Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

               Acesta este web site-ul electronic al ziarului Lumea Românească (The Romanian World  PRESS-U.S.A.)

                                   Unele dintre paginile web-ului noastru au fond muzical Please turn on your speakers ! 

 

                                                                                              Căutări de persoane  
Am ales nemarginirea
Cornel Fugaru
0:00/4:58

   În vederea îndeplinirii cu succes a obiectivelor propuse: a reunificării unor familii, reîntâlnirii unor prieteni, persoane,

rugăm publicul cititor să acceseze rubrica respectivă.

 

      În acest moment sunt căutate de către prieteni, cunoştinţe, etc., următoarele persoane: 

- Rodica Ojoc - Bucureşti 

- Clement Constantin - Bucureşti 

- Vasile (Puiu) Ionescu  

- Familia Ofiţer Ilie Muşat (Mariana Muşat-Sulina 1963)

                                                                                  

                    În cazul în care vreunul dintre numele de mai sus vă pare cunoscut, pentru a obţine mai multe informaţii în privinţa persoanei nominalizate (căutate),

accesaţi printr-un simplu clik,pe numele respectiv !

Nu vei ştii niciodată, de Mihai Gheorghiu (poezie selectată din volumul de versuri în lucru, intitulat : ...din cioburi de iubire.





Pentru vizualizare daţi clik pe linkul de mai jos, după ce mai întâi puneţi pauză la melodia de fond, din chenarul de sus: Nicolae Labiş - Primele iubiri.


https://youtu.be/PoX8ty8sn7Q

Vavila POPOVICI


 „…Ce s-a-ntâmplat cu noi? / Ce s-a-ntâmplat cu sufletele noastre ? / Ne-am abrutizat! / Instinctelor primare ne-am încredințat: / cinismului, brutalității, promiscuității. / Trăim fără iubire, vai nouă! / Uităm că zilele ne sunt atât de puține, / c-ar trebui în fiecare clipă / să iubim orice și pe oricine! ”

 ( Din volumul de versuri „Închin acest pahar iubirii”.)

 

   Compasiunea este sentimentul de înțelegere, de milă, compătimire față de suferința sau de nenorocirea cuiva. Înseamnă conectare, judecată, înțelegerea suferinței celuilalt. Cel lipsit de acest sentiment, este un om nemilos, lipsit de empatie, egoist. El refuză sau nu este în stare să intuiască realitatea, nu se identifică afectiv, este un om nepăsător; în golul sufletului său intră cu ușurință orgoliul, răutatea.

   Compasiunea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți ale omului. Cuvântul este similar cu „milă”, pomenit de nenumărate ori în Biblie. În momentele de deznădejde implorăm și strigăm în rugăciunile noastre: „Doamne, fie-Ți milă de mine!”, sau, „Doamne, fie-ți milă de noi!”. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie folositoare, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, ci cu fapta și cu adevărul”.

   Amintesc situația din România acestor zile, când s-au produs crime, violuri, tâlhării în lanț, în urma punerii în libertate a sute de persoane aflate după gratii, prin acordarea beneficiilor compensatorii prevăzute în legea 169/2017. Nepăsarea, lipsa de profesionalism a conducătorilor, cinismul, lipsa lor de umanitate, de compasiune față de concetățenii lor – victime – au ieșit la iveală prin judecata viciată, crudă, asupra faptele întâmplate, deoarece în loc de a lua măsuri urgente pentru stoparea efectelor aplicării legii, au pierdut timp căutând vinovații elaborării legii, pentru a se dezvinovăți, a arunca vina asupra lor.

   Li s-a dat posibilitatea hoților, violatorilor și criminalilor să recidiveze la puțin timp după eliberarea din închisori. Aceștia, năuciți, de îndată ce au ieșit din închisori, nu au știu ce să facă cu libertatea lor. Libertatea trebuie gestionată, dar nimeni nu-i îndrumă, nimeni nu-i ajută. „Flămânzi și goi, făr-adăpost” își folosesc ultimele puteri fizice în scopuri distructive: crime, furturi, violuri. Prima întrebare ar fi de ce se dedau oamenii la numeroase infracțiuni? O dată pedepsiți, ai zice că nu mai au gândurile de altădată, de a se îmbogățească cât mai repede cu putință, de a fura cât mai mult și de a munci cât mai puțin, de a avea salarii și averi cât mai mari sau, dacă-i posibil chiar să nu mai muncească dar să fie plătiți, obicei dobândit din comunism, când un prieten activist de partid te sfătuia: „Nu fii fraier, fă-te doar că muncești!” Și totuși tâlharii care au fost pedepsiți în ultimii ani, ies din închisori cu gustul amplificat al furtului, al crimei, al violului, fiindcă guvernanților – majoritatea hoți și ei – nu le-a păsat de soarta deținuților, de faptul că au condiții inumane, că nu se ocupă nimeni de sufletele lor, de curățirea păcatelor săvârșite; nu s-a gândit nimeni că ei sunt oameni care nu trebuie pierduți definitiv pentru societate, că este nevoie de a-i pregăti pentru a putea fi reintegrați la ieșirea din închisori. Și în acest mod toți cei eliberați s-au considerat nevinovați, niciunul nu și-a recunoscut vina, niciunul nu s-a căit, fiindcă „Dacă totuși păcatul a fost săvârșit, e nevoie de căință din partea celui căzut”, ne învață tot Biblia.   Citeşte tot materialul.

STATUIA LIBERTĂȚII DIN ROMÂNIA

Ioan POPESCU


Singura copie a celebrei „STATUE OF LIBERTY” din New York, inexistentă în estul Europei, se află în orașul prahovean Boldești-Scăieni, fost mare centru industrial, aflat în imediată apropiere de Ploiești. Ea este opera profesorului Cristian Petru Bălan, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, al Academiei Româno-Americane de Știința și Arte și al Academiei Româno-Australiene, stabilit din anul 1986 in SUA.


 Menționăm faptul că profesorul Cristian Petru Bălan este un scriitor și artist plastic care păstrează în permanență legătura cu orașul său natal, unde a expus public mai multe statui și picturi, unele fiind distruse.


În mod firesc, mulți s-au întrebat de ce această statuie s-a postat într-o localitate provincială și nu în Capitală, precum există o mulțime de copii similare - la Paris, Londra, Roma, Tokyo și în multe alte orașe de pe glob. Răspunsul l-a dat autorul lucrării: „.Statuia Libertății pe care am sculptat-o în 2015 pentru orașul prahovean Boldești-Scăieni s-a postat în localitatea unde celebrul arhitect-inginer Gustav Eiffel s-a întâlnit cu prietenul său, ing. George Pănculescu, din Vălenii de Munte, un mare specialist în asamblarea metalelor curbe, inginerul care l-a instruit pe Eiffel cum să realizeze scheletul de oțel al marelui monument de la New York, precum și întreaga structură de oțel a Turnului Eiffel de la Paris. Desigur, meritul deosebit a fost al celor doi mari realizatori ai statuii americane (ambii francezi): Sculptorul Frédéric-Auguste Bartholdi și colaboratorul său Gustav Eiffel, care a venit de câteva ori în România, fiind găzduit în casa lui Pănculescu de la Vălenii de Munte (actualul „Muzeu Nicolae Iorga”). Așa se explică de ce am făcut această statuie la Scăieni, pe cheltuială proprie, și nu la București.”


Anexate, aveți patru fotografii cu această lucrare. Într-una din ele, lângă statuie, se află autorul ei, iar în alta se află prezentatoarea principală a canalului de televiziune TV-24, anunțând despre festivitatea dezvelirii monumentului respectiv cu fanfară militară și mulți invitați, ea devenind un mare eveniment oficial organizat de autoritățile locale în fața unei considerabile asistențe. Mai multe stații de televiziune și mijloace mass-media din România și America au comentat pe larg evenimentul...


Scriitorul Cristian Petru Bălan i-a dedicat statuii și un poem scris de el în limba engleză, reprodus pe soclul statuii, pe care vi-l redăm mai jos, tradus în limba română:

LADY LIBERTY
(The Statue of Liberty)
by Cristian Petru Balan

Mrs. Liberty has instead of roots
heroes who, kneeling underneath, in their graves, under the flowers
propelling their souls under her wary garment,
have been united with her in her immortal body of bronze in a river of fire.
Behold, Lady Liberty now is alive!
She breaths, she moves, and like a giant grows,
and watches for us all, dressed in her armour of hope and energy;
and brave ancestors send their glory to shine through her eternal rays and sacred halo.
The heroes of America still carry her on their shoulders;
and inside her hot, with heavy struggles, a volcano will trigger her fire warm heartbeat,
when we together walking through her body,
as blood cells in an infinite and vital transfusion,
will say with Pygmalion voice, will give the first order:
“Our Lady, it is the time – walk forward!”
And maybe that time has already arrived to tell her:
“Awake, our dear Mother, from your immobility!
Dare to awake from your granite. Walk forward, walk!”
And then she will walk gloriously, as Jesus, on the waves of the Ocean,
dressed in power and sun, toward the continents,
with no fear over the borders, over obstacles, crushing all shackles, all chains…
O, sacred Lady Liberty! O dear Mother,
Ever eye shall see you when you will shake the bars of meridians and parallels.
No guns, no rusty chain will resist the fire of your torch,
And nothing will stop you, as you will march powerfull, renewed, invincible and huge;
No raging hurricanes, nor the dirty spitting
of the surrounding pygmies with their green flags,
nor white turbans, nor red fists raised against you with savage hate,
nor fierce arrows of poison, will they be able to extinguish your burning torch
whose fire will rise to the clouds, to the sun, to the stars, to the Polaris;
lighting our faces, moving seasons and centuries, under a new order of freedom,
under the Star Spangled Banner!
And your voice will kill thunder, your eyes balls of lighting, blinding the enemies,
crushed like worms and ants under your feet, O sacred Lady Liberty!
And if by and by your light will fade,
we will throw in your flame all the forests of Terra,
and all volcanoes, and then the Moon, and the Sun and the sky!
And at last our bodies as terminal combustion;
for, if you fall with your flame in the Ocean, AMERICA falls!
And if America falls, O, Liberty,
the whole world will collapse in abyss,
because You are a symbol of Whole World!
O, people of the world, listen to me and believe the sorrowful truth, saying forever:
This will never happen! NEVER, NEVER, NEVER !...

.......................................................................................................

STATUIA LIBERTĂȚII
(Lady Liberty)

Lady Liberty are în loc de rădăcini, eroi,
care îngenunchind sub pământ, pe sub flori,
şi-au propulsat sufletele sub cutele mantiei sale,
unindu-le ca-ntr-un fluviu de foc, în trupu-i nemuritor de aramă.
Şi iată: Lady Liberty acum este vie -
respiră, creşte tot mai uriaşă,
veghează şi trăieşte pentru noi toţi,
îmbrăcată în platoşe de speranţe;
numai aureolele de sfinţi le-au rămas străbunilor Americii, afară,
împletite invizibil printre razele capului ei...
Aceşti stejari, aceşti sfinţi ai Continentului Nou,
îi susţin şi-acum colosul pe umeri,
căci înlăuntru-i clocoteşte o istorie grea şi fierbinte,
ce va declanşa în curând prima-i bătaie de inimă caldă,
atunci când noi,
care circulăm prin trupul statuii precum globulele sângelui ei,
într-o infinită şi vitală transfuzie,
cu vocea lui Pygmalion,
îi vom porunci cu toţii-ntr-un glas:
”Haide, Doamnă, păşeşte ”
De fapt, cam demult sosise timpul să-i spunem:
„Rupe-te din nemişcare,
rupe-te din piatră - şi, haide, păşeşte !”
Iar ea va păşi, ca Iisus pe valuri de ocean,
îmbrăcată-n lumini şi pornind spre toate continentele lumii,
călcând fără frică peste toate hotarele,
zdrobind bariere şi ziduri.
O!...Sfântă Lady Liberty!...
Nici un ochi înlăcrimat nu va mai fi să nu te vadă
umblând cu paşi cutremurători peste gratii de meridiane şi paralele,
parcurgând tot rotundul Pământului...
Nici un lanţ ruginit nu va rezista la dogoarea torţei tale;
nimic nu te va putea opri, aşa cum te araţi tu:
puternică, înnoită, invincibilă !
Şi nici uragane, nici scuipăturile încrucişate din cele patru vânturi,
nici pumnii roşii ridicaţi cu ură,
nici turbanele albe, nici săgeţile siberiene de foc , înveninate,
nu-ţi vor stinge torţa fierbinte care va ajunge până la nori,
până la soare, până la stele şi până dincolo de stele,
luminându-ne feţele ,
răscolind anotimpuri şi veacuri, clădite sub drapelul dungat,
iar vocea-ţi va fi tunet,
din ochi îţi vor ieşi fulgere,
orbind pe duşmanii striviţi ca furnicile sub picioarele tale
Scumpă Lady Liberty !...
Şi dacă-ar fi şi-ar fi să-ţi pâlpâie vreodată slăbită
lumina de deasupra Chartei Libertăţii noastre,
ce-o strângi la sânul tău cu-ndârjire,
atunci
noi vom arunca în flacăra ta toate pădurile Terrei,
toţi vulcanii aprinşi,
şi-apoi Luna,
şi-apoi cerul,
iar la nevoie îţi vom oferi chiar trupurile noastre
drept ultimă combustie,
căci de te vei prăbuşi Tu, cu torţa stinsă-n Ocean,
se va prăbuşi AMERICA
- O ! scumpă şi măreaţă zeiţă a Libertăţii -
atunci LUMEA ÎNTREAGĂ se va prăbuşi în neant.
Să credeţi acest tulburător adevăr, strigând cu convingere:
Aceasta nu va fi niciodată !
NICIODATĂ, NICIODATĂ, NICIODATĂ !.

 

EMINESCU ȘI DRAGOSTEA

            „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc” – N. Iorga

       

    Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

   Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

   Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

   Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.

   „Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

   În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

   Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria dar uneori și nenorocul de a fi român.

   Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

   La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”: Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși

Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, părelnic infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie. 

Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțări. Întâlnim exprimate regretul, tristețea, cât și durerea pricinuită de dragoste. Codrul și-a scuturat  bogăția frunzișului verde, lumina sa de odinioară, culorile și aerul pur din tinerețe. Viața stinge încet lumina acelor ani ai tinereții, culorile devin din ce în estompate… Poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i, noile-i simțiri, în poezia „Ce e amorul”:

Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă./ […] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene… 

Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumusețea înghețată, ireală, precum în poezia „Te duci…”:

Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochii-mi triști,/ Înamorați de-a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști./ Și nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[…] Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci.[…] Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ți iscodesc/, Și te uram cu-nverșunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.[…] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit și trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor… 

Regretul iubirii care pleacă în afara voinței sale, este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”:

S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă!…

Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditații asupra existenței, primul fiind: „Mortua est”:

Te văd ca o umbră de-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială: / De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?/ […] Și totuși, țarină frumoasă și moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ Și-apoi cine știe, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar știe oricine,/ Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Și multe dureri-s, puține plăceri./ A fi! Nebunie și tristă și goală/ Urechea te minte și ochiul te-nșeală;/ Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic… 

În cel de al doilea poem „Venere și madonă”, poetul își privește femeia iubită și o vede când înger, când demon. Și totuși femeii „demon” îi acordă „raza inocenței” și-i dăruie iubirea într-un mod unic:

Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Scrisoarea IV” dezvăluie drama creatorului care fără iubire – izvorul de energie spirituală – și fără înțelegerea iubitei, nu poate avea strălucirea în artă; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totuși nu poate să renunțe la dragoste și de aici zbuciumul sufletesc:

O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacã-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…/ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă…

Perioade de pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafãrul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este copleșit de drama renunțării, a izolării:

A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărătești,/ O prea frumoasă fată./ Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele./ Din umbra falnicelor bolți/ Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colț/ Luceafărul așteaptă. […] Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează! […] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preț,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Cãci tu izvor ești de vieți/ și dătător de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.[…] El tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri,/ Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul:/ – Ce-ți pasă ție chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua părți a vieții poetului:

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri, […] Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

   Ce bogăție de nuanțe ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! Bucurii și dureri ale iubirii – căci nu poate fi o fericire veșnică – , poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cărei frumuseți își hrănește ființa, iar atunci când se află în interiorul unei odăi, privește și înțelege mișcarea și glasul naturii:

Și dacă ramuri bat în geam / Și se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Și-ncet să te apropii…

   Eminescu a redat farmecul și durerea dragostei, căci iubire înseamnă a primi și a dărui, și uneori dăruiești prea mult, storci ființa ta ca pe o rufă, dai totul și simți că nu mai primești nimic din ceea ce ți-ai dori... Sau, se întâmplă să ți se ofere totul și tu să nu mai poți dărui ceea ce visai cândva să dăruiești…

   Până în ultima clipă a vieții lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit iubirea și natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică.” „Eminescu este imponderabil și muzică.” Eminescu chiar cânta frumos și înainte de moarte, plimbându-se pe aleile spitalului, își învăța frizerul, cântecul „Deșteaptă-te române!”

   Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.

   Îmi amintesc vremea adolescenței mele, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare și apoi în gând, strofe întregi, până mă fura somnul… Și ceea ce memorezi

la acea vârstă, nu se uită niciodată. La treisprezece-paisprezece ani, fascinată de versurile lui, scriam într-un jurnal, poezia „Lui Eminescu”:

 

 

A-ți scrie măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ti spun ce simt cu-adevărat / Cuvinte – alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul și coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu totuși nu-ți pot scrie?/ Nu știam cum să-ți mărturisesc/ Că recitindu-ți cartea „mare”/ Simțeam inima-mi tare bătând/ Și-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duioșie rară/ Și copiilor noștri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit acea societate/ Fără de teamă, cu  dispreț și chiar blestem,/ Nu îți păsa de consecințe/ Erai un revoltat mândru și ferm./ O meritau mișeii, nedrepți și cruzi,/ Pe placul lor a scrie îți cereau/ Să-i preamărești, să-i lingușești / În schimb ce-ți dăruiau?/ În mizerie și sărăcie te cufundau./ „Va suferi și scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta voiau!/ Să-ți facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietu-ți sfânt/ Și-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăiești! Ești tot atât de viu/ Prin cartea-ți minunată!

                                                        

(Articolul a fost publicat în ziare și reviste și în „Articole si eseuri – vol. II”- 2012). 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Ambasada României în Statele Unite ale Americii - Comunicat de presă.

 

Ziua Culturii Naționale și preluarea Președinției României la Consiliul Uniunii Europene, marcate la


Washington printr-un concert susținut de ansamblul „Violoncellissimo”

 

Peste 200 de persoane au participat marți, 15 ianuarie 2018, la Washington, la concertul susținut de ansamblul „Violoncellissimo”, dirijat de Marin Cazacu, organizat pentru celebrarea Zilei Culturii Naționale și în onoarea preluării Președinției României la Consiliul Uniunii Europene.


Evenimentul, organizat de Ambasada României la Washington împreună cu Institutul Cultural Român din New York, a avut loc la prestigiosul Cosmos Club din capitala americană, și s-a bucurat de prezența unor invitați de marcă ai Administrației americane printre care şi Matthew G. Boyse, adjunct al asistentului secretarului de stat pentru afaceri europene și eurasiatice, membri ai comunității românești, personalități din mediul academic și cultural, din mediul de afaceri și reprezentanți ai mass-media americane.


            Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior a remarcat dubla semnificație a evenimentului: celebrarea Zilei Culturii Naționale și lansarea Președinției României la Consiliul Uniunii Europene. El a arătat că Ziua Culturii Naționale marchează 169 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu, unul dintre ultimii mari poeți romantici europeni. “De asemenea, astăzi marcăm prin acest eveniment și preluarea de către România a Preşedinţiei Consiliul Uniunii Europene, într-o perioadă foarte complexă pentru Uniune, fiind o misiune plină de provocări pentru România”, a declarat ambasadorul George Cristian Maior.


            Concertul susținut de „Violoncellissimo” face parte dintr-un turneu mai amplu susținut în Statele Unite de Orchestra Română de Tineret. Partida de violoncele a celebrului ansamblu simfonic românesc este condusă de Marin Cazacu. Pe scena de la Cosmos Club au performat Marin Cazacu, Ștefan Cazacu, Ella Bokor, Octavian Lup, Horațiu Ludușan, Izabela Ghergu, Cornelius Zirbo, Alexandru Totan, Florin Burlacu, Iulian Ochescu și Bogdan Pop – violoncele, Iulian Ochescu - pian și Bogdan Pop – percuție.


Repertoriul ales a încântat publicul care a ovaționat minute în șir și a pus în valoare entuziasmul și abilitățile extraordinare ale tinerilor muzicieni care formează ansamblul „Violoncellissimo”. Programul a inclus atât compozitori români cunoscuți, alături de nume mari ale tradiției muzicale europene, dar și piese pop-rock reorchestrate.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


Ambasada României

în Statele Unite ale Americii

1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  [email protected]

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us


Concert simfonic dedicat Zilei Culturii Naționale, la Ploiești

Ioan POPESCU


Ziua Culturii Naționale a fost sărbătorită la Filarmonica “Paul Constantinescu”din Ploiesti  printr-un Concert ce a cuprins trei dintre lucrările marelui compozitor Ludwig van Beethoven: Sonata “Kreutzer”, op. 49 pentru vioară şi orchestră – arr. Mircea Luculescu, Sonata op. 90 în mi minor şi Sonata op. 101 în La major, pentru orchestră simfonică – arr. Mircea Luculescu.


La pupitrul dirijoral al orchestrei simfonice ploieștene s-a aflat maestrul Ovidiu Bălan, iar solist a fost   violonistul Gabriel Croitoru, cel mai important violonist al generației sale și unul dintre cei mai mari muzicieni români contemporani.


