunt de făcut laolaltă?” / Împovărate ne sunt gândurile, / sfâșiate ne sunt sufletele! / Se năruiesc destine, / strigăm în zadar, / nimeni nu aude. / Prea multe semințe ale Domnului / au căzut între spini! / Cum ne  mai suportă / pământul, cerul?”

   Dar să revin la momentul prezent, când un personaj cu idei comuniste, continuatorul ideologiei lui Ion Iliescu, vrea să șteargă din memoria colectivă, pe cei care au ridicat armele împotriva „ciumei roșii“. Și-atunci ne întrebăm: Cum se poate uita căderea noastră din acele vremi, în „bezna animalică” a închisorilor comuniste, în care au fost maltratați deținuții politici, cei care au avut demnitatea și curajul să se opună comunismului? Și iată-l – în timpul ședinței comisiei juridice în care s-a discutat un proiect de lege privind declararea zilei de 26 Octombrie, Ziua Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă – pe unul din „curajoșii” staliniști, spunând: „Rezistența anticomunistă începută în 1944, când România era încă în război – de partea Aliaților după 23 august – , este una care slăbea capacitatea de apărare a României. Era mai degrabă îndreptată împotriva intereselor României. Mai mult, dacă îmi spuneți că era un lucru bun că CIA organiza operațiuni de slăbire a capacității de apărare a României sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist este mai degrabă ticăloșie ce făceau“ (preluat din ziarul „Adevărul”). Tot în acest ziar i s-au dat răspunsurile la aceste aberații emise în ședința comisiei juridice în care s-a discutat proiectul de lege privind declararea Zilei Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă. Ultimul supraviețuitor al rezistenței din Munții Banatului și urmașii foștilor partizani anticomuniști au fost revoltați de declarațiile făcute, ripostând: „…Organizația noastră a fost o organizație de rezistență așteptând marile puteri să ne dea ajutor să scăpăm de ruși. Comuniștii pe vremea aceea ne spuneau «bandiți». Dar vreau să vă spun că toți cei care luptau în munte aveau în sacul cu merinde o carte de rugăciune. Eu aveam Noul testament, străpuns de un glonț, într-o acțiune din Munții Banatului. Îl am și acum“, a povestit supraviețuitorul acelor vremi, în vârstă de 87 de ani, condamnat la 25 de ani închisoare, din care a făcut peste 10 ani. „Nu voiam regimul comunist, dictatura comunistă. Știam ce înseamnă comunismul”. Și reamintesc cuvintele filozofului rus Nicolae Berdiaev: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinăuntru…”   

   Este uimitor cum după atâția ani, oameni care ne conduc, sunt incapabili de a face diferență între bine și rău, de a înțelege cât de nefast a fost comunismul pentru România. Oameni cu studii superioare, cu diplome, să nu poată cunoaște adevărul? „Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri”, spunea. Părintele Arsenie Boca – și nu greșea. Ei sunt oameni lipsiți de conștiință și demnitate, oameni care vor să falsifice istoria, călcând în picioare suferințele acestui neam. „A fost o luptă pentru onoare și credință” a exprimat urmașul unui luptător din mișcarea de rezistență. A fost, așa cum a scris Radu Gir: „…Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, / nu pentru pătule, / nu pentru pogoane, / ci pentru văzduhul tău liber de mâine…” Radu Gir, poetul care, la Aiud, L-a adus pe Iisus în celulă…

   Bolșevicii rămași printre noi sau, mai nou ideologizații, vor cumva o nouă condamnare a celor care nu mai sunt? Dar „…Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a bufnița: Când va cădea / Marele-ntuneric, vei vedea.”

   Oamenii care au trăit ororile comunismului sunt în cunoștință de cauză; oamenii deștepți care nu le-au trăit, pot judeca și înțelege; cei fără minte – niciodată!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord   

ÎN CANADA, UN EVENIMENT ROMÂNESC UNIC ÎNTR-UN COLȚ DE RAI UNIC

   SEMICENTENAR LA CÂMPUL ROMÂNESC DIN HAMILTON


   În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus:”Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că prezența noastră este binevenită. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

  Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență, spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural “Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă. Afară piscina cea curată tentează în plin sezon estival pe orice turist  și este pregătită o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul “Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

   O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române , că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național “Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului “Răsunetul” ,Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic. Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei.

      Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet Dumitru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. ”Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale.- ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua- La Kitchener în acea zi cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că “Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet, ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust în marmură adusă din Grecia, creație din 1989 a lui Nicăpetre. Sculptorul ținuse să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica “Sf. Maria” din  Queens, New York.

   Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. “Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim, semnat de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan, a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, aflat în fața primei cărți dedicate domniei sale. Dumitru Ichim mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața la eseu, intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată la invitația poetului noii cărți, proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante  despre orașul cu cel mai înalt turn  de biserică din Transilvania cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova.  Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul  formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut în țară și chiar peste hotare.

 Ziua de marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul a fost deschis de prof. dr.  Rodica Gârleanu,  care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este tocmai cel de a deschide cultura română spre lume. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de  Sergiu Cioiu, acel ”artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc,  au fost folosite într-un spectacol, pe care acum artistul îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre  participanții la jubileu pe fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România, fără să fie neglijată nici Canada comunităților românești.

    Începută cu o liturghie, oficiată la capela “Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, “al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului jubiliar era Tudor Arghezi și contemporanii lui, noi am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, “fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș. Tânărul Blaga l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), a tradus poezii eminesciene în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”. Devenit academician, Blaga a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri ale lui Eminescu, a chiar polemizat în 1943 cu primul său detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot  ce dorește este să fie “fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu prin Canada, a prezentat în serată un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate. Bogata seară s-a încheiat cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuarea peliculei prezentate în ediția precedentă. Noutatea constă în faptul că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului în cel mai dramatic deceniu al existenței lui creatoare, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent și nu lipsit de un anume umor al relatării încrucișate.

   Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi,  musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas  binecuvântat s-a făcut la  frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul lăcaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

     Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin mese rotunde animate, cu programul unor lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.  În acest context de caldă emulație, Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor “Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și noua revistă „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura "Karuna" din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice fiecărui autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a 4-a a cărții lansate apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: "Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri - / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă.../"  

    Au fost punctate debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu romanul La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan,  cu cartea bilingvă pentru copii Povestea celor trei cățeluși. S-au prezentat de către autorii înșiși romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc, prezente și pe standul simpozionului de-a lungul întregii săptămâni.  Nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul “Grigore Vieru”, activ la Toronto din inițiativa Mariei Tonu, întocmai revistelor “Lumina slovei scrise” de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu sau “Destine literare” de la Montreal și a ziarului bistrițean “Răsunetul”, au dovedit că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.  Dialogul scriitorilor de pe ambele maluri ale Atlanticului este la Câmpul Românesc  de la Hamilton o realitate emoționantă, încercată intens la fiecare ediție. 

    De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta speranțele asistenței n-au fost  zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi –psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autor al unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc,simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

    Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când  numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției, moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului “Observatorul” din Toronto, unde domnia sa animă, ca nimeni altul, Cenaclului “Nicăpetre”.O jumătate de zi s-a ascultat muzică, s-au citit poezii și s-au semnalat noile cărți lansate la jubileu, într-o întrepătrundere cum numai domnul Dumitru Popescu știe să o realizeze, creând o stare de emoție artistică, nutrită de toate noutățile vieții culturale românești din Toronto. O revelație a produs și Cenaclul “Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică, prin grija plină de însuflețire a doamnei Maria Tonu.

    Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru  al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

 

   Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. În discursurile lor, ei au marcat importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată în primul rând implicării președintelui  ing. Dumitru Răchitan, a preotului-poet Dumitru Ichim și a echipei lor de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat și unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente. Asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români. În mod cert, diaspora, atât de extinsă spațial și numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a comunității noastre naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis, care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar ca ministerul de resort să aplice un program coerent și de reală percutanță, ca să-și dovedească eficiența în cel mai apropiat viitor.