El a absolvit Liceul de Muzică din București la clasa profesorului Mihai Constantinescu și Conservatorul de Muzică din București la clasa profesorului Modest Iftinchi, studiind în particular și cu profesorul Ștefan Gheorghiu. În prezent este solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, alături de care susţine numeroase concerte, atât în ţară, cât și în străinătate. Activitatea sa solistică însumează mai bine de 1.000 de concerte și recitaluri, alături de cunoscute ansambluri orchestrale ca London Royal Philharmonic, Monte-Carlo Symphony, Lyon Symphony, Gewandhaus Leipzig Orchestra, Galicia Symphony, Queen Sofia Chamber Orchestra.


A susţinut numeroase recitaluri în Franţa, Spania, Germania, China, Bulgaria, Statele Unite ale Americii, fosta URSS, Ungaria și România. Totodată, este solist concertist al Filarmonicii ”Paul Constantinescu” din Ploiești și membru (vioara I) al Cvartetului de Stat Transilvan al Filarmonicii din Cluj-Napoca. De asemenea, desfășoară și o activitate didactică, fiind profesor la Universitatea de Muzică din București.

 

În anul 2006 a obţinut titlul de doctor în muzică pe tema: „Pablo Sarasate – Virtuozitate interpretativă și fantezie componistică”, avându-l ca îndrumător pe profesorul Octavian Lazăr Cosma.


Este laureat al unor concursuri naţionale și internaționale, iar discografia sa cuprinde numeroase CD-uri, între care Integrala lucrărilor pentru vioară și orchestră de Pablo Sarasate - o premieră mondială.


Din anul 2008, Gabriel Croitoru a obținut dreptul de utilizare asupra singurei viori Guarneri del Gesu (1731) a Statului Român, vioară care i-a aparținut lui George Enescu, aflată acum în patrimoniul Muzeului Național George Enescu din București.

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii - Comunicat de presă

8 ianuarie 2019


Ansamblul „Violoncellissimo”, la Washington, cu ocazia inaugurării Președinției României la Consiliul Uniunii Europene  și a Zilei Culturii Naționale

 


      Ca parte a marelui turneu pe care îl derulează în Statele Unite, Orchestra Română de Tineret va fi prezentă și la Washington, prin intermediul spectaculosului „Violoncellissimo”, format din partida de violoncele a celebrului ansamblu simfonic românesc și condus de același vizionar muzician și profesor, Marin Cazacu.


     Concertul, organizat de Ambasada României la Washington împreună cu Institutul Cultural Român din New York, va fi găzduit de prestigiosul Cosmos Club, unul dintre punctele focale ale vieții diplomatice din capitala americană, și va avea o dublă semnificație: celebrarea Zilei Culturii Naționale și lansarea Președinției României la Consiliul Uniunii Europene.


     Pentru a marca deschiderile deopotrivă românești și europene ale evenimentului, programul serii îi va include pe câțiva dintre compozitorii noștri cei mai cunoscuți, alături de câteva dintre numele cele mai mari ale tradiției muzicale europene. În același timp, repertoriul a fost ales pentru a pune în evidență impetuozitatea, entuziasmul și extraordinarele abilități ale tinerilor muzicieni care formează ansamblul „Violoncellissimo”.


                        Informații suplimentare


            „Violoncellissimo” a fost înființat de renumitul violoncelist și profesor Marin Cazacu în 2001, pentru a pune în valoare talentul și abilitățile muzicale ale studenților săi, în special de la clasa de violoncel.  Cu timpul, neobișnuitul grup, cu o componență care variază în funcție de programul ales, și-a creat o reputație foarte bună, impunându-se atât prin calitatea interpretării, cât și prin spectaculosul aparițiilor.  În 2008, „Violoncellissimo” i-a uimit pe melomanii reuniți la Ateneul Român printr-un concert în care au evoluat nu mai puțin de 60 de tineri violonceliști.  În 2013, pe aceeași scenă, în fața publicului au apărut 100 de violonceliști, într-un eveniment care a întărit reputația excelentă a ansamblului, deschizându-i calea spre cele mai cunoscute scene naționale și internaționale. La Washington, ansamblul va fi format din 9 violonceliști, un percuționist și un pianist.


În perioada 6-16 ianuarie 2019, Orchestra Naţională Simfonică a României este protagonista primului turneu al unei orchestra simfonice româneşti în Statele Unite ale Americii. Turneul are în program şapte concerte, primele în Florida la Palm Beach, Miami şi Fort Myers, pentru ca apoi să continue la Detroit şi New Jersey, punctul culminant fiind la Lincoln Center din New York, unde invitat special va fi marele trompetist Wynton Marsalis. Concertele îl vor avea ca dirijor pe Cristian Măcelaru şi ca solist pe Andrei Ioniţă, cu excepţia celor de la New York, care îl vor avea ca protagonist pe celebrul trompetist Wynton Marsalis.


Orchestrele Naţionale de Tineret reprezintă cel mai important program educaţional naţional dedicat muzicii clasice creat în 2008 de violoncelistul şi profesorul Marin Cazacu, care prin orchestrele sale componente, din care cea mai cunoscută este Orchestra Română de Tineret, desfăşoară o notabilă activitate concertistică atât în ţară cât şi peste hotare.


Ambasada României în Statele Unite ale Americii

Press and Cultural Affairs Office

1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  [email protected]

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us


ZBORUL MINUNAT AL GÂNDULUI

 „Gândul este energie pură.” – Neale Donald Walsch


   Omul și-a pus întrebări și își pune în continuare, a căutat, de-a lungul vremurilor, și caută și astăzi răspunsuri la problemele mari ale vieții. Întrebările despre ființă, lume, cunoaștere, mișcare și om, sensul existenței umane la început au fost mai timide, după care gândirea a evoluat curajos, ideile constituind atenția cea mai mare. Omul cade pe gânduri și atunci mintea-i „zboară”, din prezent în trecut sau la un viitor pe care și-l imaginează a fi mai bun. Și-n timp ce lumina călătorește cu circa 300.000 de kilometri pe secundă, gândurile zboară cu o viteză uimitoare, ele ajungând în doar o clipă într-un alt loc depărtat.

Mintea – expresia subtilă a corpului fizic – caută și rătăcește pe unde numai ea știe, gândurile zboară desprinzându-se de lumea din jur, lângă care erau cu o clipă mai înainte, într-o activitate pe care o desfășurau și care necesita atenția, concentrarea. Uneori încercăm să gândim, să descoperim la ce se poate gândi un om din preajma noastră, chiar și la un animal care ne privește sau privește în depărtare. Nu putem, dar presupunem făcând niște legături. Mintea este cea care generează gânduri și emoții nu numai în contact cu stimuli externi, ci și fără nici o legătură cu ce este în jur. Zborul sau călătoria minții în locuri și momente de ea alese, include abilitatea minții de a folosi evenimente din trecut, legate de memorie. Această călătorie a minții noastre în timp, în imaginar și uneori chiar în mintea altora, oamenii au dorit-o și o doresc pentru reamintirea unor întâmplări, a unor oameni, și pentru liniștirea sufletelor lor, dar și a celor din jur, creându-se astfel, în urmă, legături între oameni, între ideile lor. După unele calcule „astăzi se crede că aproximativ jumătate din timpul cât îl petrecem făcând ceva, mintea noastră este altundeva! Cantitatea aceasta depinde și de natura activității, variază de la individ la individ și de circumstanțele momentului în care mintea se hotărăște să se ducă… ”. Există un univers al gândurilor; absorbim și emitem gânduri, ele plutesc un timp, și în final iau drumul marelui ocean al Minții Cosmice. De curând, fizica cuantică afirmă că trupul nostru este o aglomerație de mingiuțe din materie care reacționează cu „oceanul undelor”, iar apele oceanului sunt compuse din gândurile tuturor oamenilor – visuri și dorințe, temeri și dubii. Cât suntem în viață gândurile se dispersează, plutesc haotic, atrag altele întâlnite în drum, se întorc focalizate asupra unei idei, și în acest caz se transformă în materie – cuvânt sau acțiune/faptă. Ele impresionează în mod pozitiv sau negativ ființa noastră.
Omenirea are o lungă și vastă istorie a gândului, datorită oamenilor care și-au dăruit o parte a vieții meditației asupra temelor majore de care s-au ocupat. Asta facem și atunci când recitim anumite cărți, în primul rând Sfânta Scriptură, reamintim ce au gândit sfinții și este revigorant pentru noi, este o foarte bună mângâiere. Fiecare gând este mișcător, liber, fără a fi încorsetat de timp și de spațiu. Putem gândi la locuri foarte îndepărtate, la momente apropiate sau foarte îndepărtate față de punctul zero al abscisei în care se află gândul la pornirea lui spre zborul înalt și depărtat. Nu suntem stăpânii gândului, fiindcă el nu este materie pe care s-o putem modela… Gândul aprinde automat niște beculețe în mintea noastră și ele mișcă sufletul, trezesc inima din somn, o fac să vibreze, să comunice cu gândul, să-l dirijeze, și în acest mod devine activ. 

 În casa minții trebuie să păstrăm gândurile cele mai bune, gânduri de pace și armonie, pentru ca sufletul nostru să se liniștească. Acest lucru îl putem face, decelând gândurile bune de cele rele, punând la treabă simțirea și voința noastră. Pentru evitarea conflictelor conștiinței. Și în acel moment mintea se odihnește, gândurile dominante sunt cele bune, liniștitoare, ele se derulează ca un film frumos, iar tu meditezi asupra lor, analizezi, tragi concluzii, mintea-și face loc pentru noi idei, imaginația – pentru vise. Se obține un repaus al minții. Dacă mintea nu ar avea aceste momente de zbor, considerate ca un repaos, ea ar rămâne prizoniera timpului prezent încărcat de o mulțime de probleme, activități și nu s-ar putea odihni/relaxa și, ar fi incapabilă de a analiza momente trecute, de a visa un viitor, nu ar putea să-și imagineze curgerea vieții, nu ar putea reflecta la propriul său rost în viață.

   Când Mântuitorul spunea că având credință puternică putem muta munții din loc, se referea la puterea unui gând care poate schimba situații care par imposibil de schimbat.
Să ne amintim ce spuneau liderii comuniști: „Nu le lăsați oamenilor timp liber pentru a se gândi, dați-le de lucru, măriți orele de lucru!” O spuneau de teama gândurilor oamenilor, fiindcă de la gând se trece cu ușurință la materie, la cuvinte și de la cuvinte la fapte. În străfundul sufletului lor era teama, și „pepenii trebuiau păziți!”

   Astăzi mintea călătoare este privită ca un fenomen esențial al cogniției umane și al repausului necesar minții, zborul ei spre alte „lumi”, o pregătire pentru o activitate mai performantă, în scopul îmbunătățirii vieții.

Ștefan Odobleja (1902-1978), inventatorul ciberneticii, spunea că „Primul gând al gândului e gândirea s-o-ntâlnească”. Ar fi bine, conform zicalei, ca numai gândurile bune să se adune, cele rele să se spele!

   Gândul cunoaște adevărata libertate și limita sa este funcție de dotarea spirituală dată de Divinitate, fiecăruia. Omul intră în grădina cunoștințelor și vede atâta cât ochiul minții lui îi permite. Gândurile-i sunt ordonate sau haotice, după gradul de înzestrare și bunăvoință a Îngerului care îl însoțește. El are grijă de multele sale gânduri, și devine extrem de îngrijorat și fără putința de a-l ajuta, la dispariția totală a gândurilor…

   Ca să ne putem înțelege empatic unii pe alții, ar trebui mai întâi să ne acordăm pe frecvența vibrațiilor mentale ale celuilalt, renunțând pe moment la propria noastră frecvență. Gândul creează o atmosferă, o lume, naște și dezvoltă dorințele și excită pasiunile. Cum am spus, este energie pură, este spirit, este viață.

  

   Ieri, 10 ianuarie 2019, gândurile tuturor românilor au fost îndreptate spre Ceremonia dedicată preluării de către România a Președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene, care avea să aibă loc la Ateneul Român din Capitala țării noastre – România.

   Principalii lideri politici europeni și români, au sosit și au ocupat locurile în minunata sală a Ateneului. Președintele țării – Klaus Iohannis – a susținut primul discurs la ceremonia de deschidere a președinției Consiliului UE: „La 12 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România preia un rol de prim-plan la nivel european. Dacă privim puțin în urmă, întoarcerea țării noastre în familia europeană a reprezentat un deziderat de o importanță aparte, pentru care am depus toate eforturile la nivel național și pentru care am lucrat cu dedicație și profesionalism, având convingerea fermă că proiectul european este o construcție unică în lume de pace și prosperitate și singura cale de a asigura progresul comun al statelor europene. Astăzi, cu aceeași convingere preluăm exercitarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, cu obiectivul principal de a contribui la consolidarea unei Europe mai coezive, mai unite și mai puternice”, a declarat președintele Klaus Iohannis.

   Șeful statului a vorbit și despre provocările României, menționând că primul semestru al anului 2019 va fi definitoriu pentru dinamica viitoare a Uniunii Europene, iar printre probleme sunt migrația și Brexit. De asemeni a specificat că Uniunea se confruntă în prezent cu diverse provocări, atât interne, cât și externe.

   Au urmat cuvântările altor lideri români și europeni. Președintelui Senatului României a fost singurul care a rostit discursul în limba engleză, făcând o notă discordantă față de ceilalți care din respect față de țara noastră, au rostit discursurile în limba română. El a precizat, pentru a se arăta drept reformator, că în România există unele instituții ale căror metode sunt „trecute și care își păstrează obiceiurile”. Este vorba de Tăriceanu, numit „scutier al lui Dragnea în bătălia acestuia cu « dușmanul de rasă și de clasă » – statul paralel”.

   Sigur pe el, mascându-și trufia, Președintele comisiei parlamentare speciale pentru legile justiției, Florin Iordache – politician remarcat prin inițiative menite să slăbească justiția, a subliniat: „Accentele electorale exprimate contondent se vor resimți și în următoarele 6 luni”, asigurând totodată liderii europeni, că ele nu vor afecta mandatul. Adică, să fiți siguri că vom zice ca voi și vom face ca noi. În același spirit a demarat câteva lozinci și penibilul prim ministru al României: „România merită statutul de partener egal”„România e pregătită să stea cu fruntea sus” și, obișnuită cu discursurile politicienilor din vremea comunismului, terminând cu angajamente, de genul: „Vom demonstra… Vom demonstra…” Lipsa adevăratei modestii, a competenței și a dotării intelectuale ale guvernanților îi face să uite care le sunt limitele, comportându-se sfidător, atotcunoscători, inovatori, față de colaboratorii străini și față de popor.
Dintre reprezentanții europeni s-a remarcat, în mod deosebit, Donald Tusk a cărui figură impresionează prin modestie, sinceritate și echilibru, și rostirea căruia „a picurat balsam pe inimile rănite ale românilor” – cum scrie talentatul jurnalist de la DW, Petre Iancu. Donald Tusk este de profesie istoric, cunoaște istoria Europei, cunoaște cultura și literatura țărilor europene, inclusiv cultura și literatura României. A dovedit acest lucru inclusiv joi seară, la Ceremonia de lansare a Președinției române la Consiliul UE de la Ateneul Român, prin invocarea unor scriitori, sportivi și muzicieni români, fiind îndelung aplaudat. 

   Donald Tusk este un lider politic remarcabil care a câștigat două alegeri parlamentare, a fost singurul prim-ministru al Poloniei reales după 1989. Ca președinte de partid, a câștigat, în plus, două rânduri de alegeri europarlamentare, două rânduri de alegeri locale și este la al doilea mandat de președinte al Consiliului European. „Democrația, statul de drept și respectul pentru demnitatea fiecăruia sunt valori pe care le împărtășim.”

   Am rămas cu încurajările din finalul discursului dumnealui: „Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea și drepturile noastre, le spun: continuați lupta! Nu uitați că provocări vor exista întotdeauna…” „România are puterea de a fascina și de a încânta.” „Și aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept şi constituția.”  „Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.”

   Au urmat discursurile președintelui parlamentului European Antonio Tajani: „România a avut mereu o vocație europeană. În urmă cu peste 2000 de ani, strămoșii noștri romani au traversat Dunărea și au ajuns pe aceste pământuri (…) Această epopee a schimbat cursul istoriei. Frumoasa dumneavoastră țară își trage numele de la puternica prezență romană. Și cum sunt născut la Roma, mă simt aici ca acasă”. La final, președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker care a declarat că instituția pe care o conduce se opune tuturor atingerilor aduse statului de drept și că există îngrijorări în privința evoluțiilor în acest sens, din unele state membre: „UE este o comunitate a legii și respectarea deciziilor curții nu este o opțiune, ci o obligație”.
   
În concluzie, discursurile au fost deosebit de clare, politicoase, afectuoase și încurajatoare din partea reprezentanților europeni, și oarecum echilibrate dar cu o notă ascuns-subversivă, din partea guvernanților români.

   Cât timp trăim, suntem datori să sperăm că totul va fi bine! Și cum am mai spus: Speranța se construiește!

 

   Vavila Popovici –Carolina de Nord

Odihnă veşnică, dragă Emeric !



  


        În ziua de vineri 4 ianuarie a.c. ne-a părăsit fulgerător colegul nostru Emeric Vamos. Avea numai 62 de ani !


        L-am cunoscut în urmă cu mai bine de zece ani de zile, când a devenit corespondent al publicaţiei mele. Din acel moment caricaturile şi glumele lui au fost omniprezente în paginile ziarului, făcând deliciul publicului cititor.


        A fost un colaborator serios şi de nădejde şi nu în ultimul rând, un om deosebit de vessel şi deschis.


        Licențiat în arte plastice și caricaturist de excepţie, a ocupat funcţia de şef serviciu administrativ la Biblioteca Judeţeană Timiş.


        Dispariţia lui neaşteptată va lăsa, cu siguranţă, un gol adânnc, nu numai în inimile celor apropiaţi, ci şi a Umorului, care a fost sărăcit pe nedrept de un condei de valoare!


        Dumnezeu să-l odihnească !


        Mihai Gheorghiu

,,LIDERI ÎN FILM”, O CARTE CA LA CINEMA SCRISĂ DE PAUL POLIDOR

Corina LUPU, Bucureşti


Nu este nimic neobișnuit să se facă un film după o carte. Așa cum spunea Jean Cocteau, filmul este tot o scriere, însă “o scriere în imagini”. Numeroase pelicule celebre au fost mai întâi, cărți celebre, iar ecranizările doar le-au pus și mai mult în valoare și le-au popularizat. Special este procesul invers, atunci când filmografia servește ca bază pentru carte, când vizualul din film își păstrează valențele spectaculare, rămânând la fel de atractiv, chiar dacă este transpus în scris. Acesta este cazul volumului scris de Paul Polidor, “Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual și psihosociologie politică”. Volum de referință, despre care Dan Matei Agathon afirma că este “o capodoperă a genului…, un tratat complex…, ce descrie ascensiunea și rezultatele, de multe ori odioase, ale celor care au condus națiuni și care au trasat istoria în dramaticul secol XX și la începutul secolului XXI ”. 

 

Necenzurat, spectacular, performativ, interzis minorilor, cursul lui Paul Polidor a fost o provocare pentru mine. Pe de o parte, mi-a stârnit curiozitatea, pe de altă parte, m-a făcut să mă îndoiesc că mai poate fi spus ceva nou pe tema liderului-dictator. Am început deci, prin a răsfoi volumul, am citit puțin aici, puțin dincolo și ceeace citeam a început să mă captiveze. Așa că m-am întors la pagina de pornire și am parcurs cartea din scoarță în scoarță cu un interes crescând. 

 

Folosind o colecție de filme, Paul Polidor realizează o galerie de portrete-studiu ale unor dictatori precum Nicolae Ceaușescu, Fidel Castro, Stalin, Nixon, Henry Kissinger, Slobodan Miloșevici, Saddam Hussein, Troțki, Trujillo. Creativă, condimentată, închegată, cartea semnată de Paul Polidor oferă o abordare inedită și provocatoare a culiselor vieții și planurilor unor lideri ce au hotărât soarta popoarelor, pe care le conduceau în funcție de interesul personal ori de capriciu, de preferințele sexuale sau de zodia în care se născuseră. De la Troțki, fostul lider care îi trimite Fridei Kahlo răvașe de dragoste în cărțile pe care i le împrumută, la Stalin, “groparul soldaților sovietici” ori la J. F. Kennedy care pierde Cuba în favoarea rușilor, cursul semnat de Paul Polidor este împănat cu detalii picante, cu scene extravagante și cu dezvăluiri neașteptate. 

 

Cursul are un ritm alert, iar impactul puternic asupra cititorului este sporit și de elementul enigmatic al prezențelor feminine: Jackie Kennedy, dar și femeile mafiei - Marilyn Monroe, Ellen Rometsch ori Judith Campbell. De la Leon Troțki la Che Guevara, de la Gheorghiu-Dej la Bashar al-Assad, volumul lui Paul Polidor ne poartă într-o lume a conspirației, în care grotescul, cinismul și maladivul devin suprapersonaje. Citeşte întregul material

O statuie a Reginei Maria a fost dezvelită, miercuri, în oraşul Ashford din Marea Britanie, locul de naştere al suveranei

Ioan POPESCU


Realizată din bronz, cu înălţimea de 2,2 metri, statuia, operă a sculptorului Valentin Duicu, a fost amplasată în Elwick Square, spaţiu de mare vizibilitate aflat în mijlocul unui nou centru civic, în proximitatea zonei istorice şi a Parcului Victoria, principala zonă verde a oraşului, care poartă numele bunicii paterne a Reginei Maria.


La ceremonia de dezvelire a statuii a fost evocată personalitatea Reginei Maria.
"Aş spune că vorbim foarte mult despre istorie în Anul Centenar, am vorbit despre personalităţile care au făcut Marea Unire, despre România Modernă, dar astăzi, la Ashford, nu am vorbit despre istorie, am făcut istorie", a declarat, pentru AGERPRES, preşedintele Institutului Cultural Român, Liliana Ţuroiu.Ea a subliniat că "Regina Maria, născută aici, la Eastwell Manor, adoptată de România, o femeie remarcabilă, un diplomat irezistibil, un creator, un patron al artelor, peste memoria căreia s-a aşezat uitarea şi aici la Ashford, a devenit, din nou, odată cu dezvelirea statuii sale, un subiect de interes, o personalitate despre care se vorbeşte".
 

Preşedintele ICR a amintit că Regina Maria va fi, din ianuarie 2019, atât în Ashford, cât şi în comitatul Kent, subiectul unui amplu proiect educaţional şi cultural care se va desfăşura în toate şcolile din această zonă. În cadrul programului, coordonat, la iniţiativa ICR, de către istoricul britanic Michael Paterson, istorici din România şi Marea Britanie vor vorbi despre România şi Regina Maria.
"ICR a dezvoltat peste 2.000 de evenimente dedicate Centenarului, însă evenimente ca acesta sunt rare, iar faptul că această statuie va rămâne în urma noastră sute de ani cred că este cel mai important lucru", a mai spus Liliana Ţuroiu.


La rândul său, principesa Elena a arătat că Regina Maria a fost "o figură de prestigiu în viaţa publică românească şi europeană".
Ea a amintit "rolul activ" jucat de Regină în ridicarea moralului trupelor în timpul Primului Război Mondial, vizitele oficiale efectuate de suverană în Franţa şi Marea Britanie, pentru a susţine cauza României la Conferinţa de Pace, ca şi vizita ei în Statele Unite ale Americii, în Canada sau Turcia.


Totodată, principesa Elena a evidenţiat calităţile literare ale Reginei Maria - autoarea unor cărţi publicate în România, Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa, şi a subliniat că memoriile acesteia - "Povestea vieţii mele" s-au bucurat de un imens succes în Marea Britanie. Potrivit acesteia, Regina Maria a fost prima femeie care a fost vreodată invitată să prezideze o cină a Fondului Literar Regal.
"Ca şi Regina Elisabeta a României, Regina Maria a fost o figură de prestigiu în viaţa publică românească şi europeană. Reginele care au urmat-o, Elena şi Ana, amândouă au arătat o mare putere de caracter, dragoste de ţară şi devotament faţă de valorile Coroanei. Şi ca ele, sora mea, Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, poartă astăzi tradiţia familiei noastre de femei puternice şi inspirate, care au contribuit foarte mult la modernizarea ţării noastre şi aşezarea acesteia pe o fundaţie europeană", a mai spus principesa Elena.


Ambasadorul României la Londra, Dan Mihalache, a afirmat că acest eveniment reprezintă un moment simbolic şi pentru relaţiile româno-britanice şi pentru istoria României.
"Faptul că astăzi la Ashford am inaugurat această statuie arată, într-un fel sau altul, că între ţările noastre există o relaţie care trece dincolo de colaborarea actuală şi care are o tradiţie şi faptul că ne amintim de această tradiţie este foarte important", a spus Mihalache.


Diplomatul consideră că evenimentul demonstrează şi "preţuirea pe care o dau românii unui simbol naţional cum este Regina Maria".
"O naţiune nu poate supravieţui fără istorie, fără trecut, fără simboluri. Iar Regina Maria este din ce în ce mai valorizată ca un simbol naţional de devotament faţă de naţiunea română, de preocupare, de efort, de sacrificiu personal", a menţionat Mihalache.

SPERANȚA SE CONSTRUIEȘTE!

Vavila POPOVICI

„Speranța este visul omului treaz.” – Aristotel

 

   Miturile grecești, acele povestiri despre zei, sunt adevărate învățăminte morale, deoarece ele conțin adevăruri umane fundamentale. Unul dintre ele este mitul Pandorei care a încercat să explice originea răului. Povestea spune că atunci când Prometeu l-a imitat pe Zeus creând oameni perfecți din lut și dându-le apoi viață, Zeus s-a simțit jignit și a dorit să se răzbune. Astfel, l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au pus toate relele din lume. Singura care s-a deosebit de ceilalți zei a fost Atena – zeița înțelepciunii – care a pus în cutie Speranța. Zeus i-a dăruit-o pe Pandora ca soție lui Prometeu, împreună cu acea cutie, de unde și numele de Cutia Pandorei. Prometeu a refuzat să primească darul, însă fratele său a deschis cutia eliberând toate relele și speriat, s-a grăbit să închidă capacul, fără să observe că pe fundul cutiei rămăsese Speranța. De aceea se spune că Speranța moare ultima.

   Când ne simțim slabi în luptă cu viața, speranța este cea care ne face puternici, fiindcă ea acționează ca o energie a sufletului. Poetul român Tudor Arghezi o definea foarte asemănător lui Aristotel, ca fiind „un vis cu ochii deschiși”. „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viața nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare”, spunea scriitorul american Langston Hughes.

   În secolul XIX, filozoful german Arthur Schopenhauer susținea că voința omului este elementul real și esențial de a trăi, că este singura expresie a existenței însăși a universului și că orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie, după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur. El susținea că voința stă la baza acțiunilor omului, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop, că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Mai susținea că voința este însoțită de inteligență și curaj, și că ele, aceste calități, se moștenesc, una de la mamă și altul de la tată. Deci, să înțelegem că voința ar fi o forță care imprimă o mișcare care poate fi haotică dacă nu solicită inteligența și curajul pentru a-i da un sens. Fiecare om are dorințe, își creează un ideal și speră să și-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Omul speră să fie fericit. Speră, și cine nu poate spera și nu poate lupta, nu are cum să ajungă la fericire.  citeşte tot

Ambasadorul George Cristian Maior a primit premiul “SMART 2018 International Award”, din partea SMART

7 decembrie 2018

 

 

Ambasadorul George Cristian Maior a primit premiul “SMART 2018 International Award”, din partea SMART Congressional Initiative, organizație a membrilor Congresului SUA din statele Delaware, Maryland, New Jersey și Pennsylvania, în semn de recunoaștere a leadership-ului său în întărirea relațiilor sociale, economice și academice româno-americane

 

 

       Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a efectuat joi, 6 decembrie 2018, o vizită în statul Delaware, ocazie cu care s-a întâlnit cu guvernatorul statului, John Carney, cu cei doi senatori ai acestui stat, Christopher Coons și Tom Carper, cu conducerea companiei Gulftainer care operează Portul Wilmington şi cu reprezentanţi ai mediului de afaceri. De asemenea, ambasadorul României a participat, în calitate de invitat special, la Gala World Trade Center Delaware, dedicată inclusiv onorării Centenarului Marii Uniri de la 1918.  


     Ambasadorul George Cristian Maior a primit, în cadrul vizitei, premiul “SMART 2018 International Award” din partea SMART Congressional Initiative, organizație bi-partizană, non-profit, a membrilor Congresului SUA din statele Delaware, Maryland, New Jersey și Pennsylvania.

Premiul “SMART 2018 International Award”, i-a fost acordat ambasadorului Maior în semn de recunoaștere a leadership-ului său în facilitarea colaborării sociale, economice și academice româno-americane pentru îmbunătățirea păcii globale, a economiei globale și a forței de muncă. Senatorii Christopher Coons și Tom Carper, co-semnatari ai premiului, au aprecia în discursurile ţinute cu această ocazie, nivelul foarte ridicat al relației bilaterale româno-americane și contribuția directă a ambasadorului George Maior la consolidarea Parteneriatului Strategic dintre cele două țări.


     Ambasadorul român s-a declarat onorat de premiul primit, și a felicitat, la rândul său, statul Delaware pentru cea de a 231-a aniversare de la ratificarea Constituției SUA, Delaware fiind primul stat care a aderat la Uniune. De asemenea, George Cristian Maior a evocat rolul pe care președintele Woodrow Wilson l-a jucat, în urmă cu o sută de ani, la realizarea Marii Uniri, prin cele „14 Puncte” prezentate în Congresul american.

       

    În cadrul intervenției, George Cristian Maior a adus un elogiu președintelui George H.W. Bush, pentru modul în care a ajutat țările Europei Centrale şi de Est, inclusiv România, să se elibereze de comunism. “Aniversăm anul viitor 30 de ani de la căderea comunismului, inclusiv viziunea și acțiunile președintelui George H.W. Bush contribuind atunci la readucerea României pe drumul libertății și democrației”, a afirmat ambasadorul român.

Ambasadorul Maior a mai arătat că “relațiile dintre România și Statele Unite se află la un nivel excelent, cele două țări împărtășind aceeași viziune strategică și aceleași angajament bazat pe valorile democratice, sprijinul american pentru unificarea noastră națională în 1918 fiind una dintre rădăcinile acestei prietenii de lungă durată.”


     George Cristian Maior a menționat în mod special dimensiunea de securitate și apărare a Parteneriatului Strategic româno-american, care rămâne pilonul cel mai puternic al colaborării bilaterale. El a adăugat că dimensiunea economică a parteneriatului se află, de asemenea, într-o dezvoltare și creștere rapidă, inclusiv prezența sa în statul Delaware și întâlnirile avute cu reprezentanți ai mediului de afaceri dovedind acest lucru.

“Economia românească are una dintre cele mai mari rate de creştere din cadrul Uniunii Europene, cu un număr mare de sectoare competitive, precum IT, industria auto sau energia”, a arătat ambasadorul român participanților la gala World Trade Center Delaware, pe care i-a invitat să viziteze România și să investească în țara noastră.


     În discuțiile cu guvernatorul John Carney, ambasadorul României a prezentat oportunitățile de investiții în România, în contextul în care țara noastră înregistrează cel mai ridicat nivel de creștere economică din Uniunea Europeană și se pregătește să preia președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene. De asemenea, oficialul român l-a invitat pe guvernatorul statului Delaware să viziteze România în cadrul unei misiuni comerciale.

Un alt moment al vizitei l-a reprezentat întâlnirea cu conducerea companiei Gulftainer, operatorul Portului Wilmington. Ambasadorul a primit cu această ocazie o propunere din  partea companiei Gulftainer de colaborare și cooperare între Portul Wilmington și Portul Constanța. George Cristian Maior a prezentat facilitățile Portului Constanța, unul dintre cele mai mari porturi europene, cu o poziție geografică avantajoasă și principal centru de distribuție în regiune. Cu această ocazie, ambasadorul român a efectuat și un tur al Portului Wilmington, în care i-au fost prezentate capacitățile și facilitățile acestuia.


      De asemenea, ambasadorul George Maior a avut o întâlnire cu reprezentanţi ai mediului de afaceri din statul Delaware, cărora le-a prezentat oportunitățile comerciale și de investiții din România precum și stadiul schimburilor comerciale dintre țara noastră și Statele Unite. El a arătat că sectoarele prioritare din România sunt energia, IT – unde calitatea specialiştilor români este unanim recunoscută pe plan internaţional – cercetarea și inovarea, precum și sectorul agricol.

Informații suplimentare

SMART Congressional Initiative este o inițiativă bi-partizană, non-profit, a membrilor Congresului SUA din statele Delaware, Maryland, New Jersey și Pennsylvania. Printre membrii SMART Congressional Initiative se numără 8 senatori și 39 de membri ai Camerei Reprezentanților a SUA, agenții federale, membri ai ramurilor executive și legislative din cele patru state, reprezentanți ai mediului academic.


      În statul Delaware sunt înregistrate peste 50% din companiile americane listate public şi 63% dintre companiile incluse în clasamentul Fortune 500. 

World Trade Center Delaware este o organizație tip centru de afaceri care cuprinde oameni de afaceri și companii din statul Delaware, care își ajută membrii să își dezvolte afacerile internaționale, le pune la dispoziție programe de formare profesională și prezintă oportunități de afaceri și angajare. World Trade Center Delaware deservește toate tipurile de companii, în sectoare variate cum ar fi agricultura, IT, producția de echipamente medicale și bio-farmaceutice și servicii financiare.

Portul Wilmington, localizat la confluența râurilor Christina și Delaware, este unul dintre cele mai importante porturi nord-americane, fiind poartă principală pentru importuri de produse agricole. Portul Wilmington este un port de mare adâncime, care gestionează anual aproximativ 400 de nave, având un schimb de mărfuri anual de peste 6,8 milioane de tone.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii




Press and Cultural Affairs Office

1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  [email protected]

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us

Ambasada României la Washington - comunicat de presă

7 decembrie 2018

 

Întâlnirea ambasadorului George Cristian Maior cu senatorul Christopher Coons

 

    Ambasadorul României în SUA, George Cristian Maior, a avut joi, 6 decembrie 2018, cu ocaziei vizitei efectuate în statul Delaware, o întâlnire cu senatorul Christopher Coons, membru în unele dintre cele mai importante comisii ale Senatului SUA: Comisia pentru relații externe, Comisia juridică, Comisia pentru alocare de fonduri federale, Comisia pentru afaceri mici și antreprenoriat și Comisia de etică.


    În cadrul dialogului, cei doi oficiali au abordat teme actuale de interes major de pe agenda bilaterală, fiind apreciat în mod deosebit nivelul excelent al Parteneriatului Strategic româno-american, cu accent pe dimensiunile politico-militară şi cea economică.


    Interlocutorii au salutat soliditatea relației bilaterale, menționând evoluțiile semnificative recente inclusiv din domeniul economic. În contextul discuţiilor, ambasadorul român a subliniat caracterul atractiv al mediului economic şi de investiţii din România, evidențiind faptul că România înregistrează cea mai mare rată de creştere economică din Uniunea Europeană.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii

Press and Cultural Affairs Office


1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  [email protected]

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us


Mesajul ambasadorului George Cristian Maior cu ocazia Zilei Naționale a României și a Centenarului Marii Uniri

1 decembrie 2018

 

 

Dragi români,

 

 

 

        Acum, când se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire din 1918, cel mai important mesaj pe care doresc să îl transmit este legat de contribuţia milioanelor de români la îndeplinirea visului nostru dintotdeauna de a construi un stat modern cu o naţiune unită, mândră de identitatea ei unică.

 

       Eroii Marii Uniri din urmă cu 100 de ani au fost sutele de mii de soldaţi care şi-au dat viaţa pe front pentru îndeplinirea acestui vis, milioanele de femei, bărbaţi şi copii care au sprijinit de acasă, cu toate puterile, plătind adesea cu viaţa, pentru păstrarea independenţei ţării şi unirea românilor într-un singur stat, românii americani care în urmă cu 100 de ani s-au unit şi au convins liderii Americii să sprijine unirea noastră,  marii intelectuali transilvăneni, munteni şi moldoveni care au avut viziunea identităţii şi unităţii româneşti, liderii politici ai României, în frunte cu regele şi regina, care au avut viziunea şi curajul de a înfăptui unirea, martirii României moderne care după ce au realizat Marea Unire au sfârşit tragic în închisorile comuniste.

 

        Eroii Marii Uniri şi eroii Centenarului sunteţi dumneavoastră, românii care duceţi o viaţă onestă, acasă sau departe de casă, oameni muncitori şi frumoşi, iubitori de dreptate şi progres care contribuiţi zilnic, după puterile dumneavoastră, la schimbarea în bine a ţării şi credeţi în continuare în destinul României.

 

         Îi onorăm în această zi pe românii care sacrificat totul pentru Marea Unire. Dar, în același timp, țin să îmi exprim prețuirea și respectul față de dumneavoastră, oameni diferiţi prin individualitatea fiecăruia, dar uniţi prin identitatea noastră românească, şi vă transmit din toată inima, astăzi, de ziua naţională a ţării noastre un sincer La mulţi ani!

 

 

 

La mulţi ani, români, la mulţi ani România!

 

George Cristian Maior,

 

Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii


Press and Cultural Affairs Office


1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  [email protected]

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us


Ambasada Rom\niei la Washington - comunicat de presă

30 noiembrie 2017


Ambasada României va transmite Muzeului Naţional al Unirii de la Alba Iulia toate proclamaţiile și mesajele oficiale de onorare a Centenarului Marii Uniri emise de către guvernatorii statelor americane în urma unui proiect iniţiat de misiunea diplomatică a României la Washington

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii a iniţiat, la începutul acestui an, un amplu proiect de celebrare a Centenarului Marii Uniri de la 1918, care a vizat emiterea de către guvernatorii statelor americane a unor Proclamaţii de recunoaştere şi onorare a unităţii naţionale a românilor în contextul împlinirii a 100 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Ambasadorul României, George Cristian Maior, a transmis, în prima parte a anului, o scrisoare oficială guvernatorilor statelor americane prin care i-a informat cu privire la semnificaţia istorică a Centenarului unităţii naţionale pentru naţiunea română. În mesajul său, ambasadorul român a descris sacrificiile enorme ale cetăţenilor români pentru realizarea Marii Uniri, mobilizarea excepţională a comunităţilor de români americani din urmă cu 100 de ani pentru susţinerea unirii, precum şi contribuţia unică a preşedintelui american Woodrow Wilson care, prin “Cele 14 Puncte”, a inspirat drumul spre libertate şi unitate al românilor. În acest context, ambasadorul României a adresat un apel către guvernatorii statelor americane de a emite Proclamaţii oficiale pentru celebrarea Centenarului unităţii naţionale a românilor, ca semn al prieteniei dintre România şi Statele Unite ale Americii.

Urmare a iniţiativei Ambasadei României, guvernatorii statelor americane au emis Proclamaţii sau mesaje oficiale prin care este recunoscut şi onorat actul Marii Uniri din urmă cu 100 de ani. Acestea pot fi consultate pe pagina de internet https://celebrating-romanias-centennial.home.blog/.

Proclamaţiile au fost prezentate în premieră publicului în cadrul recepţiei oficiale de Ziua Naţională a României, organizată în mod special pentru celebrarea Centenarului. Ambasada României va transmite Muzeului Naţional al Unirii de la Alba Iulia toate exemplarele originale ale proclamaţiilor oficiale de onorare a Centenarului Marii Uniri, emise de către guvernatorii statelor americane, pentru a fi expuse în cadrul unei expoziţii permanente.

În discursul rostit cu ocazia celebrării Centenarului, ambasadorul României George Cristian Maior a apreciat că emiterea Proclamaţiilor oficiale de către guvernatorii statelor americane „reprezintă poate cel mai puternic semn al prieteniei dintre români şi americani, demonstrând percepţia favorabilă a României nu numai la nivelul administraţiei federale, ci în toate colţurile Americii, la nivelul fiecărei comunităţi. Am primit aceste proclamaţii și mesaje cu o profundă recunoştinţă, pentru că ele reprezintă un simbol al respectului pe care întreaga naţiune americană o arată românilor şi sacrificiilor care au făcut posibilă Marea Unire din urmă cu 100 de ani.”

Ambasadorul român a mai arătat ca „aşa cum, în urmă cu 100 de ani, crearea României moderne a avut un punct important de sprijin în relaţia de prietenie cu Statele Unite, parteneriatul pe care îl împărtăşim astăzi este marcat de aceeaşi apropiere dintre cele doua naţiuni, iar Proclamaţiile memorializează acest lucru în cel mai impresionant mod, inclusiv pentru generaţiile viitoare.”

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


Ambasada României în Statele Unite ale Americii


1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  [email protected]

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us

 

Ambasadorul George Cristian Maior, cu ocazia lansării volumului “Primul spion american: Eroismul tragic al lui Frank Wisner.


9 noiembrie 2018

 


Ambasadorul George Cristian Maior,: Trebuie să avem mecanismul și capacitatea de a înțelege propaganda, de a o contracara instituțional și la nivelul societății și de a încerca să o stopăm”.

 


        Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a lansat joi, 8 noiembrie 2018, la Washington, în calitate de autor, volumul “Primul spion american: Eroismul tragic al lui Frank Wisner” (America’s First Spy: The Tragic Heroism of Frank Wisner). Evenimentul a beneficiat de prezența unor distinși membri ai administrației americane, ai corpului diplomatic, jurnaliști, exponenți ai mediului academic, ai think-tankurilor americane, foști oficiali din comunitatea de informaţii a Statelor Unite ale Americii, precum și membri ai comunității românești. La eveniment au participat, de asemenea, membri ai familiei eroului cărții, inclusiv fiul acestuia, Frank Wisner II, fost subsecretar american al apărării și Ambasador SUA în India, Egipt, Filipine și Zambia.


          “America’s First Spy” spune povestea lui Frank Wisner, legendă a spionajului american și unul dintre primii occidentali care au anticipat Războiul Rece. Wisner a avut viziunea și curajul de a preveni Washingtonul în legătură cu amenințarea sovietică pe când SUA și URSS erau încă aliați, fiind martor la evoluțiile dramatice din București de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Prin mijloace de propagandă anticomunistă precum Radio Europa Liberă sau prin încercări directe – uneori reușite și alteori nu – de a răsturna regimuri comuniste din întreaga lume, Frank Wisner a scris o pagină importantă a istoriei americane, ale cărei consecințe sunt resimțite şi în prezent.


             Ambasadorul George Cristian Maior a arătat că volumul este unul la care ține foarte mult din cel puțin două motive: “Este o parte a istoriei României și a istoriei Statelor Unite, într-o perioadă de timp foarte complicată și tumultoasă și este o carte despre un personaj extraordinar, un profesionist al intelligence-ului, care a fost martor și actor în aceea perioadă”.


           Cartea surprinde momentul sosirii la Bucureşti, în timpul celui de-al doilea război mondial după ce România s-a alăturat aliaţilor în lupta împotriva regimului nazist, a lui Frank Wisner, unul dintre pionierii CIA. “Frank Wisner a fost trimis ca reprezentant al OSS (Office of Strategic Services) la București cu misiunea de a repatria piloții americani prizonieri de război capturați în timpul marilor bombardamente de la Ploiești. SUA erau în alianță cu Uniunea Sovietică la acel moment iar Wisner a reușit cu succes să îi repatrieze. Aceasta a fost partea cea mai simplă a misiunii sale, deoarece în România piloții era foarte bine tratați ca prizonieri de război”, a afirmat George Cristian Maior.