 

În imagine, de la stânga spre dreapta: Dumitru Ichim, Sebastian Doreanu, Elena M. Cîmpean, Anca Sîrghie-în picioare-, Andrian Muntean.

 

Anca Sîrghie

LIBERTATEA – VICTORIE A SPIRITULUI

„Toți suntem robii legilor, ca să putem trăi liberi.” – Cicero          

 

   Libertatea este definită ca modul de a gândi și simți în conformitate cu propria construcție și funcționalitate interioară pe care o are toată lumea în orice sistem socio-uman. Mai este înțeleasă ca opinie deschisă, adică posibilitatea și dreptul de a-ți exprima public ceea ce simți și gândești.

   Pentru filozoful britanic al epocii victoriene John Stuart Mill (1806-1873) libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde libertatea lăuntrică, libertatea de exprimare, libertatea alegerii unui stil de viață, și libertatea de asociere liber consimțită. El afirmă că singura libertate demnă de acest nume este de a-ți urmări binele propriu, în felul tău propriu, atâta timp cât nu încerci pe alții să lipsești de binele lor, sau să-i împiedici să și-l dobândească.

   În viziunea filozofului francez Jean Paul Sartre (1905-1980), reprezentant al existențialismului,  „omul este condamnat să fie liber, el este responsabil de lume și de el însuși în calitate de maniera de a fi”. Astfel, omul are  întotdeauna libertatea de a alege să facă un anumit lucru sau de a nu-l face, prin urmare el nu poate să învinovățească pe nimeni altcineva decât propria lui persoană de un eventual eșec/păcat. Această libertate – considerată absolută de către Sartre – pe care omul o are, nu este decât o simplă revendicare logică a consecințelor libertăților lui. Prin urmare, suntem ceea ce am ales să fim, „suntem singuri fără nici o scuză”.

      Dar, se spune că omul este un animal nărăvaș care trebuie îmblânzit. Cum se face îmblânzirea lui? Prin cultură, educație și prin legi. În ce scop? În cel al obținerii adevăratei libertăți. În termenii lui Constantin Noica (1909-1987), filozoful creștin român a cărui viață, fapte de cultură și de credință săvârșite duc la această caracterizare, spunea că libertatea este deschiderea care se închide, deschidere deoarece oferă oportunitatea alegerii din mai multe alternative, dar odată alegerea făcută ne-am închis în ea, libertatea devenind non-libertate. Astfel libertatea este de dorit în sine și nu pentru altceva, devine scop, iar alegerea mijloacelor este opțiunea fiecăruia. „E curios cum sub regimurile de libertate oamenii cad sub o tiranie: cea a locului comun. Și mă întreb dacă nu e mai tristă decât oricare alta”, exprima sugestiv Noica.

   Eseistul, filozoful, economistul român Petre Țuțea (1902-1991) lega ideea fericirii de ideea libertății, considerând libertatea iluzorie precum fericirea, implicând sentimentul nesiguranței din Faust. Libertatea reală a omului, spune Țuțea, este „partea divină din el” legată de nemurire și perfecțiune, iar cea imanentă „o ficțiune utilă sau semănând cu frânghia pe care cobori în întuneric, acest aspect ni-l arată anarhia, tirania și viciul, având două rădăcini: omul și natura”.

   Mitul faustic a dominat ultimele secole. Într-un studiu făcut de un jurnalist, „reflexivul” Faust începe cu un păcat și ajunge în final la mântuire, deosebindu-se de Don Juan care trăiește clipa și permanenta sa întoarcere este „eternitatea” lui, legenda apariției lui fiind meteorică, din „nimic” și dispariția tot în „nimic”. Constantin Noica apreciază că Don Juan este cel care face ceea ce găsește de cuviință să facă. El ,,s-a desprins din inerția lui a fi în ceva gata dat, dându-și el un chip propriu. El nu mai vrea să fie prins în adevărurile (prejudecățile) societății și ale credinței. Și-a dobândit el prin aceasta libertatea? Acestei întrebări nu putem să-i răspundem decât printr-o negație, și asta pentru că, deși Don Juan a recuzat ordinea care îl stăpânea, nu găsește de cuviință să caute o alta. El nu este căutătorul unui alt sens și nici nu înțelege că numai acesta i-ar putea aduce libertatea deplină. […] Necesitatea sub care stă el și pe care nu o sesizează este dată de iluzia că și-a dobândit libertatea. Numai că astfel dobândită, libertatea este consumată sau mai degrabă pierdută în același moment. […] Don Juan este un individ condamnat la el însuși, libertatea lui este una lipsită de conștiința unui sens și devine simplă risipire”.