Ambasadorul român a subliniat faptul că partea tragică a evenimentelor la care a fost martor Frank Wisner a urmat după aceea, când acesta a văzut cum România era presată de trupele sovietice să devină o țară comunistă, deși populația nu își dorea acest lucru. “ Wisner a avut contacte în societatea românească, cu elita de atunci, de unde primea semnale că România dorea să meargă pe calea naturală a democrației. S-a întâlnit inclusiv cu Regele Mihai și membri ai guvernului numit imediat după 1944. Într-un fel, el a fost martorul începutului Războiului Rece cu mult timp înainte ca Churchill să folosească celebra metaforă a Cortinei de fier. Putem spune că Războiul Rece a început la București, iar Wisner a fost martor la această dramă a poporului român și a țării mele’, a afirmat George Cristian Maior.



           Frank Wisner și-a terminat misiunea la București în 1945, însă și-a amintit mereu experiența sa din România. “De aceea, când a devenit un oficial în comunitatea de informaţii americană, a pus în practică o politică de izolare și de stopare a dorinței sovieticilor de a acapara Europa Centrală și de Est. Poate că uneori a fost idealist, alteori a făcut greșeli, însă doresc să subliniez că a avut dreptate în susținerea necesității implicării Americii în câștigarea Războiului Rece”, a declarat ambasadorul român.

„Istoria are multe surprize. Unele dintre ele se referă la ciclurile sale care ar putea fi negative din când în când. Dezbatem acum, de exemplu, interferența Rusiei în unele societăți din Europa și chiar în puternica societate americană. Trebuie să avem mecanismul și capacitatea de a înțelege propaganda, de a o contracara instituțional și la nivelul societății și de a încerca să o stopăm. Desigur, suntem țări democrate, presa este liberă într-o democrație, dar în situația anumitor țări nu este cazul, iar mecanismul de stat al acestora este într-adevăr capabil să pună în mișcare narațiuni favorabile interesului lor. Cred că ar trebui să ne gândim serios la această problemă, ținând seama și de o astfel de experiență precum cea pe care a avut-o Frank Wisner.” a afirmat George Cristian Maior.


        Ambasadorul român a arătat că intelligence-ul produce controverse: “Poți cădea într-o extremă, spunând: <<Chiar avem nevoie de intelligence acum, într-o epocă cu acces la informații, cu surse deschise de informații. Chiar avem nevoie de aceste organizații?>> Și atunci putem interpreta istoria acestor organizații, precum cele din carte. Opinia mea este că avem nevoie de acest tip de organizații și de o atitudine precum Wisner în lumea de azi - o lume plină de provocări, imprevizibilitate și multe surprize negative.”

George Cristian Maior le-a mulțumit celor prezenți pentru participarea la lansare, în special familiei sale care l-a sprijinit, soția și fiica sa fiind prezente, colaboratorilor care au contribuit la realizarea acestei cărţi. De asemenea, ambasadorul român i-a mulțumit călduros unuia dintre fii eroului cărții, Frank Wisner Jr. “Este un bun prieten care m-a încurajat într-o perioadă în care eram sceptic cu privire la posibilitatea publicării volumului în SUA. Încurajările sale au contat mult pentru mine”, a spus George Maior.

Ambasadorul român a precizat că volumul său reprezintă și o contribuție la dezbaterea care va avea loc anul viitor, cu ocazia trecerii a 30 de ani de la căderea comunismului.

“Trebuie să reflectăm, toate societățile din Europa Centrală și de Est, la această experiență a comunismului și să încercăm să o înțelegem mai bine. 30 de ani, din punct de vedere istoric, nu este o perioadă lungă. Vedem multe evoluții negative, din păcate, în Europa, din punct de vedere al creșterii populismului și naționalismului, și chiar o nostalgie nefericită după perioadă comunistă. Volumul este o contribuție la o dezbatere pe aceste teme. Anul viitor ne dorim să aducem istorici din România, experți, pentru a discuta aceea perioadă de timp și a încerca să învățăm lecțiile ei. Mereu trebuie să învățăm din istorie, chiar dacă vorbim despre timpuri trecute”, a declarat George Cristian Maior.

Cartea a fost publicată la editura Academica Press din Washington, D.C. și este disponibilă pe site-ul amazon.com. Au furnizat recenzii diplomatul Frank Wisner II, profesorul Edward Luttwak, unul dintre cei mai importanți teoreticieni în materie de strategie și istorie militară, precum și George Friedman, fondator Stratfor și Geopolitical Futures.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


1607 23rd Street NW
Washington, DC 20008
Tel:      +1 202 9866973

Fax:      +1 202 2324748

E-mail:  [email protected]

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us


GUSTUL AMAR AL INGRATITUDINII


Vavila Popovici


„Judecata unui slugarnic, a unui om vândut, fie că e trunchiată și îngustă, fie că e pătată de obrăznicie și de ingratitudine.” – Michel de Montaigne

 

 

   Ingratitudinea este purtarea omului ingrat, orgolios, de a nu fi recunoscător pentru ceea ce i s-a dat și a se comporta  depășind limitele atribuțiilor sale. Unii definesc ingratitudinea drept trădare a omenirii, sau miopie a  sufletului. Dacă se ivește o dispută, o luptă, individul în loc de a se purta omenește, demn, el se înjosește adoptând o atitudine ingrată. De multe ori starea de ingratitudine este determinată de slugărnicia față de o persoană, când orgoliul ce zace în adâncul sufletului acelui individ iese la suprafață și vrând să-și demonstreze puterea și capacitatea dotării sale adoptă o atitudine ingrată față de alt/alți indivizi, neagreați de stăpânul căruia îi slujește.

   Dostoievski spunea că „în fiecare om zace un călău...”, că omul din fire este un despot și de aceea se complace în a chinui pe alții, vrând să-și impună cu orice preț voința de putere. În romanul „Jucătorul”, trăirile pline de temeri și speranțe, acțiunile personajului care încearcă să învingă destinul la ruletă dar și escapada amoroasă a acestuia, fac din roman o poveste care dezvăluie cu meticulozitate profilul psihologic real al omului decăzut în mrejele viciilor. „Lepădăturile joacă chiar foarte murdar”, scrie un comentator al romanului.

   La jocul de poker, relevantă este cacialmaua, inducerea în eroare a adversarului, căruia îi lași impresia că ai cărți mai bune decât ale lui. Este de fapt o înșelătorie care reușește omului versat, adică, conform dicționarului – celui care posedă cunoștințe solide și experiență în domeniul respectiv.

   Este adevărat că trăim între oameni cu caractere și suflete diferite, între oameni demni și oameni ingrați, între oameni sensibili și insensibili, de mult timp și nu numai în zilele noastre, și oriunde, nu numai în țara noastră (cu înclinații diferite ale cântarului), dar acestor oameni ingrați nu ar trebui să li se ofere șansa de a conduce pe ceilalți. Biblia arată acest defect al unora, exemplificând ingratitudinea (nerecunoștința, nemulțumirea) vânzătorului Iuda Iscarioteanul care, s-a tocmit să vândă pe Hristos pentru 30 de arginți (cf. Matei 26, 15).

   În domeniul literaturii noastre să ne amintim de ingratitudinea de care a avut parte marele nostru Ion Luca Caragiale (1852-1912), considerat ca fiind cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. Un moment trist care a întunecat viața marelui dramaturg a fost cel în care a trebuit să-și apere reputația de creator original în procesul intentat lui Constantin Al. Ionescu-Caion, prim redactor la „Revista Literară”. Acesta gelos fiind pe reputația lui Caragiale, şi-a pus în cap să-l defăimeze... citeşte tot articolul

Ambasada României în SUA - Comunicat de presă

2 noiembrie 2018

 

Statul Delaware aduce un omagiu României cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Unire

 

         Guvernatorul statului Delaware, John Carney, împreună cu viceguvernatoarea Bethany Hall-Long, au emis o proclamație prin care se aduce un omagiu României cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Unire. În documentul semnat în numele locuitorilor statului Delaware, se arată că Statele Unite ale Americii și România au o lungă istorie de prietenie și respect reciproc. Totodată, românilor-americani li se mulțumește pentru împărtășirea talentului și a moștenirii culturale odată cu venirea pe teritoriul american.


        Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a salutat proclamația statului Delaware și le-a mulțumit guvernatorului John Carney și viceguvernatoarei Bethany Hall-Long, pentru gestul simbolic de marcare a Centenarului României. “Proclamația statului Delaware, ca și celelalte proclamații emise până în prezent de alte cincisprezece state americane, arată, odată în plus, legăturile puternice dintre România și Statele Unite. Suntem onorați de aceste gesturi care demonstrează apropierea, prietenia și parteneriatul dintre ambele țări”, a afirmat ambasadorul George Cristian Maior.


      Emiterea proclamațiilor de către state americane face parte dintr-un proiect mai amplu, al Ambasadei României la Washington, de celebrare a Centenarului Marii Uniri din 1918. Statul Delaware este cel de al șaisprezecelea stat american care omagiază Centenarul Marii Uniri printr-o proclamație specială.


      Informații suplimentare:


     Delaware a fost una dintre cele 13 colonii care au participat la Revoluția americană. La 7 decembrie 1787, Delaware a devenit primul stat care a ratificat constituția Statelor Unite, fiind de atunci cunoscut și sub numele de “Primul Stat”.

Delaware este cel de-al doilea cel mai mic și cel de-al șaselea cel mai puțin populat stat american, dar al șaselea din punct de vedere al densităţii populaţiei. Numele statului vine de la nobilul englez Thomas West, al treilea baron De La Warr, care a fost primul guvernator al coloniei Virginia.

     

      Un studiu din 2013 arăta că statul Delaware a avut cel de-al nouălea cel mai mare număr de milionari pe cap de locuitor din Statele Unite. În 2010, Delaware era al nouălea cel mai bogat stat din Uniune, cu un venit pe cap de locuitor de 29.007 dolari.

     

      Una dintre cele mai mari baze aeriene din SUA se află lângă capitala statului, Dover.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


Press and Cultural Affairs Office

1607 23rd Street NW, Washington, DC 20008
Phone:  +1 202 2324749 # 220
Fax:     +1 202 2324748
E-mail:  [email protected]
Web:    http://washington.mae.ro


Ambasada României în SUA - Comunicat de presă - România, felicitată cu ocazia Centenarului Marii Uniri, printr-o proclamație emisă de guvernatorul statului Iowa

26 octombrie 2018

 

 

România, felicitată cu ocazia Centenarului Marii Uniri, printr-o proclamație emisă

de guvernatorul statului Iowa

 

            Guvernatoarea statului Iowa, Kim Reynolds, a proclamat ziua de 1 decembrie 2018, drept Ziua Aniversării a 100 de ani de la Unirea Românilor, în statul Iowa. În acest sens, guvernatoarea Kim Reynolds a emis o proclamaţie oficială prin care felicită România cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1918.

                “Statele Unite și România împărtășesc o prietenie adâncă și de lungă durată și un parteneriat strategic construit în jurul valorilor democratice, legăturilor istorice și a angajamentului comun pe calea asigurării securității transatlantice și a prosperității reciproce”, se arată în textul proclamației.

Documentul menționează și legăturile strânse dintre România și statul Iowa în ceea ce privește comerțul, programele educaționale și antreprenoriatul, precum și faptul că, de mai multe generații, românii-americani și-au adus contribuția la progresul Statelor Unite, munca lor fiind apreciată în toată America.

Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a apreciat mesajul transmis de către guvernatoarea statului Iowa, Kim Reynolds, subliniind recunoștința țării noastre față de sprijinul acordat de președintele Woodrow Wilson, în urmă cu o sută de ani, pentru realizarea Marii Uniri.

Emiterea proclamațiilor de către state americane face parte dintr-un proiect mai amplu, al Ambasadei României la Washington, de celebrare a Centenarului Marii Uniri din 1918. Statul Iowa este cel de al paisprezecelea stat american care omagiază Centenarul Marii Uniri printr-o proclamație specială.

Informații suplimentare: 

            Statul Iowa a devenit cel de al  29-lea stat american în decembrie 1846. Numele statului derivă din numele tribunului de nativi americani, Ioway. Deși văzut ca fiind un stat cu economie preponderent agricolă, aceasta reprezintă doar o mică parte, economia statului Iowa fiind foarte diversificată. În 2010, Iowa a fost declarat statul în care se pot deschide și susține afaceri cu costurile cele mai mici dintre toatele statele americane.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii



Press and Cultural Affairs Office

1607 23rd Street NW, Washington, DC 20008
Phone:  +1 202 2324749 # 220
Fax:     +1 202 2324748
E-mail:  [email protected]
Web:    http://washington.mae.ro


 

 

       Ambasadorul României în SUA, George Cristian Maior, a avut, joi, 25 octombrie 2018, o întâlnire de lucru cu reprezentanţi ai companiei Tesla în Washington DC. Cu această ocazie, ambasadorul George Cristian Maior a prezentat măsurile implementate de România pentru dezvoltarea utilizării energiilor regenerabile şi implementarea tehnologiilor inovative în acest domeniu. De asemenea, a menţionat sprijinul financiar oferit de Guvernul României pentru achiziţia de maşini electrice, ca măsură concretă de sprijin a extinderii utilizării vehiculelor ecologice.

       

     Reprezentanţii Tesla au prezentat obiectivele companiei de extindere a activităţii în Europa Centrală şi de Sud-Est, care includ atât infrastructura de suport a vehiculelor electrice pe care le produce, cât şi noile tehnologii de stocare a energiei sau elementele ce susţin dezvoltarea oraşelor inteligente („smart cities”).

În cadrul întrevederii, a fost transmisă invitaţia pentru o echipă a companiei Tesla de a efectua o vizită de documentare în România.  

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


Press and Cultural Affairs Office


1607 23rd Street NW, Washington, DC 20008
Phone:  +1 202 2324749 # 220
Fax:     +1 202 2324748
E-mail:  [email protected]
Web:    http://washington.mae.ro


DESPRE SLUGĂRNICIE

 Vavila Popovici – Carolina de Nord


  O parte din raportul realizat de actualul ministru al justiției Tudorel Toader, în care sunt prezentate pe larg motivele de revocare ale lui Augustin Lazăr, a fost un raport „tendențios” după spusele Președintelui țării. Aș adăuga și calificativul – ranchiunos. Reproșurile aduse de ministrul justiției procurorului general au legătură cu modul în care cel din urmă a reacționat în anumite momente, cum ar fi acel al modificării Legilor Justiției sau a Codurilor Penale, în cazul unor decizii ale Curții Constituționale sau al protocoalelor SRI - Parchet, aici fiind menționat reproșul că „a ascuns adevărul”. Alte acuzații ale ministrului, susțin unii comentatori, par inspirate din raportul în baza căruia a cerut revocarea fostei șefe a DNA, Laura Codruța Kovesi. Procurorului general chiar i se reproșează că a îngreunat/împiedicat evaluarea fostului procuror șef DNA, asta pentru că Augustin Lazăr s-ar fi temut că urmează propria sa evaluare. Interpretarea este absurdă dacă nu schizofrenică. Concluzia raportului fiind: „Motivele care au determinat revocarea doamnei procuror-șef DNA îi sunt deopotrivă imputabile”.

   În replică, Președintele Klaus Iohannis refuză demiterea Procurorului General și apreciază activitatea lui, considerând că cererea ministrului Justiției este complet neadecvată și de natură să genereze neîncredere în sistem și îngrijorare în rândul partenerilor noștri europeni: „Modul în care ministrul a prezentat public raportul este unul tendențios și denotă intenția acestuia de a subordona politic procurorii”. Toader răspunde ironic, plin de sine: Nimic nou sub soare: Președintele ne spune mai întâi faptul că nu îl va revoca pe A. Lazăr apoi va citi raportul primit de la Ministerul Justiției!”. Președintele refuză demiterea procurorului general și cere din nou demisia ministrului justiției: „Domnul Tudorel Toader trebuie să plece de urgență din fruntea ministerului pe care îl conduce. Statul român are obligația de a proteja ordinea de drept, libertățile și drepturile cetățenilor săi, iar acest lucru nu poate fi înfăptuit fără un Minister Public independent și eficient”. Procurorul general Augustin Lazăr va fi audiat de Consiliul Superior al Magistraturii, pe 13 noiembrie.

   Ca o observație, multe propuneri legislative supervizate de Tudorel Toader, unele elaborate chiar de el au fost declarate neconstituționale. Ce arată acest fapt? Că acest profesor este incompetent, sau că este educat în comunism... citeşte tot articolul

UN NOU AȘEZĂMÂNT DE LUX PENTRU VÂRSTNICII BOLNAVI, LÂNGĂ SIBIU

Prof. ANCA SÎRGHIE 



    Primirea oamenilor vârstnici și bolnavi în instituții specializate este o  problemă ce întârzie să se rezolve în România în ritm alert,  pe cât de urgentă este. Atât timp cât familii aflate într-o situație disperată se adresează unui azil de stat și li se răspunde că trebuie așteptat până moare vreunul dintre locatari, imaginea asigurării oamenilor ajunși la senectute la noi este încă o realitate dură.

    Poate că tocmai de aceea, fiecare așezământ de profil care își anunță deschiderea, fie el de stat ori particular, trezește un viu interes, mai ales pentru aparținătorii care se află în imposibilitatea de a-i îngriji pe părinții lor bătrâni și bolnavi. În județul Sibiu, care deține cel mai vechi azil din țară, inițiativele în acest domeniu nu au lipsit, mai ales în ultimul deceniu. Denumirile lor sunt variate, nescăpând de molima neologistică a influenței engleze,  de la nursing home, retirement home, Senior Center, Maya cămin, azil de bătrâni sau  cămin spital, cum este renumitul așezământ “Dr. Carl Wolf”, la care oameni încă în plină putere își depun dosarele de înscriere ca peste mai mulți ani să fie siguri că le vine rândul, cam ca RDG-iștii  din vremea socialismului, care se înscriau să cumpere un autoturism Traband cu 15 ani înainte de livrare. Faptul că s-au înmulțit vizibil aceste instituții sociale de mare necesitate este cu totul explicabil în condițiile în care tot mai mulți tineri români pleacă din țară, nutrind iluzia că activitatea lor peste frontiere le va împlini visul de prosperitate materială, dar nesocotind repercusiunile negative ale unei asemenea soluții, generalizate endemic în România prezentului. Bunicilor, care la vârsta senectuții li s-ar cuveni dată o îngrijire specială, le revine responsabilitatea dificilă să ia în seama lor creșterea nepoților, pe care părinții ahtiați după venituri mai mari decât cele ce se pot dobândi în țară îl părăsesc, fără să realizeze că etapa adolescenței este critică și necesită prezența efectivă a ambilor părinți în viața cotidiană a copiilor în plină creștere.

         Cu aceste gânduri, intram zilele trecute pe poarta Căminului de bătrâni “ Maria Theresia”, aflat între comuna  Șura Mică și orașul Ocna Sibiului, respirând aerul curat al câmpului cu plantații de porumb și culturi de cereale, într-o liniște dumnezeiască. Doamna Eugenia Bârsan, care m-a primit cu un zâmbet larg și afectuos, este tocmai patroana noului așezământ, ce are în holul de la intrare portretul impunătoarei împărătese austriece. Nu-mi pot reprima gândul că la ordinul ei în Transilvania au fost dărâmate și incendiate mii de biserici și mânăstiri ortodoxe tradiționale,  dar la Sibiu cartierul Teresianum marchează și niște merite ale renumitei împărătese pentru locuitorii germani ai secolului al XVIII-lea în cetatea de pe Cibin. Unul sigur este cu adevărat important, cel de a fi numit guvernator al Transilvaniei pe Brukenthal, o personalitate emblematică pentru orașul nostru.  Încerc să-mi explic alegerea acestei denumiri la gândul că așezământul este deschis și unor locatari străini, care vor veni din Europa întreagă, încântați să se așeze sub pavăza renumitei personalități imperiale.

         Pregătirile pentru deschiderea oficială în 29 septembrie 2018 sunt în toi și experiența celor 30 de ani trăiți  de doamna Eugenia la Viena, alături de un soț medic, își spune cuvântul. Aerul de construcție proaspăt terminată, structura clădirii în care va funcționa un salon cultural, o capelă pentru rugăciune, m-au impresionat deopotrivă cu apartamentele dotate cu câte două paturi ergonomice, dulapuri înfundate ca la hotel, balcoane care te cheamă la soare, televizoare cu cablu, Internet, mese încăpătoare cu câte două scaune și săli de baie, pregătite prin acces ușor pentru nevoile speciale ale unor oameni aflați în grea suferință. Tot la norme și  standarde europene este concepută și grădina căminului de 8.000 mp, cu filigoria largă, unde se pot desfășura evenimente importante, și alei de plimbare. O apariție imposibil de neglijat a fost primul locatar al instituției, nu altul decât academicianul George Litarczek, o somitate în domeniul anesteziei medicale românești și europene, care mă frapează cu mobilitatea sa în noul mediu ce evident i-a devenit deja familiar. Scaunul cu rotile în care se deplasează fără rețineri, nu mai are secrete pentru Domnia Sa. Este vioi în replică, una cu care domină pe interlocutor, și propunerea de a-mi oferi un interviu i se pare absolut firească, ținând de o obișnuință a vieții lui cotidiene, cum o trăise la București, activând la mai multe unități spitalicești, (între care la Spitalul Fundeni a format o școală de anestezie și de terapie intensivă, creând chiar 7 invenții de tehnică medicală), la I.M.F. ca și în conferințe internaționale. Este chiar fericit să afle că aș dori să citesc cărțile memorialistice despre viața lui, acum când Domnia Sa a împlinit 92 de ani,  și mă încredințează că editura mi le va trimite cât de curând. Îl asigur că nu dânsul este cel mai vârstnic locatar al căminului-hotel, ci prietena mea, profesoara Maria Nemeș, care tocmai se instala într-o cameră curată și luminoasă, dânsa având vârsta de 98 de ani. Sper că i-am sporit domnului academician speranța de viață cu mărturisirea mea. De mult timp dorită, cunoștința cu profesoara Hurezeanu, mama ambasadorului nostru în Germania, Emil Hurezeanu, a devenit o realitate, căci noul statut de locatar al Căminului “Maria Theresia” nu-i produce vreo apăsare, ci dimpotrivă, o angajează în proiectul apropiatei deschideri oficiale. Din conversația cu Domnia Sa înțeleg că doamna profesoară Paraschiva Hurezeanu este dornică să participe activ la viitoarele serate muzical-literare care se vor organiza în cămin. Aleg ca punct de pornire pe Lucian Blaga și îi ofer cartea mea ce are Premiul “Oct. Goga” al Uniunii Scriitorilor din România, intitulată Lucian Blaga și ultima lui muză. Ne promitem colegial că o vom discuta după ce doamna Hurezeanu o va termina de lecturat. Observ că acestei instituții sociale de lux îi lipsește o bibliotecă și ofer patroanei, care își amintește cu plăcere că a fost cândva eleva mea la Colegiul Național  “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, deloc întâmplător un volum solid pe care l-am dedicat  în anul 2016 celei mai fascinante personalități literare a Sibiului, volum intitulat Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai. Așadar, o altă temă a viitorelor serate literare la Cămin.