  Pentru a nu rămâne o iluzie, cred că, libertatea interioară trebuie integrată în cea exterioară, pentru a fi un punct într-un cerc și nicidecum, undeva izolat în afara cercului.

  Interesante sunt reflecțiile filozofului, logicianului, profesorului român Nae Ionescu (1890-1940), în „Metafizica” sa, curs ținut în anii 1925/1926, de care își amintea unul dintre cei mai buni studenți ai săi – Mircea Eliade – , cum că nu a simțit trecerea celor cincizeci de minute de curs, fiindcă „din interpretarea câtorva texte din Faust, profesorul Nae Ionescu desprindea ideile principale, una fiind cea a dispariției categoriilor pure, clare, bine-conturate – de bine și de rău – , a căror contopire/amestec nefericit o intuia în sufletul modern”. „Nu există libertate absolută a omului, spunea profesorul, ci libertate înseamnă putința de a alege, de a alege între mai multe posibilități, adică înainte ca faptul să se fi întâmplat”. Problema libertății se pune deci, după părerea lui, în domeniul posibilului. „Este un nonsens să se vorbească despre o libertate absolută. Omul nu este liber să facă ce vrea el. Libertatea își are limitele ei, care sunt indicate de natura omului.[…] Prin urmare, tot ceea ce depășește normalul, natura omului, poate să fie interzis, fără însă ca aceasta să reprezinte un atentat la libertate. Adică, există o reacție a normalului, o împotrivire, și reacția aceasta a normalului arată limitele în care se exercită libertatea. Într-o societate normală nu se încercuiește niciodată libertatea individuală pentru simplul motiv că societatea normală este singura lege naturală pentru indivizii din lăuntrul ei. Există însă întotdeauna o încercuire a libertății individuale, există, cu alte cuvinte un conflict atunci când societatea nu este normal constituită, atunci când individul crește peste limitele lui firești și devine un element de anarhie, un element de tulburare a echilibrului dinlăuntrul societății. Libertatea este posibilitatea de alegere într-un anumit cadru”.

   Libertatea este antrenată de voința noastră care se sustrage unor îngrădiri. Este necesară precizarea: căror îngrădiri. Dreptatea, binele sunt cele care desfac libertatea ca pe o floare, pe când nedreptatea, răul o pot ucide, tăind lujerul florii.

   Mai spunea cineva că libertatea este o acțiune spontană ca urmare a unei conștientizări clare, limpezi a situației existente și că „libertatea este o stare, un element care revalorifică totul, care pune sub semnul întrebării orice și că este suficient să trăim conștienți, liberi de trecut”.

   Cu ultima afirmație nu cred că putem fi de acord, fiindcă trecutul este istorie, este icoana pe care trebuie s-o ținem în odaia sufletului nostru, întrucât viața noastră, a fiecăruia dintre noi este înscrisă în filele istoriei, și fără a ne cunoaște trecutul, nu putem intui, câtuși de puțin, pașii viitorului nostru. Instalați în scaunul de la masa prezentului, ne este greu să mai alergăm în cele două sensuri ale vieții – trecut și viitor, când bucatele servite ne fură privirea și gândurile. Dar, îmi reamintesc de John Stuart Mill care apăra libertatea de exprimare, ea fiind o condiție necesară pentru progresul intelectual. Fiecare trebuie să înțeleagă de ce renunță la anumite idei și aderă la altele. De asemenea îmi vin în minte cuvintele lui Voltaire: „Îți dezaprob spusele, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a le rosti”.