    Dotat modern ca niciun altul la Sibiu, microbuzul ce este oferit, ca să conducă pe fiecare nou pacient al Căminului “Maria Theresia”,  are rampă, pe care se ridică scaunul cu rotile ce poartă pe bolnavul imobilizat. Însăși patroana a avut generozitatea să sosească la domiciliul viitorului locatar al căminului, spre a ajuta cu delicata ei veselie la  depășirea momentului greu al despărțirii de locul domiciliului. Adaptarea începe chiar din acel punct al primului contact și patroana, sibiancă de origine, are intuiția psihologică necesară spre a semăna încredere. Noutatea cu care dorește Eugenia Bârsan să completeze sistemul de asistență social-medicală pentru seniori la Sibiu, din an în an mai sporit ca modernitate și confort, pornește de la atitudinea luminoasă și atentă față de suferința oamenilor. Întregul personal îi urmează modelul, din convingerea că fiecărui pacient i se cuvine acordată toată considerația. Prezența permanentă a unor medici în instituție, programele de gimnastică medicală, care se comandă pentru pacienții doritori, plimbările zilnice pe aleile parcului creează o certitudine, anume că senectutea, cu afecțiunile ei inerente, poate fi trăită cu demnitate și bucurie. Parafrazând un titlu de film cunoscut, am plecat din Residența “ Maria Theresia” din vecinătatea orașului Sibiu cu  convingerea că  în acel cămin cu aspect de hotel am văzut bătrâni fericiți.


     (În imagine, de la stânga la dreapta: patroana a instituției, Eugenia Bârsan, prof. Maria Nemeș, locatară a casei de vârstnici, prof. Anca Sîrghie, vizitatoare.)

  

Ambasada României în Statele Unite ale Americii - comunicat de presă


Ambasada României în Statele Unite ale Americii


                                                                                                                                                 Press and Cultural Affairs Office

                                                                                                                                                 1607 23rd Street NW, Washington, DC 20008
                                                                                                                                                  Phone:  +1 202 2324749 # 220
                                                                                                                                                  Fax:     +1 202 2324748
                                                                                                                                                  E-mail:  [email protected]
                                                                                                                                                 Web:    http://washington.mae.ro





23 octombrie 2018

 

1 decembrie 2018, proclamată în statul Indiana drept Ziua Aniversării a 100 de ani de la Unirea Românilor

 

            Guvernatorul statului american Indiana, Eric Holcomb, a emis o proclamaţie oficială prin care felicită România cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1918. Guvernatorul Eric Holcomb a proclamat, cu această ocazie, ziua de 1 decembrie 2018, drept Ziua Aniversării a 100 de ani de la Unirea Românilor în statul Indiana.

           

            În document sunt menționate legăturile strânse dintre România și Statele Unite, ambele țări “împărtășind o prietenie adâncă și de lungă durată și un angajamentul comun pe calea asigurării securității transatlantice și a prosperității reciproce”.

            

             Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a apreciat mesajul transmis de către guvernatorul statului Indiana, Eric Holcomb, subliniind recunoștința țării noastre față de sprijinul acordat de președintele Woodrow Wilson în urmă cu o sută de ani pentru realizarea Marii Uniri.

            

            Emiterea proclamațiilor de către state americane face parte dintr-un proiect mai amplu, al Ambasadei României la Washington, de celebrare a Centenarului Marii Uniri din 1918. Statul Indiana este cel de al treisprezecelea stat american care omagiază Centenarul Marii Uniri printr-o proclamație specială.


            Informații suplimentare: 


         Statul Indiana a devenit, în decembrie 1816, cel de al nouăsprezecelea stat american. Capitala statului este la Indianapolis, oraș cunoscut pentru circuitul auto Indianapolis Motor Speedway unde are loc Indianapolis 500, cea mai celebră cursă auto din lume. Statul Indiana a făcut parte din Teritoriile din Nord-Vest, care includeau actualele state Ohio, Indiana, Illinois și Wisconsin, și care au fost cedate Statelor Unite de către Marea Britanie în urma Războiului american de Independență. Vicepreședintele SUA, Mike Pence, a fost guvernator al statului timp de patru ani.

             

             Principalii factori de coeziune comunitară a românilor din statul Indiana sunt reprezentaţi de Consulatul Onorific din Indianapolis și Societatea Românească din Indiana Vlad The Impaler “Dracula”.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


                   Comunicat de presă

Români americani, premiați în cadrul Galei „100 pentru Centenar”,

organizată la Ambasada României din Washington



18 octombrie 2018

 

Români americani cu activităţi deosebite, premiați în cadrul Galei „100 pentru Centenar”, organizată la Ambasada României din Washington

 

        Gala „100 pentru Centenar”, inițiată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, în cadrul căruia sunt premiați 100 de români din Diaspora cu activităţi deosebite, promotori ai valorilor şi identităţii româneşti, cu distincţii simbolice de recunoaştere şi apreciere a meritelor şi contribuţiei lor la imaginea României în lume, a ajuns și în Statele Unite ale Americii.


          Evenimentul, organizat de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, în parteneriat cu Ambasada României în SUA, s-a desfăşurat miercuri, 17 octombrie 2018, în eleganta clădire a misiunii României, Washington devenind a opta capitală în care a fost celebrată excelența românească de pretutindeni.

          

         În prezența ministrului pentru românii de pretutindeni, Natalia-Elena Intotero, a ambasadorului României la Washington, George Cristian Maior și alături de reprezentanți ai comunității românești din SUA, a avut loc ceremonia de înmânare a distincțiilor pentru 11 români promotori ai valorilor și identității românești. Astfel, au primit distincții simbolice: Adrian Bejan, Eliot Sorel, Michael Horodniceanu, Victor Velculescu, Theodor Damian, Rodica Bărănescu, Dan Nicolae, Marius Stan, Adrian Bot, Alexandra Nechita și Alexandru Mărmureanu.


       “Centenarul Marii Uniri reprezintă un moment unic în istoria modernă a României. Iar pentru românii americani el are o semnificație în plus. Să ne aducem aminte că Pacea de la Paris a fost definită de idealurile transmise atunci cu mare putere de către președintele american Woodrow Wilson. Idealismul său de atunci a permis popoarelor dreptul la autodeterminare, ceea ce a făcut ca actul de la Alba Iulia să fie ratificat și la nivel internațional. De aceea, suntem legați de America și prin acest gest extraordinar al unui președinte american.” a declarat ambasadorul României, George Cristian Maior.

           În acest context, George Cristian Maior a amintit de inițiativa comunității românilor-americani din urmă cu o sută de ani, care au reușit să promoveze cauza unităţii naţionale, adunând toți membrii sub o unică Ligă naţională a românilor din SUA. În 1918, la Philadelphia, oraşul simbol al independenţei Statelor Unite, românii au proclamat ideea unirii Transilvaniei cu restul țării. Ambasadorul român a ținut să amintească numele căpitanului transilvănean Vasile Stoica, preşedintele Ligii Naţionale Române, cel care a susținut un discurs în cadrul evenimentului de la Philadelphia și s-a întâlnit la Casa Albă cu președintele Woodrow Wilson pentru a susține cauza României unite. “După ce a luptat şi a contribuit semnificativ la realizarea marii uniri, Vasile Stoica a murit ulterior în închisorile comuniste, jertfă extraordinară şi un destin tragic”, a subliniat ambasadorul român.


          George Cristian Maior i-a felicitat pe laureați pentru distincțiile primite și pentru faptul că păstrează în continuare o legătură puternică cu România.

          

          La rândul său, ministrul Natalia-Elena Intotero a remarcat că românii de pretutindeni reprezintă un tezaur al României. “Prin ce ați creat aici, în țara-simbol a libertății, promovați identitatea națională și valorile românești”, a declarat Natalia-Elena Intotero.


         Gala „100 pentru Centenar” s-a încheiat printr-un moment artistic asigurat de interpreta Laura Bretan, finalistă a concursului „America`s Got Talent” şi câştigătoare a concursului „Românii au talent”.


          Vă prezentăm biografiile laureaților:


         Rodica Bărănescu


        Dr. Rodica Bărănescu a fost până la 31.08.2016 profesor la University of Illinois at Chicago, la facultatea de Inginerie Mecanică și Industrială.  Pregătirea sa de bază este Mecanica, specialitatea Mașini Termice. A obținut diploma de inginer și doctoratul la Universitatea Politehnică București unde ulterior a lucrat ca profesor timp de 13 ani, înainte de a emigra în SUA. A făcut studii doctorale și post doctorale la French Institute of Petroleum în Paris, Franța și la University of Wisconsin la Madison, USA. În anul 2000 i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Pitești, România.


În SUA a lucrat ca inginer șef la Divizia de Cercetări în Motoare și ca manager în cadrul companiei Navistar, una dintre întreprinderile americane de frunte care fabrică vehicule comerciale și motoare cu ardere internă.  A publicat numeroase articole cu conținut tehnic în domeniul motoarelor diesel, cu referire la optimizarea emisiilor, simularea proceselor de ardere din motoare, optimizarea statistică a proiectării motoarelor, etc.


Este membră Fellow a SAE International (Societatea Inginerilor de Automobile) din anul 1980 și a fost aleasă Președinte al SAE în anul 2000, fiind prima femeie președinte al SAE și prima președintă născută în afara Statelor Unite. În urma unei donații substanțiale, SAE a instituit în anul 2012 ”Rodica Bărănescu Award for Technical Excellence and Leadership” (premiul pentru rezultate excelente în tehnică și leadership) pentru a celebra succesul femeilor inginere într-o profesie încă dominată de bărbați. Din anul 2005 până în 2016 Rodica Bărănescu a lucrat ca profesor la University of Illinois at Chicago, predând cursul de Motoare Termice și conducând lucrările de cercetare ale studenților.


În anul 2001 a fost aleasă membră a National Academy of Engineering, cea mai înaltă organizație profesională în domeniul ingineriei din SUA.  Ca membră a secției de Inginerie Mecanică a Academiei, participă activ în comitete tehnice naționale, care evaluează tehnologii viitoare pentru reducerea consumului de combustibili și pentru reducerea emisiilor poluante la autovehicule. 


       Adrian Bejan


      Adrian Bejan este profesor universitar la Duke University, Departamentul Inginerie Mecanică și Știința Materialelor și este cunoscut pentru contribuțiile sale remarcabile din domeniul termodinamicii, precum și ca autor al teoriei constructale privind proiectarea și evoluția în natură.


S-a născut la Galați și la vârsta de 19 ani a primit o bursă la MIT, unde și-a continuat studiile, iar în 1975 a obținut titlul de doctor. După un stagiu la University of California, Berkeley și o încadrare la University of Colorado, a devenit profesor la Duke University în 1984, având deja la acea dată contribuții majore în domeniul științelor termale.


Este membru de onoare al Academiei Române - Secția de Științe Tehnice și membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 18 universități, a publicat numeroase cărți și sute de lucrări științifice și este membru în diverse asociații profesionale, organizații sau instituții academice. Cea mai recentă recunoaștere a activității sale o reprezintă Medalia "Benjamin Franklin", acordată de Institutul Franklin din Statele Unite.


       Adrian Bot


       Cercetător în domeniul ştiinţelor biomedicale, Adrian Bot, MD, Ph.D. este vicepreședintele medicinii translaționale la Kite, o companie de biotehnologie care a dezvoltat o terapie genetică de prima generație pentru cancer. Are peste 20 de ani de experiență în cercetarea și dezvoltarea biomedicală.


Adrian Bot a obținut licența la Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara, România și doctoratul în științele biomedicale de la Școala de Medicină din Mount Sinai, New York. Ulterior, a fost invitat ca om de știință la Institutul de Cercetare Scripps din La Jolla și ca cercetător principal și director de cercetare în domeniul imunologiei la Alliance Pharmaceutical Corp. din San Diego.


În noiembrie 2002, dr. Bot s-a alăturat companiei Allecure Pharmaceuticals, care a devenit MannKind Corp, unde a fost director de cercetare și dezvoltare. A deținut numeroase alte funcții la MannKind: director senior al medicinii translaționale, vicepreședinte al conducerii științifice și vicepreședinte al cercetării, înainte de numirea în funcția de șef adjunct științific și apoi vicepreședinte al medicinii translaționale la Kite. Dr. Bot are mai multe brevete în domeniu, peste 150 de prezentări la congrese și publicații, a făcut parte din comisii editoriale și organizații prestigioase precum Societatea de Imunoterapie pentru Cancer.


       Theodor Damian


      Profesor de Filosofie şi Etică la Facultatea de Ştiinţe Sociale, Metropolitan College of New York; Profesor de Filosofie şi Literatură la Facultatea de Jurnalism şi Comunicare a Universităţii Spiru Haret, Bucureşti (2008-2011); Preşedintele al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă şi al Cenaclului literar “M. Eminescu” din New York, Paroh al Bisericii Ortodoxe Române “Sf. Ap. Petru şi Pavel”; Director al revistei de cultură şi spiritualitate română Lumină Lină- Gracious Light, New York, director al revistelor Symposium şi Romanian Medievalia, New York; Preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România; ziarist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; membru în peste 20 de colegii de redacţie de reviste literare şi academice din România şi SUA, precum şi în numeroase asociaţii naţionale (România, SUA) şi internaţionale.


A publicat peste 30 de volume în domeniile teologie şi etică, critică literară, printre care: The Icons. Theological and Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion (Lewiston, NY: The Edwin Mellen Press, 2002), Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008), Trăirea în cuvânt (interviuri, Cluj: Eikon, 2011), Life and Mind. Perspectives on the Human Condition, editor, cu Richard Grallo şi Bert Breiner (New York, Sophia Institute - Theotokos Press, 2013), Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu (Bucureşti: Eikon, 2016), Gregory of Nazianzus’ Poetry and His Human Face in It (Sophia Institute - Theotokos Press, New York, 2017) şi poezie printre care: Semnul Isar/ The Isar Sign (Deva: Editura Calauza, 2011), În casa fulgerului (Iaşi: TipoMoldova, seria Opera Omnia, 2013), Lazăre, vino afară (Iaşi: Junimea, 2016).


A primit numeroase premii si diplome de recunoaștere a activităților sale academice, profesionale, culturale si literare.


        Michael Horodniceanu

      

       Dr. Michael Horodniceanu este profesor la New York University Tandon School of Engineering în Departamentul pentru Inginerie Civilă și Urbană. Este președintele Institute of Design & Construction (IDC) Innovations.


S-a născut în 1944 la București și a urmat liceul Ion Luca Caragiale. A absolvit Institutul de Tehnologie din Israel în 1970, unde a obținut licența în inginerie civilă. Deține un masterat în managementul ingineriei de la Columbia University și doctoratul în Inginerie și Planificare de Transport de la NYU Tandon School of Engineering.


Michael Horodniceanu are peste 40 de ani de experiență în industria de transporturi și construcții, inclusiv în domeniul academic și peste 30 de ani de activitate de management executiv, conducând entități publice și private majore. A gestionat operații și proiecte complexe, inclusiv conducând lucrări de infrastructură publică. De-a lungul anilor a publicat numeroase rapoarte, articole și cărți și a susținut prezentări publice, iar realizările sale și angajamentul său pentru industrie i-au adus recunoaștere publică în numeroase rânduri în New York și peste tot în Statele Unite.


Înainte de a deține catedra la NYU Tandon School of Engineering, a ocupat diverse poziții la nivel de guvern, în mediul privat și academic.


Experiența sa în afaceri include poziția de CEO la Urbitran Group, companie multi-disciplinară, de planificare de transport, inginerie, arhitectură și management al construcțiilor cu birouri în SUA.  Între 2008 și 2017 a fost Președintele MTA Capital Construction (2008-17), cel mai mare program de construcții de transport din SUA. În această capacitate a supravegheat zilnic designul și activitățile de construcție pentru 6 mega proiecte, incluzând East Side Access (12 miliarde $), Second Avenue Subway (4.5 miliarde $), Number 7 Line Extension (2.4 miliarde $), și Fulton Street Transit Center (1.4 miliarde $). De asemenea, a condus implementarea MTA Capital Security Program, a supravegheat încheierea lucrărilor la South Ferry Terminal și a început a doua fază a lucrărilor la Second Avenue Subway și accesul Metro North la gara Penn Station.


Presa americană a relatat frecvent despre realizările extraordinare ale lui Michael Horodniceanu la MTA Capital Construction, folosind termeni precum Mega-Proiecte sau Grand Slam.


         Alexandru Mărmureanu


       Născut la 30 august 1962, Alexandru Mărmureanu este un proeminent chirurg toracic și cardiovascular, cu o experiență specială în domeniul chirurgiei minim invazive, în care a dezvoltat și a pionierat o serie de tehnici și proceduri. În cei peste 30 de ani de practică, a reușit să trateze unele dintre cele mai complexe și dificile afecțiuni ale inimii și plămânilor. A absolvit facultatea de medicină din Craiova, și-a terminat rezidențiatul în chirurgie generală la New York University Medical Center și apoi a continuat specializarea în chirurgie toracică la Mount Sinai Medical Center din New York, unde a fost implicat în mod activ în domeniul cercetării în chirurgie cardiovasculară și toracică. A avut, de asemenea, un Fellowship în chirurgie toracică la UCLA, unde a continuat să practice ca instructor clinic, iar apoi s-a alăturat echipei Cedars Sinai Medical.


Doctorul Mărmureanu este recunoscut la nivel internațional în domeniul său de activitate și a publicat numeroase articole și cercetări. Dedicat cauzelor caritabile, Alexandru Mărmureanu călătorește în întreaga lume pentru a pregăti chirurgi locali și pentru a realiza operații pro-bono.


A construit câteva programe de chirurgie cardiacă și toracică de succes la Los Angeles, tratează peste 400 de cazuri pe an cu rezultate deosebite și este membru în numeroase organizații și comitete, la nivel național și internațional.


Pentru activitatea sa remarcabilă a obținute mai multe premii printre care premiul "Celebrități româno-americane 2012" - merit distinctiv pentru misiunile medicale internaționale și Premiul medical pentru 20 de ani de Chirurgie cardiotoracică, Timișoara, România 2011.


         Alexandra Nechita


        Alexandra Nechita s-a născut în 1985 și a început să picteze la vârsta de doi ani. A avut prima expoziție publică la vârsta de 8 ani și talentul său extraordinar a fost imediat recunoscut. A atras atenția deopotrivă criticilor de artă și publicului larg și a fost prezentată de media drept „copil minune” și supranumită „micul Picasso”. În 2008 a absolvit UCLA și locuiește în prezent în Los Angeles.


Alexandra Nechita și-a creat un limbaj vizual propriu, într-o manieră unică, lirică și abstractă, iar lucrările sale, prezentate la expoziții în întreaga lume, au personalitate artistică, sunt sofisticate și pline de viață. A obținut numeroase premii decernate în întreaga lume pentru creațiile și realizările sale.


Susținătoare activă a artei ca mod de comunicare și mijloc de expresie, inclusiv în școli, Alexandra și-a făcut o misiune din a contribui la rezolvarea pașnică a conflictelor.


        Dan Nicolae


      Dan Nicolae este Profesor la University of Chicago, Decan al Facultății de Statistică, Profesor la Facultatea de Medicină, secția Genetică Medicală și Profesor la Facultatea de Genetică Umană. 

    

Profesorul Dan Nicolae este recunoscut ca unul dintre liderii mondiali în aplicațiile statisticii și matematicii în genetică.

Prof. Nicolae s-a născut la Craiova unde a absolvit „Liceul Nicolae Bălcescu” (azi numit Colegiul National Carol I). În perioada 1990-1995 a urmat cursurile Facultății de Matematică de la Universitatea din București și ulterior a obținut doctoratul în Statistică la University of Chicago. După un an ca cercetător la deCode Genetics în Islanda, a acceptat să se alăture corpului profesoral al University of Chicago. A fost profesor vizitator la University of Oxford și UCLA, iar în perioada 2015-2016 a fost conducătorul Secției de Genetică Medicală.


Cercetarea profesorului Nicolae acoperă mai multe domenii: statistică matematică, statistică genetică și genetica bolilor complexe. Grupul de cercetare al profesorului Nicolae are un rol activ în a dezvolta metode optime pentru culegerea datelor, în a formula modele pentru rețelele moleculare și în a dezvolta soluții matematice și algoritmi pentru analizarea datelor generate pentru zeci de mii de pacienți și milioane de factori de risc. Cercetarea profesorului Nicolae a dus la numeroase descoperiri de gene și procese moleculare implicate în astmul bronșic și în boala lui Crohn și a deschis noi arii de cercetare care încearcă să înțeleagă factorii prenatali (moleculari și de mediu) în etiologia astmului.


Prof. Nicolae a publicat peste 130 de articole științifice care au fost citate de mai mult de 25.000 de ori. Este membru in numeroase borduri editoriale și a participat în zeci de comisii de evaluare a granturilor în State Unite, Canada, Anglia și Uniunea Europeană.


          Marius Stan


        Dr. Marius Stan este recunoscut internațional ca unul dintre întemeietorii modelării și simulării pe calculator a fenomenelor care apar la multiple scale temporale și spațiale. Din 2010 este Cercetător Principal la institutul de cercetare ”Argonne National Laboratory” din Chicago unde conduce un grup de cercetare care utilizează elemente de inteligență artificială și simulări pe calculatoare de mare performanță pentru crearea unor materiale noi cu aplicații în domeniul energetic și în cel al componentelor electronice. Este Profesor la Institutul de Informatică (Computation Institute) al Universității Chicago și Profesor la Institutul de Știintă și Inginerie (NAISE) al Universității Northwestern.


Marius Stan a copilărit la Urziceni, județul Ialomița, unde a absolvit liceul teoretic „Grigore Moisil”. În 1986 a absolvit Facultatea de Fizică a Universității București. După un stagiu la ROFEP S.A., a devenit 


Cercetător Științific la Institutul de Chimie Fizică al Academiei Române, iar în 1997 Marius Stan a obținut Doctoratul în Chimie. În același an a început un stagiu postdoctoral la institutul de cercetare „Los Alamos National Laboratory” din SUA  În scurt timp a fost angajat permanent și a creat un grup dedicat studierii proprietăților termodinamice ale materialelor.


În  perioada 2013-2015 d-nul Dr. Stan a fost Consilier Principal pe Probleme de Informatică și Director Național la Ministerul Energiei al SUA, în Washington DC, în timpul administrației Președintelui Barack Obama.  În această capacitate a dezvoltat elemente ale strategiei SUA în domeniul energetic și a condus programe naționale de cercetare cu un buget de peste 50 de milioane de dolari. În cadrul Organizației de Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD), d-nul Dr. Stan a creat și condus un grup de dezvoltare strategică a modelării pe calculator din care fac parte reprezentanți ai 16 țări. În 2018, Universitatea Politehnică București i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa.


          Eliot Sorel


         Eliot Sorel este medic, lider inovator în medicina globală și expert în performanța sistemelor de sănătate. Este Senior Scholar la George Washington University, Center of Healthcare Innovations and Policy Research și predă cursuri despre performanța sistemelor globale de sănătate și sănătate mentală globală. În 2013 dr. Sorel a inițiat un model integrat de îngrijire primară, sănătate mentală și sănătate publică, ca mijloc de a crește calitatea, accesul și caracterul sustenabil al sistemului de sănătate.


Este principalul autor al Declarației Asociației Americane de Psihiatrie (APA) cu privire la Îngrijire Integrată din 2016 și coautor al Declarației de la București a Asociației Mondiale de Psihiatrie cu privire la Îngrijirea Integrată și Îngrijirea Colaborativă din 2015. În perioada 2016-2018, a fost membru în board-ul pentru politica schimbului de informații în sănătate din District of Columbia, desemnat de primarul Washington DC, Muriel Bowser.


A editat numeroase cărți și a publicat articole și studii științifice prestigioase. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Medicină Carol Davila, precum și a Universității Politehnice din București. În 2004 a fost decorat de Președintele României cu Steaua României în grad de Comandor.


       Victor Velculescu


       Dr. Velculescu este Profesor de oncologie și patologie și co-Director al Diviziei de Biologia Cancerului la Centrul de Cancer Sidney Kimmel al Facultății de Medicină a Universității Johns Hopkins. Dr. Velculescu este cunoscut pe plan internațional pentru descoperirile sale în domeniul genomica și cercetarea cancerului.  Dr. Velculescu și colegii săi de la Universitatea Johns Hopkins au făcut prima analiză de secvențare a întregului genom al cancerului uman, identificând gene și mecanisme importante ale cancerului. Mai recent, grupul Dr-ului Velculescu a dezvoltat noi metode de analiză în sânge pentru detecția și monitorizarea cancerului. Aceste descoperiri au ajutat la dezvoltarea de noi domenii de diagnostic de precizie și medicină personalizată în oncologie și alte boli.


Dr. Velculescu s-a născut în România și a emigrat în America la vârsta de 7 ani împreună cu familia sa. Și-a obținut licența la Stanford University și masteratul și doctoratul la Facultatea de Medicină a Universității Johns Hopkins. Dr. Velculescu este membru al Asociației Americane de Cercetare a Cancerului, precum și membru al mai multor organizații și instituții medicale din America și străinătate. 


În anul 2017, Dr. Velculescu a fost ales Membru Onorific din Străinătate al Academiei Române.  Dr. Velculescu a primit numeroase premii naționale și internaționale pentru cercetarea sa și a fost decorat cu Ordinul Național Pentru Merit în grad de Cavaler.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


Press and Cultural Affairs Office

1607 23rd Street NW, Washington, DC 20008
Phone:  +1 202 2324749 # 220
Fax:     +1 202 2324748
E-mail:  [email protected]
Web:    http://washington.mae.ro

VOINȚA DE PUTERE

„Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atrași de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se

prăbușește tot universul?  ” — Vaclav Havel

 

          S-au împlinit 174 de ani de la nașterea filozofului german Friederich Nietzsche (15 oct.1844 - 25 august 1900). Despre viața și despre filozofia sa oarecum controversată se poate vorbi mult. A făcut studii strălucite de filologie la universitățile din Bonn și Leipzig, a profesat timp de 10 ani – profesor de filologie greacă în orașul Basel, timp în care a lecturat cartea lui Arthur Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare”, carte care a constituit premisa ideatică a vocației sale filosofice. În respectiva lucrare Schopenhauer susținea că Voința stă la baza reprezentării lumii – voința de a trăi care nu cunoaște altă țintă decât propria sa existență și conservare.

Șubrezindu-i-se sănătatea, căutând o climă prielnică, Nietzsche a pășit în viața de scriitor rătăcitor. Publică culegeri de aforisme, în ediții restrânse și pe cont propriu. Bolnav, cu dureri de cap îngrozitoare, cu teama pierderii vederii, el gândește și scrie continuu. De menționat este momentul apariției dezechilibrului psihic, manifestat în piața Carlo Alberto din Torino, când asistă la biciuirea sălbatică și agonia unui cal pe una din străzile orașului și are prima criză de nebunie cu manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. A fost îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa.

În evoluția gândirii lui se consideră trei perioade: cea wagneriană, legată de ideea restaurării culturii grecești; perioada spiritului liber – o considerare rece, pozitivistă, critică, folosind aforisme cu privire la aspectele civilizației moderne – , epocă de liberare a spiritului de orice prejudecată morală, religioasă; a treia fiind epoca constituirii doctrinei morale până la violențele din ultimele cărți. Frumusețea culturii grecești a fost punctul de plecare al lui Nietzsche, cultură pe care o compară cu cea contemporană, care îl nemulțumește. Realitatea lumii este o veșnică transformare și devenire, iar devenirea veșnică este expresia unei voințe de putere exprimată în devenirea cosmosului, în dezvoltarea vieții animale, în societățile omenești, în istorie, în diferitele instincte ale indivizilor. În toate este o luptă continuă, fără sfârșit, expresia căreia se află în teza reîntoarcerii veșnice.

Luptător împotriva epocii sale, Nietzsche vine în contradicție cu morala creștină fondată pe milă, pe ajutorarea celui mai slab, adevărata morală fiind pentru el cea a durității, în primul rând față de tine însuți și mai apoi față de ceilalți. El consideră că prin morala ajutorării celor slabi, omul decade.

Amintesc, în acest sens, lucrarea „Așa grăit-a Zarathustra” care propovăduiește doctrina unei umanități superioare, dure, lipsită de milă, dar care creează ceva nou pentru cultura umană, omul își suportă singur destinul într-o lume fără Dumnezeu. „Tabele noi de valori sunt necesare, scrie Nietzsche, și o luptă contra reprezentanților vechilor valori, ai valorilor eterne”. „Voi ați făcut drumul de la vierme până la om și a rămas încă mult din vierme în voi. Odată ați fost maimuțe și astăzi omul este mai maimuță decât toate maimuțele.” „Priviți, vă propovăduiesc supraomul. Supraomul este sensul pământului. Voința voastră însă să spună: Supraomul să fie sensul pământului!”

„Așa grăit-a Zarathustra” este o operă valoroasă, dar nici atât de valoroasă pe cât o credea autorul ei: „Dacă voi spune că un Goethe sau Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeași înălțime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o figură jalnică (…), încă nu


voi fi spus nimic, încă nu voi fi dat nici o idee a distanței... ”. Un bun cunoscător al operei lui Nietzsche a scris o carte consistentă despre lăudăroșeniilor lui Nietzsche, printre care: „Nu putem fi, scrie el, decât uluiți de asemenea afirmații. Sunt ele expresia unei excesive lipse de măsură, sunt ele expresia unei supraestimări nebunești a lui însuși?…”

Așa grăit-a Zarathustra” reușește totuși să-l captiveze pe cititor prin aforisme semănate cu generozitate de Nietzsche pe câmpul fertil al cărții: „Omul e ceva ce trebuie depășit”, „Și Dumnezeu își are infernul său – este iubirea lui față de oameni”, „Virtutea care dăruiește este virtutea cea mai înaltă”,

„Nimic nu merită nimic”, „Este în mine ceva neliniștit, ce nu se poate liniști. O dorință către iubire este în mine, care vorbește ea însăși graiul iubirii” etc. Ca atare, cu toată îndrăzneala și greșeala lui de a considera omul superior lui Dumnezeu, gândirea lui Nietzsche are partea ei meritorie, reflectată în prețioasele-i aforisme.

Cred că boala, în urma căreia a devenit de un sarcasm necruțător, i-a bulversat gândirea, căutând în grabă ceva nou, un altceva care să răstoarne obișnuitul mers al omenirii, atribuindu-i omului puteri care să ignore regulile vieții existente. A fost, cred, nebunia omului ajuns nebun, o nebunie care trebuie bine analizată în continuare, fiindcă se întâmplă ca nebunul să aibă sclipiri ale genialității, care nu trebuie ignorate și nici ascunse, ci în adânc pătrunse.

Dar, tot atât de ferm, creștinul care se străduie să-și cunoască propria valoare („Cunoaște-te pe tine însuți!” – îndemnul lui Socrate, sau cuvintele Sf. Isaac Sirul: „Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuși este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri”), află cine este, ce este, ce știe, ce poate, cunoaște deci că valorile conștiinței sale sunt înalte, că acțiunea milei este mai înaltă decât duritatea, egoismul și ura. Nietzsche a crezut că poate arunca suprema insultă creștinismului, considerându-l drept o morală a sclavilor. „E o eroare, spune filozoful, logicianul român Nae Ionescu, chiar dacă vine de la un om de netăgăduit geniu.”

Valorile idealismului nu trebuie să-și piardă sensul! Cel numit „falsul profet” era fiul unui pastor, fire blândă, miloasă, boala însă i-a răvășit mintea în ultima parte a vieții, dragostea și  bunătatea lui transformându-se în ură. Astfel, l-a atacat pe compozitorul german Richard Wagner după ce l-a iubit atât de mult, a atacat creștinismul conștient fiind cât de adânc este săpat sentimentul milei la oameni.

Conceptul de „voință de putere” a jucat un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta era pentru el – în sens metafizic – un instrument pentru înțelegerea lumii: „esența cea mai intimă a existenței este voința de putere”. A definit moralitatea stăpânilor drept moralitatea celor cu voință puternică. Voința de putere își găsește sâmburele în mecanismul veșnicei reîntoarceri.

„Veșnica întoarcere” scrisă de el mi-a atras atenția în mod special. Lumea forțelor nu suferă mișcare, nici oprire, nu ajunge la echilibru, nu are odihnă: „Omule, spune Nietzsche, viața ta întreagă va fi întoarsă mereu ca un ceas de nisip, și se va duce iarăși, ca un mare minut al timpului, până ce toate condițiile din care te-ai născut se vor întoarce din nou în devenirea circulară a lumii. Atunci ai să găsești fiecare durere și fiecare plăcere, pe fiecare prieten sau dușman, fiecare speranță și fiecare eroare, fiecare fir de iarbă și fiecare rază de soare, în legătură adâncă a tuturor lucrurilor. Acest inel în care tu nu ești decât un grăunte, strălucește iar din nou. Și în fiecare inel al existenței umane în general, este totdeauna o oră în care unul, apoi mai mulți, apoi toți descoperă gândul puternic al veșnicii întoarceri a tuturor lucrurilor; și asta de fiecare dată, pentru omenire, ceasul din amiază!”


 Petre Țuțea, numit și – „Socrate al românilor”, definind diferitele variante de Homo, faber etc, prezintă o tipologie a omului creștin, introducându-l pe Nietzsche în categoria satiricului: „intolerant fată de imperfecțiunea intelectuală și etico-socială, practicant al patosului distanței, excesul făcându-l inoperant”.

Ideea este că viața noastră, a tuturor, se va repeta împreună cu tot ce există în acest univers, de un număr infinit de ori. Omul este condamnat să trăiască într-un plictisitor șir de repetiții și reluări din care nu poate evada. Nu există fenomene absolut unice, care să nu fie repetitive și, probabil, la fel este și cu oamenii. Nietzsche vorbind despre dansul eternei reîntoarceri, nu face altceva decât să ne arate deschiderea omului spre superior, omul care se aruncă în golul devenirii prin suprema dorință de putere, reîntoarcerea ducând la crearea Supraomului, în dorința de a subjuga eternul. Or, condiția eshatologică (a concepțiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii și a omului) în creștinism impune trăirea în cadrul istoricului a dorului după Dumnezeu, care depășește limitele legate de existența efemeră. Dorul eshatologic după cele veșnice se spune că este sădit în fiecare dintre noi, deoarece omul este o ființă însetată de veșnicie, de infinit.

Trebuie să înțelegem că întâi voința este cea care l-a acaparat pe Nietzsche și apoi nașterea puterii care guvernează natura umană în sensul deciziei, alegerii; premergătorul lui Nietzsche, după cum am spus, a fost Schopenhauer, care prin filozofia sa cea a voinței, l-a determinat pe Nietzsche să acorde atenție conceptului de voință, acesta alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului. Și în zilele noastre sunt oameni care au o mare putere de a iubi și alții care iubesc până la nebunie puterea.

Elvețianul Carl Gustav Jung – psihiatru și psihoterapeut – înțelegea prin voință suma de energie psihică aflată la dispoziția conștiinței. Procesul volițional ar fi deci un proces energetic, declanșat prin motivație conștientă, și nu ca un proces psihic determinat de motivația inconștientă: „Voința este un fenomen psihologic care își datorează existența culturii și educației morale. Ea lipsește în bună măsură din mentalitatea primitivă”.

Dacă voința este clară și corectă, putem decela ușor binele de rău, putem ajunge a ne exercita puterea. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea”(Filipeni 2:13). Biblia explică situația în care se află omul uneori, când voința sa nu este clară, când sufletul său se chinuiește pentru a decela binele de rău: „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine.” ( Romani. 7.15-20)

    Un filozof francez l-a caracterizat pe Nietzsche nu ca ateu, ci ca un „orfan de Dumnezeu”. Or, dacă divinul dispare sub umbra voinței de putere, atunci avem o lume în care dăinuie Zeul socotit ca voință de putere. Acest Zeu a apărut în toate dictaturile, prin dictatură înțelegându-se un regim politic în care nu se ține cont de drepturile omului, nici de opoziție, iar societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică, poporul este condus forțat de o persoană, un partid sau un grup de oameni; dreptatea cea mai bună este a celui mai puternic! (La raison du plus fort est toujours la meilleur – La Fontaine), adică forța primează dreptului, adică – dreptul pumnului, adică… adio democrație!

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Ambasada Romîniei în SUA - Comunicat de presă

17 octombrie 2018

 

Proclamație de felicitare a României cu ocazia Centenarului Marii Uniri emisă de guvernatorul statului Arkansas

 

         Guvernatorul statului Arkansas, Asa Hutchinson, a emis o proclamație de felicitare a României cu ocazia Centenarului Marii Uniri. În document sunt menționate legăturile strânse dintre România și Statele Unite ale Americi care au alimentat și prietenia dintre  Statul Arkansas și țara noastră. “Lucrând împreună pentru a construi democrația și a promova securitatea și stabilitatea regională, țările noastre au un parteneriat istoric care contribuie la prosperitatea reciprocă”, se arată în textul proclamației.


          Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a salutat proclamația guvernatorului Asa Hutchinson și i-a transmis acestuia faptul că țara noastră este profund onorată de gestul simbolic de marcare a Centenarului României. Ambasadorul român a ținut să sublinieze recunoştinţa României faţă de sprijinul acordat de Statele Unite pentru realizarea Marii Uniri de la 1918 şi rolul major jucat de preşedintelui american Woodrow Wilson, în urmă cu 100 de ani.


          Emiterea proclamațiilor de către state americane face parte dintr-un proiect mai amplu, al Ambasadei României la Washington, de celebrare a Centenarului Marii Uniri din 1918. Statul Arkansas este cel de al doisprezecelea stat american care omagiază Centenarul Marii Uniri printr-o proclamație specială.


      Informații suplimentare: 

         

      Statul Arkansas a devenit cel de al 25-lea stat american  pe 15 iunie 1836. Economia statului este diversificată, Produsul Intern Brut pe cap de locuitor fiind de 39.107 dolari, plasându-l pe locul 45 între statele americane. Șase dintre cele mai importante companii americane au sediul în Arkansas: Walmart; Tyson Foods, J.B. Hunt, Dillard's, Murphy USA, și Windstream.

                Printre personalitățile născute în statul Arkansas se numără fostul președinte al SUA, Bill Clinton, care a fost și guvernator al statului timp de două mandate; soția sa, Hillary Clinton, fost secretar de stat; senatorul William Fulbright, la propunerea căruia a fost înființat Programul Fulbright; fostul comandant NATO, generalul Wesley Clark; cântăreții Johnny Cash și Glen Campbell.

 

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


Press and Cultural Affairs Office

1607 23rd Street NW, Washington, DC 20008
Phone:  +1 202 2324749 # 220
Fax:     +1 202 2324748
E-mail:  [email protected]
Web:    http://washington.mae.ro
     

Ambasada României în SUA - Comunicat de presă - Guvernatorul statului Mississippi a onorat Centenarul Marii Uniri prin emiterea unei proclamații de felicitare



11 octombrie 2018


Guvernatorul statului Mississippi a onorat Centenarul Marii Uniri prin emiterea unei proclamații de felicitare

 

     Guvernatorul statului Mississippi, Phil Bryant, a emis o proclamație de felicitare a României, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, în care se arată că, la 1 decembrie 1918, “Marea Unire a românilor a condus la consolidarea unui stat modern, inspirat de principiile libertății, democrației, libertății economice și progresului social”.


     În document sunt menționate legăturile strânse dintre România și Statele Unite ale Americii, cele două țări împărtășind “o prietenie adâncă și de lungă durată și un parteneriat strategic construit în jurul valorilor democratice, legăturilor istorice și a angajamentului comun pe calea asigurării securității transatlantice și a prosperității reciproce”.

    

Guvernatorul Phil Bryant felicită România, poporul român și comunitatea româno-americană și îi încurajează pe toți locuitorii statului Mississippi să se alăture sărbătoririi Centenarului.    

    

Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a salutat Proclamația statului Mississippi, arătând că ţara noastră este profund onorată de mesajul transmis de guvernatorul Phil Bryant. “Gestul guvernatorului statului Mississippi onorează România și momentul crucial al istoriei noastre, Marea Unire de la 1918. Nu trebuie să uităm că, fără rolul major jucat de preşedintelui american Woodrow Wilson, în urmă cu 100 de ani, Marea Unire nu ar fi putut avea loc. Iată că legăturile dintre România și Statele Unite sunt vechi și puternice. România a crezut de la început în modelul democraţiei liberale occidentale, de aceea drumul țării noastre este unul de succes”, a declarat George Cristian Maior.


     Emiterea proclamațiilor de către state americane face parte dintr-un proiect mai amplu al Ambasadei României la Washington de celebrare a Centenarului Marii Uniri din 1918. Statul Mississippi este cel de al unsprezecelea stat american care omagiază Centenarul Marii Uniri printr-o proclamație specială.


Informații suplimentare: 

Statul Mississippi a devenit al douăzecilea stat care a aderat la Statele Unite ale Americii, în 1817. Statul a fost numit după râul Mississippi, care îl străbate. În 1963, la Centrul Medical al Universității Mississippi, a avut loc primul transplant de plămân uman din lume, iar în 1964 a avut loc primul transplant de inimă din lume. Genul muzical blues a apărut în zona deltei râului Mississippi, în stat născându-se muzicieni celebri ai genului, printre care B.B. King, John Lee Hooker sau Mississippi John Hurt. Scriitorul Mark Twain a avut o afecțiune specială pentru râul Mississippi, situând des acțiunea din multe dintre romanele sale, în zonă.

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii


1607 23rd Street NW, Washington, DC 20008
Phone:  +1 202 2324749 # 220
Fax:     +1 202 2324748
E-mail:  [email protected]
Web:    http://washington.mae.ro


CEL MAI URÂT DINTRE PĂMÂNTENI

    

     „Cel mai iubit dintre pământeni”, romanul realist scris de Marin Preda, are ca temă critica societății socialiste sau a dictaturii proletariatului pe care am trăit-o mulți dintre noi. Ideea romanului: o societate ateistă construită pe abuz, minciună, asasinat politic și care promovează bestiile la conducerea societății, nu poate exista mult timp și se auto-devorează; situația în care lipsa principiilor umaniste, falsificarea adevărului social, transformarea instituțiilor în instrumente în mâna unor persoane, nu poate fi suportată.