   Apropiat oarecum zilelor noastre a fost Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1874-1948), filozof rus, reprezentant al existențialismului, născut la Kiev, pe vremea imperiului rus, dintr-o familie de aristocrați militari. A urmat școala de cadeți, apoi Universitatea, s-a apropiat de marxism, apoi a fost deportat în nord împreună cu mai mulți studenți social-democrați, și foarte curând perioada sa marxistă s-a sfârșit. Fac o paranteză amintind cuvintele înțeleptului Petre Țuțea: „Dacă până la 30 de ani nu ești de stânga, nu ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stânga, ești cretin”. Într-o lucrare a sa de mai târziu spune: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinăuntru, și îmi provoacă chinuri”. Devenise preocupat de filozofia religiei, a înființat o „Societate filozofic-religioasă” la Moscova și a devenit profesor de filozofie și istorie. A fost arestat, anchetat de serviciile de securitate sovietice, în 1922 – exilat de regimul bolșevic, din motive ideologice, împreună cu alți 25 de intelectuali. Doi ani a stat la Berlin unde a înființat o Academie rusă de filozofie, a plecat lângă Paris de unde a ținut conferințe și a publicat lucrări. Universitatea din Cambridge i-a conferit titlul de „Doctor în teologie honoris causa”. A scris mult despre sclavie și libertatea omului, chiar o carte cu acest titlu, ideea principală fiind: „spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului”.

   Scriind despre eliberarea spirituală a omului, explica cum omul trăiește în sclavie, adesea inconștient și uneori chiar se complace în această stare. Dar omul aspiră spre libertate, ce-i drept nefiind îndrăgostit de ea, fiindcă nu este ușor a o dobândi. Sclavia este mai ușoară. Omul iubește libertatea din momentul în care conștiința lui ajunge la un nivel ridicat, când în interiorul său a încetat să mai fie un sclav, fiindcă eliberarea omului nu este o exigență a naturii, a rațiunii sau a societății, ci a spiritului, deși omul e în același timp animal, un produs al lumii materiale. Or, „spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului”. Partea lui spirituală poate fi grav afectată de „boli” care determină complexitatea problemei libertății și a sclaviei spiritului. Eliberarea spirituală înseamnă o luptă permanentă, înseamnă realizarea persoanei, integrali­tatea omului. Lumea e rea, afirma Berdiaev, nu din cauza materiei, ci pentru că omul nu este liber, pentru că omul este aservit. Excelentă mi s-a părut reflecția sa: „Dacă materia apasă asupra noastră cu toată greutatea ei, este din cauza greșitei direcții date spiritului”. Victoria spiritului mai înseamnă și înfrângerea iluziilor mincinoase care reprezintă pentru om o sursă de sclavie, a unei sclavii de care el nu își dă seama, nu o realizează. Răul se poate prezenta în existența umană nu numai în forme ușor de descoperit, ci chiar sub falsul aspect al binelui. Anticristul poate seduce prin falsa asemănare cu Christos. Și acest lucru trebuie sesizat. Pe om îl face sclav nu numai păcatul real, ci și obsesia ideii păcatului îi poate otrăvi viața. Sclavia pe care omul o simte ca pe o violență exterioară, excitându-i ura, este mai puțin îngrozitoare decât sclavia care îl seduce și pe care până la urmă ajunge să o iubească. Berdiaev mai susține că raporturile cu statul pot deveni demonice. Dar nu numai cu statul.

   Omul trece de la sclavie la libertate, de la starea fragmentară la integralitate, de la impersonal la persoană, de la pasivitate la activitatea creatoare, altfel spus, la spiritualitate. Berdiaev compară cele două lumi, „cea de aici” și „cea de dincolo” – o lume întru totul a spiritualității, a iubirii, a libertății. Raportul între cele două lumi concepute ca o transcendență obiectivă absolută este o iluzie care îl face pe om să aștepte pasiv trecerea dintr-o lume în altă lume, fără nici cel mai mic efort activ. În realitate, lumea spiritualității, „cealaltă” lume, împărăția lui Dumnezeu, nu este numai un obiect de așteptare, ci este o transfigurare creatoare a lumii de aici, acea revoluție spirituală. Dacă „cealaltă” lume nu poate fi creată numai prin eforturile umane, ea nu poate fi creată nici fără această activitate a noastră creatoare.