   Ce titlu frumos a dat scriitorul romanului său! M-am gândit că în zilele de acum, cineva poate se va încumeta să scrie un roman cu titlul „Cel mai urât dintre pământeni”. Ar avea material documentar și ar fi o meditație pe tema destinului nostru.

A-i fi urât cuiva – spune dicționarul – înseamnă a deștepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. Conduita imorală a unei persoane sau a unui grup, adică maniera de a acționa și a se comporta imoral, este motivul principal al ivirii acestui sentiment în sufletele unor oameni.

   Egoismul manifestat de către conducători, combinația de orgoliu nemăsurat cu ură bine mascată, supraestimarea forțelor proprii (facem fiindcă putem!) determină tot mai multă antipatie și chiar ca o contramăsură – ura, dezbinarea. Și această stare se amplifică, deoarece niciodată omul moral nu va putea sta alături de cel imoral. Ei au concepții diferite despre lume și viață. Unul dintre ei trebuie să se schimbe. Unde am ajunge dacă moralitatea ar fi învinsă și lumea ar fi dominată de imoralitate? Ca atare este necesară trezirea, reeducarea celor care au împins societatea spre imoralitate, deschiderea sufletelor pentru a intra binele în locul egoismului, urii și răutății. Iar cei loviți, învinși, transformați în sclavi, nu dați dovadă de frică! Ea este o durere asociată sentimentului de slăbiciune și are tendința de a face omul să fugă din calea dreaptă pe care a cunoscut-o, de multe ori de teama pierderii avantajelor obținute până în acel moment. Este o ură defensivă, fugă și îndepărtare de o cauză dreaptă care necesită curajul pentru a fi dusă până la capăt.

   Fac o legătură de idei încercând să redau „Legea compensării” în viziunea lui Ștefan Odobleja (1902-1978), românul care a pus bazele ciberneticii înainte de Al Doilea Război Mondial, cibernetica fiind asociată frecvent cu diverse sisteme informatice, în realitate reprezentând o combinație complexă între psihologie și filosofie. Însă, munca sa a fost contestată, repudiată de regimul comunist, și îmbrățișată de matematicianul și filozoful american Norbert Wiener pentru a fi asumată ca știință. Transcriu pentru cei cărora le place a judeca, pentru Odobleja a judeca însemnând a consona: „Compensarea este o reparație a unității: manieră de menținerea echilibrului. Este concurența părților unui întreg; mecanism de apărare a oricărui sistem unitar; reacție interioară de conservare. Este consecință a legii conservării care poate fi enunțată după cum urmează: întregul nu crește, întregul nu se micșorează; numai părțile sale sunt acelea care se compensează. De aceea, este o consecință a legii echivalenței: există egalitate între întreg și părțile sale. Suma părților sale este egală cu unitatea. Suma efectelor este egală cu cauza lor. Dacă suma totală a părților rămâne în general constantă, proporția respectivă a acestor părți din interiorul unei totalități este destul de variabilă. În interiorul unui sistem dacă una din părți crește, celelalte părți se vor micșora; dacă una din părți se micșorează celelalte părți vor crește. Suma lor rămâne constantă, părțile variind invers una față de alta. Părțile unui sistem unitar și constant vor crește sau se vor micșora în raport invers una față de alta. Părțile sunt invers proporționale între ele. Pierderea subită a unei părți trebuie să se regăsească la altă parte”. Să reținem ultima frază!

   În toate timpurile au existat oameni imorali printre cei morali, au existat parveniți, adică persoane ajunse la o bună situație materială, politică sau socială, fără merite deosebite, fără muncă, prin mijloace neoneste, au existat ciocoi – oameni slugarnici. Am dat altădată exemplul prozatorului român Nicolae Filimon (1819-1865) care l-a creat pe „teribilul” Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc „Ciocoii vechi și noi”, o frescă a societății românești de la începutul secolului XIX. Incompetenții și analfabeții au ocupat funcții de conducere și în alte timpuri, dar parcă astăzi se folosesc metode perfide de acoperire a incompetenței, analfabetismului, se flutură diplome false, diplome pentru care nu s-a muncit, ci s-a plătit, cu ele să închidă gura oamenilor cinstiți, adevăraților gospodari, oamenilor capabili și instruiți, unii cu experiență în viață, dar și tinerilor serioși și muncitori care au fost educați să fie cinstiți și harnici și care sunt ignorați sau pur și simplu dați la o parte. Iată că și acum, în vremurile noastre, ca și altădată, i-am lăsat să-și facă poftele, și odată ajunși la putere, cu permisiunea noastră – din slăbiciune, lipsă de curaj sau indolență – , își permit să-și bată joc de oamenii merituoși. Am zâmbit când am citit dimensiunile imense ale unei caracatițe descoperită într-un ocean și m-am întrebat, în acel moment, ce dimensiuni o avea caracatița din țara noastră formată din oamenii care ne conduc și care sunt angrenați în afaceri murdare și acțiuni perverse învăluite în declarații goale de conținut, cu promisiuni, acte de binefacere fără acoperire?

   Au existat, și mai există dictatori, unii obsedați de propriul nume, tirani moderni, dușmani ai Internetului, lideri pasionați de pescuit, de partide de vânătoare, de animale etc. Să ne amintim de grandomania – tulburare a personalității lui Nicolae Ceaușescu – care și-a impus cultul personalității, și-a imprimat chipul pe manualele școlare, și-a făcut soția om de știință și a înfometat populația pentru a plăti datoriile externe ale țării, a ordonat construirea Casei Poporului – a doua cea mai mare clădire administrativă din lume după Pentagon. Despre grandomanie, această incapacitate a individului de a se autoaprecia corect se spune că derivă din individualism (preocupare exclusivă de propria persoană) și deseori frizează ridicolul: fabulația de a fi urmărit, de a fi solicitat în mod secret în anumite funcții mari etc.

   Înainte de formarea statului român, provinciile românești, numite de istorici Țările Române, au avut în fruntea lor conducători abili, buni strategi militari, adevărate modele care au pus interesul țării înainte propriului lor interes: Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Iancu Corvin de Hunedoara, Matei Corvin și alții. Faptele lor au rămas în cărțile de istorie. Am spus – abili – în sensul bun al cuvântului, prin abilitate înțelegându-se îndemânare, iscusință, pricepere. Abilitatea sau capabilitatea cuiva reprezintă un tot al cunoștințelor sale de orice natură, cu care persoana pe care le are poate opera în societate. Și nu în sensul negativ, cel al șmecheriei, șiretlicului, așa cum lăsa să se înțeleagă, pe bună dreptate, scriitorul și eseistul Andrei Pleșu: Noi nu mai avem oameni cu competențe reale, avem oameni cu abilități; noi nu mai avem oameni cu doctrine, cu programe, cu proiecte, cu idealuri; avem oameni cu „ambâț”, cu interese imediate”.

   Este nevoie de lideri adevărați, fie ei și de partide, de conducători cu viziune, cu suflet mare, cu talent și pricepere. E foarte important în viață ca cineva să evalueze corect ce are și să știe să administreze totul cu multă atenție și logică adecvată. Or, logica lipsește, chiar dacă cineva poate să vorbească despre ea aducând aminte ascultătorilor de nenumărate ori că este inginer, și să folosească exerciții aritmetice demonstrative, la tablă, în diferite emisiuni televizate. Este adevărat că anii de facultate ai politehnicii încearcă să dezvolte această calitate, dar nu întotdeauna se văd rezultate, mai ales că ceea ce înveți trebuie să aplici în anii următori studiului, adică să profesezi în acest domeniu al ingineriei.

   Mulți au intrat cu tupeu sau prin șiretlicuri în politică, cu scopul de a obține cât mai multă putere și avere. Puțini, foarte puțini au intrat în politică pentru a ajuta oamenii și țara. În primul rând, ca să ocupi un scaun de conducător trebuie să știi să conduci. Numai pofta de putere, stăruința deținerii ei, nu sunt suficiente. Este necesar să ai anumite calități, să-ți iubești țara și să vrei binele ei, să te comporți ca un om educat și echilibrat, să dovedești că ești dotat cu valori umane, că deciziile pe care le iei pot să mulțumească oamenii.

   Adevăratul lider este în primul rând un om pregătit în domeniul respectiv, are cunoștințe profunde, este un om educat din familie, un exemplu de moralitate și cinste, își iubește țara în care s-a născut și respectă dorințele poporului, aderă la dreptate și adevăr, la tot ceea ce vine în sprijinul și siguranța vieții și gândește la viitorul țării, nu numai la prezentul ei, are acea gândire pe termen lung care este departe de populismul ieftin al satisfacerii nevoilor doar a zilei prezente. Și avem destui oameni cu aceste calități care pot înlocui liderii existenți.

   Și oamenii vor fi mulțumiți dacă își vor da seama că se pot bucura de stabilitate, că li se asigură o viață din ce în ce mai bună prin măsurile luate. Ambiția, îngâmfarea, lăcomia, pofta de bani, plăceri și averi, fățărnicia, înșelătoria, versatilitatea, hoția, sfidarea, supraevaluarea propriile forțe prin aplicarea cu abilitate dictatorială a ideilor, manipulând, subordonând pentru a-și menține puterea și averea, nu pot fi admise la infinit de către oamenii cinstiți. Și ei sunt mulți, cei mai mulți. Aleșii partidului conducător uită că a fi lider înseamnă să fii tu slujitorul celor pe care îi conduci.

   Ce frumos exemplu avem în Evanghelia după Ioan, cap. 13! La Cina cea de taină Domnul Iisus spală picioarele ucenicilor și le spune că „Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Unii cred că a fi lider înseamnă a nu mai admite nici o critică: „începând de mâine nu vor mai ieși membri de partid să critice sau să certe alți membri de partid, sau membri ai guvernului sau guvernul în ansamblu”. Sunt obișnuiți cu ideea că a fi șef înseamnă să ordoni așa cum îți trece prin minte, fără să ții cont de anumite reguli ale bunului simț, la dreptul la opinie, la libertatea cuvântului, la ceea ce am îmbrățișat cu toții și care se numește Democrație. Dar, a fost un răspuns obraznic, o punere la punct  a „vitejilor în scris și timizilor la oral”, după cum au semnalat unii jurnaliști. Iar timiditatea a fost generată de trădarea multor colegi, în ultimele momente, când aceștia au renunțat la curaj și la bruma de demnitate de care ar fi putut da dovadă. Lașitatea este și ea o frică rușinoasă, nedemnă de om.

   Nu ar fi bine să se repete greșeala din comunism, când oamenii erau timorați, iar intelectualii erau „dușmanii poporului”. Comunismul a înlocuit oamenii de valoare, cu pregătire și nivel ridicat de conștiință, adevărații lideri politici, cu oameni fără educație și cultură, oameni slab pregătiți din punct de vedere profesional. Intelectualii erau „periculoși” pentru că puteau să deștepte conștiințe. Nu suntem prea departe de acele vremuri, se menține mentalitatea de grup semidoct, locuri ocupate cu pile și relații ale partidului de guvernământ, de exemplu așa pomenita teleormanizare. Se aleg oamenii care pot fi șantajați, datorită prostiei lor sau a lipsei de demnitate și „coloana vertebrală”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

11 septembrie 2018

 

Centenarul Marii Uniri, onorat de guvernatorul statului Florida prin emiterea unei proclamații de felicitare

 

                Guvernatorul statului Florida, Rick Scott, a emis o proclamație de felicitare a României, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Unire. În document este menționată “prietenia adâncă și de lungă durată“ dintre România și Statele Unite ale Americii, “construită în jurul acelorași valori democratice, legături istorice, și a angajamentului comun pe calea asigurării securității transatlantice și a prosperității reciproce”.

               

              “Legăturile dintre Florida și România sunt din ce în ce mai diverse datorită extinderii comerțului bilateral, a programelor educaționale și a apariției unei comunități deschise de tineri americani și români care se angajează liber în inovație și antreprenoriat”, se arată în textul proclamației semnate de guvernatorul Rick Scott.


                Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a salutat emiterea proclamației de către guvernatorul statului Florida, Rick Scott, mulțumindu-i acestuia pentru onorarea Marii Uniri de la 1918. “Când le mulțumim prietenilor americani pentru gesturile frumoase prin care onorează Marea Unire a românilor, nu trebuie să uităm de contribuția esențială adusă, în aceea perioadă, de președintele Woodrow Wilson, la făurirea unirii. Aprecierile noastre pentru statul Florida sunt cu atât mai mari cu cât în acest stat se află una dintre cele mai noi şi mai importante comunităţi româneşti, care contribuie activ şi substanţial la strângerea legăturilor dintre România şi Statele Unite ale Americii”, a declarat ambasadorul George Cristian Maior.

Emiterea proclamațiilor de către state americane face parte dintr-un proiect mai amplu al Ambasadei României la Washington de celebrare a Centenarului Marii Uniri din 1918. Statul Florida este cel de al zecelea stat american care omagiază Centenarul Marii Uniri printr-o proclamație specială.

Informații suplimentare: 


                Cunoscut drept “statul însorit”, Florida este una dintre cele mai populare destinații turistice din Statele Unite, datorită multitudinii de plaje însorite pe aproape întreg parcursul anului, dar și pentru diversele parcuri tematice de distracții. Produsul Intern Brut al Floridei situează economia statului pe locul patru în topul economiilor statelor americane. Florida s-a alăturat Statelor Unite ale Americii în 1845, devenind al 27-lea stat american.


                Comunitatea româno-americană din statul Florida este una din cele mai numeroase comunităţi româneşti stabilite pe teritoriul SUA, ceea ce a condus la înfiinţarea mai multor instituţii, asociaţii şi organizaţii.


               România este reprezentată în Florida prin Consulatul General Onorific al României în Southwest Florida, urmând ca în cursul acestui an să fie inaugurat și un Consulat General de carieră, al treilea pe teritoriul SUA. La nivelul statului Florida funcţionează activ și Camera de Comerţ Româno – Americană. În Florida există 8 biserici ortodoxe şi 5 biserici baptiste, toate româneşti.


Ambasada României în Statele Unite ale Americii

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii - comunicat de presă



                                                                                          8 septembrie 2018




Centenarul României, promovat în faţa a zeci de mii de americani pe stadionul echipei


de baseball Washington Nationals


Centenarul României, onorat prin invitarea ambasadorului George Cristian Maior de a da lovitura de


începere a meciului de baseball dintre echipele Washington Nationals şi Chicago Cubs

 

 

                                   România a fost invitată, sâmbătă, 8 septembrie 2018, să participe la evenimentul „Taste of the World”, organizat de una dintre cele mai apreciate echipe de baseball ale momentului, Washington Nationals, cu ocazia meciului dintre echipa locală şi Chicago Cubs, cea mai populară echipă de baseball din SUA. 


                                   Cu acest prilej, Ambasada României a pregătit un eveniment de promovare a Centenarului şi a tradiţiilor culturale româneşti. Ambasadorului României, George Cristian Maior, i-a fost conferită onoarea de a da lovitura de începere a meciului (first pitch),  iar drapelul României a fost prezentat pe terenul de joc în cadrul unei ceremonii oficiale.


                              Ambasadorul George Cristian Maior a mulţumit gazdelor pentru onoarea făcută României, într-un moment special pentru ţara noastră, când aniversăm 100 de ani de la întregirea naţiunii române. „Preţuiesc în mod special onoarea deosebită pe care clubul de baseball din capitala Statelor Unite ale Americii a făcut-o României, de a ne invita la acest eveniment unic. Faptul că zeci de mii de americani din zona Washington, D.C. au avut ocazia să afle despre România, despre aniversarea Centenarului, despre tradiţiile noastre, este un lucru deosebit care ajută la strângerea şi mai puternică a legăturilor dintre cele două ţări. Sunt pasionat de acest sport minunat, atât de iubit de poporul american şi care oglindeşte, poate în modul cel mai fidel, spiritul Americii. De aceea, cu atât mai mult am apreciat cu deferenţă invitaţia de a da lovitura de începere a acestui meci”, a declarat ambasadorul României.


                                   Aflat la a treia ediție, evenimentul „Taste of the World” s-a bucurat de participarea a zeci de mii de spectatori americani.





 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii

DE CE???

Mihai GHEORGHIU



        Poziţia ambasadorului României la Washington, domnul George Cristian Maior, în legătură cu Maior scrisoare a lui Rudy Giuliani, adresată preşedintelui Klaus Iohannis NU a fost contrară intereselor României în relaţia cu SUA, ci din contra!


       SUA a dezaprobat de nenumărate ori atacurile formaţiunii Dragnea împotriva Justiţiei din România şi a susţinut vehement că lupta anti-corupţiei TREBUIE să continue.


        Scrisoarea lui Giuliani a fost ordonată şi plătită şi NU reprezintă poziţia oficială a SUA.


        Departamentul de stat al SUA a declarat oficial aceste lucruri şi a precizat că poziţia Statelor Unite împotriva corupţiei din România este şi va rămâne aceiaşi!


        DE CE insistă Dragnea în priviţa chemării Ambasadorului român la Bucureşti?


        DE CE subminează actualul guvern relaţia României cu SUA??? 


Se pare că viziunea lui Dragnea America reprezintă acel aşa zis "stat paralel", la care face referinţă, ori şi de câte ori, atunci când vrea să legitimeze într-un fel sau altul propriile fărădelegi sau ale colegilor penali!  (În imagine: ambasadorul României la Washington, George Cristian Maior)

Diaconescu: Solicitarea lui Dragnea privind rechemarea ambasadorului în SUA - un precedent periculos

Ovidiu Nahoi


Solicitarea președintelui PSD Liviu Dragnea, care a anunțat sâmbătă seara, după ședința Comitetului Executiv al partidului, că a solicitat guvernului să înceapă procedurile pentru rechemarea din post a ambasadorului român la Washington, George Maior, ”este în afara oricăror reguli ale diplomației și crează un precedent foarte, foarte periculos”, spune la RFI Cristian Diaconescu, fost ministru de externe.


”Să nu uităm că este vorba despre un candidat care a avut agrementul statului gazdă, și din acest punct de vedere este de neînțeles, pentru cine practică o diplomație cât de cât civilizată. Se pune întrebarea de ce, nu datorită încălcării unor reguli în munca de reprezentare în statul respectiv , la un moment dat poate interveni o astfel de modificare. Deci diplomații români, spre deosebire de diplomații din restul lumii, trebuie să știe că sunt dependenți de ședințele de partid și mai puțin de munca lor diplomatică?”, se întreabă Cristian Diaconescu.


”Procedura de trimitere la post a unui ambasador și, implicit, cea de revocare, nu are absolut nimic în comun cu discursul politic și cu decizia politică și nici nu ar trebui să se întâmple așa ceva. Pentru că asta ar însemna că ambasadorii noștri trebuie să știe faptul că misiunea lor începe și se sfârșește atunci când politicul decide, ca și cum ei ar reprezenta partide politice în exterior și nu România, ceea ce este o aberație grosolană... Dacă diplomații se subordonează partidelor politice , din acel moment nu se mai poate discuta despre relații internaționale cât de cât coerente”, subliniază el.


Întrebat dacă, în opinia sa, ambasadorul român și-a depășit atribuțiile comentând scrisoarea pe care Rudolf Giuliani i-a trimis-o recent președintelui Iohannis, fostul șef al diplomației române a subliniat că o astfel de evaluare nu poate fi făcută decât de ministerul de externe:

”Astfel de evaluări se fac numai de către ministerul de externe. Dacă ai apucat să-ți dai cu părerea, ca partid politic, practic ai anulat argumentele pe baza cărora s-ar realiza o astfel de evaluare. Regulile Convenției de la Viena privind dreptul diplomatic și consular , cutuma internațională și multe alte reguli diplomatice clare, unele cu o vechime de 2-3000 de ani, spun exact pe ce parametrii se pot face evaluările ambasadorilor. Probabil că pe unii la partid, la un moment dat, îi deranjează o serie de afirmații , dar repet, nu există nicio altă instituție care să fie acreditată pentru o evaluare profesională. Deci faptul că un politician sau altul este deranjat , evident poate face obiectul unei verificări în cadrul ministerului de externe, și apoi ministerul de externe poate spune dacă respectivul diplomat și-a încălcat atribuțiile”.  (În imagine: Cristian Diaconescu, fost ministru de externe)

UMANITATE vs. BESTIALITATE


„Nu trebuie să-ți pierzi credința în umanitate. Umanitatea este un ocean; dacă câteva picături din apa oceanului sunt murdare, asta nu înseamnă că întregul ocean se va murdări.”

– Mahatma Gandhi

 

   Dicționare le definesc UMANITÁTEA drept un sentiment de bunăvoință, compasiune pentru nenorocirile altuia, omenie, umanitarism, bunătate, milă. Sigur că această virtute – aparține oamenilor prețioși, oamenilor care s-au născut cu ea sau, și-au educat comportamentul devenind făcători de bine în această lume. Și sunt destui.

   Umanitatea își întinde aripile până unde se întinde dreptatea, „dincolo de dreptate locuiesc fiarele sălbatice”, ne spunea ideologul Revoluției de la 1848 – Simion Bărnuțiu.

   Ea este cultura pe care o acumulezi de-a lungul vieții, este idealul etic al devenirii unui om cu calități sufletești superioare, să poți trăi liniștit și fericit în societatea din care faci parte, și să poți contribui cu ceva bun la perfecționarea ei. Atâta timp cât trăim pe Pământ, majoritatea noastră experimentează ceea ce numim umanitatea, adică „de a fi om”.