   Am mai spus cândva că omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și non-libertăți, altfel echilibrul social nu este posibil; că soluția optimă este greu de găsit, dar ea trebuie mereu analizată și determinată în funcție de condițiile concrete interne și externe dintr-o țară sau alta. Libertatea pentru a fi înțeleasă și prețuită, trebuie acordată funcție de gradul de educație, de cultură, de înălțare a spiritului fiecărui popor. De aceea există legi după care omul să se conducă, legea fiind „rațiunea neatinsă de dorință”. Legile, nu trebuie să fie „pânze de păianjen care prind musculițe, dar lasă să treacă viespile”. Rațiunea va căuta adevărul, ascuns cu dibăcie de mințile demonice ale unor indivizi. Păcatul/greșeala făcută trebuie pedepsită conform legii; cel care a înfăptuit-o să ajungă să o conștientizeze și astfel să urce o treaptă a spiritualității. Libertatea este victoria obținută în urma unei lupte interioare a fiecărui individ și ea se însumează victoriei colectivității din care face parte.

    

   În epistola întâi a lui Pavel către Timotei – copilul lui în credință – se spune: „Noi știm că Legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine, căci știm că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fără de lege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase– potrivit cu Evanghelia fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredințată mie”.     

   Închei cu versurile din volumul Poemele iubirii: „…libertatea, iubirea erau strigate, / porțile iadului sfărâmate, / în finalul simfoniei beethoveniene / cu numărul șapte.”

   Să reascultăm această simfonie!

 

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

„ÎMPĂCAREA CU LUMEA”

Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă, tocmai atunci când ești necinstit.” – Cicero

 

 

   Constantin Noica (1909-1987) filozof, eseist, publicist și scriitor român, a rămas în conștiința noastră ca un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor morale. În cartea „Eseuri de Duminică”, Constantin Noica intitulează un capitol „Împăcare cu lumea”. În el am găsit o frază care mi-a trezit interes: „Te miri, chiar, cum de nu s-a scris până acum o filozofie a regăsirii, un sistem, atent gândit și subtil, prin care să ni se explice cum se face trecerea de la prospețime la putreziciune…”.

   Deci sinusoida vieții de care am vorbit de multe ori în eseurile mele, ar avea reprezentarea în calitatea de prospețime și acea stare de descompunerea morală. Din păcate ne aflăm în partea de jos a sinusoidei, cea de descompunere morală. Mai jos nu cred că se mai poate. Ar însemna distrugere completă, fără perspectiva unei revigorări. De la omul frumos pe care au încercat a-l realiza strămoșii noștri, am ajuns brusc sau pe îndelete – spun unii – la omul urât al zilelor noastre. Degradarea este evidentă în special în politica noastră, și a pretinde moralitate politicii de la oameni imorali care ocupă funcții în straturile politicii, este absurd. Moralitatea politică nu poate exista atâta timp cât există imoralitatea individuală. Oamenii morali, culți, inteligenți, sunt dați la o parte, sunt persiflați, sensibilitatea lor este lovită cu vorbe dure, insultătoare, cu comportament grobian.  

   Oamenii imorali uzează de forța grosolăniei, a barbariei, pentru eliminarea oamenilor sensibili, inteligenți, morali. Astfel de oameni, rari și din ce în ce mai rari, constituie un pericol, chiar o nenorocire pentru oamenii mediocri și imorali. De aceea se străduiesc prin toate mijloacele să scape de ei.

   Iată, mai curând și cu lovire fizică. Cine sunt cei ce lovesc? Sunt indivizi „sus cocoțați”, grobieni, încrezuți în forța ideologiei pe care o slujesc, și necinstiți fiind, vor să pară, în anumite împrejurări, când își pot pune masca pe față, „oameni de treabă”, neexcluzând, în anumite cazuri, utilizarea pumnului pentru a-și exterioriza nestăpânirea, adică agresare fizică. Câtă trufie diavolească! Cinismul verbal, modul brutal de acționare, diavolesc și sângeros