   Avem defecte, suntem imperfecți, dar dorința noastră este de a deveni cât mai buni, mai drepți, mai plini de compasiune pentru cei de lângă noi. „Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenței pentru întreaga umanitate”, scria Dostoievski. Experiența omenească este una educativă, experimentală, dedicată evoluției spirituale, în primul rând. Nimeni nu este perfect, dar pentru a te numi om trebuie să diferențiezi binele de rău, să și experimentezi răul din puținele cazuri întâlnite, perioade urâte ale vieții care, nu ne ocolesc complet, ci aripa răului ne mai atinge uneori. Important este să treci peste aceste perioade, să devii uman și să îți exprimi umanitatea față de cei din jurul tău. Să înțelegi libertatea dăruită de Divinitate de a-ți exprima liberul arbitru, de a fi în stare să discerni și să alegi între bine și rău. Dar pentru a discerne este necesar efortul de a gândi, de a te informa, de a te instrui și de a avea credința în Dumnezeu care te ajută să cunoști binele, luminându-ți mintea. Ajungi în felul acesta să înțelegi viețile chinuite ale unor oameni, lipsurile lor, suferințele și dorințele lor și să-i ajuți, nu să-i sperii sau să-i alungi. Să ai acel sentiment al iubirii, să alungi răutatea din sufletul tău și să faci loc larg bunătății.     

   Să încercăm să ne însușim tot ce este bun din jurul nostru, să admirăm oamenii merituoși, să prețuim învățătura și comportamentul lor și să învățăm de la ei. Să fim modești și să ne cunoaștem interiorul ființei noastre, cu părțile bune și cele rele care pot fi modificate, luând și ele calea binelui. Mai greșim, desigur, dar când greșim să recunoaștem, să nu ascundem adevărul și să încercăm să îndreptăm greșeala, în așa mod în care sufletul nostru să fie liniștit și mulțumit și de asemenea să liniștim și sufletele celor din jurul nostru. Să dăm dovadă de spirit de sacrificiu, ori de câte ori ne aflăm în situația de a ajuta pe cineva. Să construim ceva, să nu dărâmăm ceea ce este bine făcut de alții. Și toate pentru a trăi sănătoși, în înțelegere, în libertate.

 

BESTIALITATEA  este inumanitatea, este cruzimea feroce, sunt faptele bestiale, cum le definește dicționarul. Oamenii lipsiți de calitățile umane, oamenii cu mintea îngustă și cu sufletul gol, fac de multe ori dovada actelor inumane. Aceste ființe sunt împrăștiate printre noi. Mărturisind și ispășindu-și pedeapsa, vor putea să-și salveze sufletele. Preafericitul Augustin spunea: „Fă-te un gol ca să fii umplut”. Când ura golește sufletele, este greu, foarte greu să primească binele, dar nu imposibil.

   Exemplu dureros și dramatic l-am avut într-una din aceste zile, vineri 10 august, când zeci de mii de protestatari din diaspora și din capitală precum și din alte orașe ale țării s-au adunat de-a lungul zilei în Piața Victoriei din București, pentru a-și arăta nemulțumirea față de Guvern. Cele mai importante nemulțumiri ale lor au fost schimbările legislative care slăbesc Justiția. S-a scandat împotriva Partidului Social Democrat (PSD) de la guvernare, împotriva guvernului și a corupției care a prins rădăcini puternice: „Jos Guvernul!”  „Vrem democrație și legi care apără cetățenii, nu politicienii”, „Hoții, hoții!”, „Fără penali!”. Câțiva protestatari, neidentificați încă, au forțat gardurile instalate de jandarmi pentru apărarea clădirii Guvernului, au aruncat cu sticle și pietre în jandarmi – se presupune că au fost grupuri de "provocatori" veniți în Piața Victoriei – , iar jandarmii, într-un număr uimitor de mare au împrăștiat cu aplomb gaze lacrimogene spre mulțimea pașnică formată din oameni bătrâni, maturi, tineri dar și copii. În urma atacurilor sute de persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale. Pe măsură ce protestul a continuat după lăsarea serii, jandarmii primind ordinul de evacuarea a protestatarilor, au împrăștiat din nou gaze lacrimogene și au folosit tunul cu apă, au lovit protestatarii non-violenți care își țineau mâinile ridicate. Scene umilitoare! În urma acestor bestialități peste 400 de persoane au avut nevoie de asistență medicală.  

   Toți protestatarii, cei din țară dar și cei mulți – diaspora românească – strigau pentru că își doresc o viață mai bună în țara lor România, pentru ei și pentru copiii lor, cei născuți și cei nenăscuți încă. Am putut citi în ziare mărturisiri emoționante: „Ultimii ani de viață ai mamei i-am risipit în Italia pentru o viață mai bună. Ei ne-au alungat”.

   „Veți fi acoperiți cu noroiul urii mai ceva decât ați acoperit voi mulțimea de manifestanți pașnici cu gaze lacrimogene. Nu poți „pedepsi” 100.000 de români cu gaze, tunuri cu apă, grenade, și să scapi cu niște scuze. Singura scăpare este să fugiți care încotro: Brazilia, Madagascar, Costa Rica. Dacă mai stați, veți fi anchetați, judecați, pentru tentativă de omor, pentru agresarea gratuită a 100.000 de cetățeni români, care-și manifestau pașnic păsurile și nemulțumirile. Încă odată. Dacă nu dispăreți, dacă generați în continuare războiul fratricid români-români, veți înfunda pușcăria pentru ani buni. Că așa e în democrație”, sunt cuvinte scrise în ziarul „Adevărul” –  o invitație „elegantă” de a ne lăsa în pace prin plecarea dorită de aproape întregul popor.

  Unui protestatar, la spital, i s-a scos din picior capacul unei grenade. Imagini tulburătoare au apărut în spațiul public de la mitingul de vineri, din Piața Victoriei: imagini în care un protestatar este bătut cu bestialitate de un jandarm înarmat și alt video-clip în care apare un jandarm care este la rândul său bătut de un protestatar. Jandarmeria în loc să protejeze populația, a apărat regimul PSD, i-a apărat pe conducătorii îngâmfați cu mințile scurte, dar cu declarații pline de ură, de dorința răzbunării, a distrugerii celor ce îndrăznesc să protesteze. Protestatarii au făcut efortul de a fi umani în acel loc din Piața Victoriei, devenit lipsit de umanitate din pricina comportamentului bestial al jandarmilor.

   Ceea ce s-a întâmplat în data de 10 august 2018 la protest nu poate rămâne fără consecințe.

   Un om normal, echilibrat, nu poate rămâne insensibil la problemele societății civile și ar fi trebuit să existe dialogul, dar acesta a lipsit, tot din lipsa de umanitate, din îngâmfare, din egoism, pentru protejarea puterii celor ajunși să o aibă, și a averilor dobândite prin viclenie și furt. Sunt oamenii din fruntea guvernului, al partidului de guvernământ, al celor care fac legile țării în folosul lor propriu. Oameni toxici pentru țară, pentru popor.

   Dar „Atâta timp cât tu ești dispus să mori pentru umanitate, viața țării tale este nemuritoare”, a spus-o politicianul italian Giuseppe Mazzini.



Vavila POPOVICI

Comportament conflictual

„Ura este nebunia inimii.” – George Byron

   Conflictul este determinat de obicei între două părți diferite, determină stări afective ale comportamentului, de o parte și cealaltă parte, pornește de obicei de la faptul că oamenii sunt nemulțumiți de traiul pe care îl duc, de modul în care este guvernată țara și de oamenii care o guvernează. Stările conflictuale se pot amplifica în cazul în care situația economică a unei țări nu se îmbunătățește, fapt care a și făcut ca numărul conflictelor să crească necontenit, ele să existe în multe țări ale lumii.

   Am mai amintit într-un eseu  că omul, atunci când ajunge să fie nemulțumit, începe să se revolte, detestă conducătorul sau conducătorii, protestează față de incompetența lor, față de minciunile, nedreptățile, imoralitatea lor, iar cei vinovați nu au capacitatea de a înțelege deficiențele conducerii lor, țin „cu dinții” la funcțiile dobândite, la averile dobândite ilegal, cu alte cuvinte la interesele lor proprii și nu la cele ale țării, deși fariseismul instalat în mințile lor îi determină să mintă poporul, să le facă continue promisiuni mincinoase. Încep să urască poporul, pe acei oameni raționali și curajoși care îi critică, provocându-le multă suferință prin răzbunare și pedepsire. Găsesc un „țap ispășitor”, modelul fiind preluat de la comuniștii care întotdeauna aveau sau imaginau un dușman, aplicând pe atunci „lupta de clasă” și acuzând veșnic străinii care vor răul țării. La noi, în momentul de față – „Statul paralel” și Europa.
   Zilele acestea s-au făcut niște declarații de o duritate extremă. Am putut auzi:

„Modul în care s-a lucrat în Parlament până la această dată a fost caracterizat de o lentoare care nu mai este acceptabilă.”

„Săptămâna viitoare PSD va alege o altă soluție.”

„Vom explica fiecare pas pe care îl facem. Îl explicăm și îl facem.”

„Vom merge până la capăt.”

„Să fiți pregătiți, sunteți tineri, cu arma la picior, când președintele va fluiera, cu toții să fiți în București.”

„Îi vom zdrobi!”, a exprimat chiar președintele Partidului Social Democrat, tremurându-i fălcile de ură.

   Politicianul român, vice președinte al Camerei Deputaților, dorind să salveze de condamnare pe președintele partidului său, a amintit că PSD dorește redefinirea abuzului în serviciu fără impunerea unui prag valoric, infracțiunea urmând să fie legată de obținerea unui folos material de către cel acuzat.

   Se vrea ca România să fie condusă de decrete și ordonanțe de urgență. După 30 de ani de la revoluție se vrea suprimarea democrației și înlocuirea ei cu un regim dictatorial.

   Țara e asaltată de cei care încalcă în mod constant Constituția, de  hoți și de mafioți, protestatarii strigând: „Nu mai vrem să fim conduși de hoți și de mafioți!”.

   Cum se mai poate media acest conflict pentru a nu se ajunge la violență, când partidul conducător instigă oamenii la violență? Este suficient să ne uităm la expresia feții lor când rostesc aceste amenințări și vedem cât de vizibilă este ura pătrunsă în suflete! Cum mai poți fi tolerant față de nesimțirea, aroganța, ura și inconștiența politicienilor, a partidului și a conducătorului lor „iubit”? Unde se ascund oamenii cinstiți ai partidului care pot cântări dreptatea și cărora le lipsește curajul de a se opune acestor bezmetice luări de poziții ale fruntașilor partidului?

   Personajul acesta de plâns, conducătorul partidului, nu vede că poporul nu-l vrea? Am scris mai demult eseul „Teama căderii de pe soclu”... Îl amintesc celor care nu l-au citit. În plus, faptul că ocupă o funcție publică de mare importanță cum este cea de Președinte al  Camerei Deputaților, având două condamnări la închisoare în acest moment, una definitivă și alta în primă instanță, îl obligă să-și dea demisia, dar teama, prostia și încăpățânarea prevalează în fața unui gest de normalitate, de onoare.

   Situația poate degenera tocmai din cauza amenințărilor și a chemărilor la violență făcute de conducătorii demenți ai partidului. Și ar fi grav. Ura, dușmănia otrăvesc sufletele, spiritul unei națiuni, instigarea la violență distrugând toleranța existentă a societății, ducând la stoparea progresului, lovind, denaturând libertatea și democrația, cucerite cu greu și în timp. Societatea regresează, oamenii suferă.  Libertatea la care am visat și pentru care am luptat, în loc să fie o libertate civilizată în care să acționeze forța dreptului, avem o libertate haotică în care acționează dreptul forței. Dorim să fim liberi, dar nu respectăm legile bunei cuviințe, ne comportăm necivilizat și astfel echilibrul social nu este posibil. Conflictul generează violență și ea se poate amplifica în cadrul societății, ducând la scene de nedorit, până la războiri. Istoria ne-a dovedit acest fapt. Din această cauză conflictele trebuie dezamorsate.

   Cum mai poți răspunde cu blândețe și bunăvoinţă la gesturile lor violente?

   Justiția și societatea civilă au tot dreptul să se opună acestor atentate la spiritul democratic cu greu instituit în țară.

   Când se vorbește despre inegalități, contradicții și nedreptăți, se sugerează a le limita prin dreptate socială, prin legi bine stabilite, prin respectarea lor. Dar pentru aceasta  trebuie să existe, se spune, „un anumit nivel general de spirit civic și responsabilitate socială”, adică să existe procesul educativ, și se propune totodată ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acțiune și comandă, să fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional și politic”, în mod contrar, deteriorarea socială poate să înceapă și să se dezvolte „de la cap”, determinând și întreținând corupția.

   Heinrich Heine spunea clar și fără echivoc: „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”. Or, cu astfel de conducători în fruntea guvernului, a parlamentului și senatului, nu putem ajunge decât... nicăieri!

 

 

Vavila Popovici

Comunicat de presă

15.06.2018

 

Precizări MRP ca urmare a vizitei în Bornheim

 

 

Subsecretarul de Stat în cadrul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, domnul Victor Ionescu, însoțit de Consulul General al României la Bonn, domnul Gheorghe Dimitrescu, s-a deplasat la data de 14 iunie a.c. în localitatea Bornheim la complexul unde locuiesc aproximativ 400 de cetățeni români care desfășoară activități agricole la o fermă de căpșuni și sparanghel. 

 

Deplasarea delegației a avut loc ca urmare a unor articole apărute în presa din România, conform cărora doi cetățeni români angajați ai unei firme din zonă ar fi decedat în condiții suspecte. Oficialii români au discutat cu patronul firmei, cu numeroși lucrători români și au luat legătura, totodată, cu familia unuia dintre cei decedați, pentru a clarifica atât circumstanțele în care s-au produs tragediile, cât și pentru a constata condițiile de muncă și viață ale românilor de acolo. 

 

"Este regretabil faptul că în același complex au decedat doi români, în interval de mai puțin de o lună, respectiv, la datele de 10 mai și 8 iunie. Unul dintre ei avea probleme cardiace, suferise chiar o intervenție în care i se montaseră stenturi. În ziua morții nu se dusese la lucru, iar când colegii de cameră s-au întors de la muncă, l-au găsit mort. Din discuțiile cu reprezentanții firmei nu a reieșit clar de ce o persoană de aproape 65 de ani, cu o stare de sănătate șubredă, a fost considerată aptă de angajare. În cazul românului decedat la data de 8 iunie, autopsia a indicat infarctul drept cauza morții, iar familia ne-a anunțat că nu dorește să facă demersuri împotriva firmei. În ambele cazuri, costurile de repatriere sunt suportate de angajator", a precizat subsecretarul de stat Victor Ionescu. 

 

Membrii delegației au vizitat și spațiile în care locuiesc muncitorii români și au cerut detalii despre condițiile contractuale în care oamenii își desfășoară activitatea. Demnitarul MRP a primit de la unul dintre angajații români un contract de muncă și un contract de închiriere a spațiului de locuit pus la dispoziție de firmă. Documentul urmează să fie analizat. 

 

Totodată, subsecretarul de stat i-a încurajat pe românii să revină în țară, unde pot găsi oportunități lucrative, dar mult mai mult, în contextul Campaniei „Informare acasă! Siguranță în lume! le-a recomandat să reclame autorităților abilitate abuzurile la care sunt supuși și să nu tolereze tratamente injuste din rațiuni economice.

 

"I-am transmis managerului firmei unde lucrează românii că prezența noastră este expresia preocupării față de sănătatea și bunăstarea muncitorilor noștri, în special în condițiile semnalelor îngrijorătoare transmise în mass-media cu privire la situația de la acea fermă. Pe românii de acolo i-am încurajat să nu permită să devină victime ale abuzurilor de orice fel, să nu accepte să lucreze la negru și să facă sesizări și adrese de sprijin către reprezentanța României la Bonn. În baza unor astfel de sesizări, autoritățile germane pot interveni pentru a face verificări pe care, din păcate, reprezentanții statului român nu le pot face pe teritoriul altei țări", a spus Victor Ionescu.

 

MRP continuă să monitorizeze, alături de MAE, situația de la Bornheim. 

 

http://www.mprp.gov.ro/web/precizari-mrp-ca-urmare-a-vizitei-in-bornheim/

 

Ioan POPESCU


Sâmbătă, la Palatul Culturii din Ploiești, numeroși iubitori ai artei fotografice ploieșteni au avut ocazia reîntâlnirii cu cel care a fost David Friedmann (1927-2005) –  un Maestru al fotografiei alb-negru, președinte aproape două decenii a Filialei Muntenia a Asociației Artiștilor Fotografi din România și unul dintre cei mai de seamă artiști fotografi români, născut la Ploiești.


David Friedmann a participat la numeroase saloane naționale și internaționale de fotografie, devenind AFIAP (Artist- International Federation of Photographic Art) și EFIAP (Excellence International Federation of Photographic Art).


 Personal, sunt mândru că am fost contemporan cu Maestrul, ca membru activ al Filialei Muntenia a AAF. Printre lucrările mele, care au reținut atenția lui David, a fost și ”Țăranul român” – fotografie atașată în colajul de imagini de la eveniment.


Expoziția retrospectivă ”David Friedmann”, cuprinzând 46 de lucrări de artă fotografică, a fost organizată de Consiliul județean Prahova, Centrul județean de cultură Prahova și Centrul dramatic ”Mythos” Ploiești în Salonul de arte vizuale ”Orion” al Centrului județean de cultură din Palatul Culturii.


Evenimentul a fost onorat de prezența unor cunoscuți artiști fotografi și prieteni apropiați ai Maestrului: Florin Andreescu, Mihai Vasile, Vali Craina, Mihai Cochinescu, Yannis (Peru) și Laura Katris (Grecia) – foști studenți ai IPG Ploiești, acum stabiliți în București, Yannis fiind cunoscut ca fotograf amator și un mare colecționar de aparatură foto. Toți au depănat amintiri de neuitat cu/despre David Friedmann.


Am remarcat, de asemenea, grupul numeros de tineri actori ai Centrului dramatic ”Mythos”, toți studenți ai Universității Libere ”Nichita Stănescu”, care-și desfășoară atelierele în cadrul Festivalului artelor ”NICHITA, LA ECHINOCȚIU”- ediția a XIII-a (21-31 martie 2018).

TALLIS SCHOLARS


„Cu muzică iubirea se hrănește; Cântați-mi așa dar!” – Shakespeare

 

     Miercuri 11 aprilie, pe înserat, am plecat cu mașina, alergând printr-un spațiu cu decorul verde al copacilor sfios înfrunziți, cu soarele strălucitor și mare ce apunea glorios undeva pe partea stângă a drumului, sărind ca o minge, când într-o parte, când în alta a șoselei șerpuitoare. Câteva păsări somnolente zburau lin spre culcușurile, probabil nou zămislite. Ne grăbeam să ajungem la orele opt ale serii la Biserica Universității Duke (Duke University Chapel) din Durham, statul Carolina de Nord, unde urma să audiem un grup vocal. În drumul urcător spre Capelă meditam la importanța muzicii în viața noastră, ea fiind legată de universul nostru interior, atitudinea față de muzică fiind, în general, un indiciu al profilului moral al omului.

   Despre această Capelă am mai scris cu ocazia altor concerte ascultate. Poziționată în inima campusului vestic al universității, a fost construită între anii 1930 și 1935. Impresionanta Capelă măsoară 89 metri lungime, 19 metri lățime și 22 metri înălțime, plus înălțimea turnului – 30 centimetri). Este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil englezesc, arhitectură caracterizată de arcuri mari, bolți nervurate și contraforturi care permit crearea unor spații mari și deschise, nefiind întrerupte de coloane pentru susținere. Este construită din piatră vulcanică, cunoscută ca piatră albastră de Hillsborough, cu 17 nuanțe de la ruginiu la gri. Ferestrele bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice și cu aproape 900 figuri din Biblie. Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă, și cea de a doua de dimensiuni mai mici, în 1996. Aici se țin slujbele liturgice în fiecare duminică, la care participă și corul universității.

   Intrăm, ni se înmânează programul concertului vocal intitulat „Tallis Scholars”.

   Reamintim Renașterea, perioada din istoria Europei cuprinsă în linii mari între sec. XIV-XVI, perioadă care a adus o răsturnare a concepțiilor culturale existente până atunci. În sec. XV a fost creată prima școală neerlandeză (olandeză) care a avut principii clare de compoziție: genurile liturgice (mise, motete) care au coexistat cu genurile laice (chanson). Genul preferat de compoziție era motetul care a devenit treptat un gen vocal-instrumental, și misa influențată de cântecul popular, cu scriitură polifonică; chanson-ul constituia un alt gen practicat, în care exista supremația vocii superioare, cuprindea o melodie liberă pe 2-3 voci, tematică literară, lirică, satirică sau dramatică. Datorită compozitorului francez al Renașterii – Josquin des Prés – muzica instrumentală s-a impus prin conexiunea cu cea a vocilor.

   Thomas Tallis a fost un compozitor englez de muzică sacră la curtea regelui Henric al VIII-lea, a reginei Maria I a Angliei și a reginei Elisabeta I. S-a născut în 1510 și a murit în 1585. A devenit celebru printr-o serie de Cantiones și un motet (compoziție muzicală religioasă, polifonică, în care fiecare voce își are melodia sa, uneori și text propriu) de 40 de voci, intitulat „N-am sperat în nimic altceva”, creând imagini tragice de o mare forță. A colaborat cu mai tânărul compozitor și organist al Renașterii, englezul William Byrd (1543-1623) care și-a căpătat reputația unuia dintre cei mai mari compozitori ai muzicii renascentiste, având abilitatea de a transforma muzica de atunci, în stilul său propriu. Tallis și Byrd au colaborat și împreună au creat o muzică expresivă, cântece sacre, lucrări pentru serviciul religios anglican, atât pe texte latine, cât și engleze.

   Apăruse, pe atunci, o legătură strânsă între muzică și creația dramaturgului și poetului englez, William Shakespeare (1564-1616) care, a pus ideile și aforismele sale referitoare la muzică în gura personajelor din dramele și comediile create, și uneori chiar în sonete. Exemplific Sonetul VIII:

„Când muzică asculți îți vine-a plânge? / Ceva frumos te poate dar mâhni? / De ce-o iubești, când inima ți-o frânge / Și-ți dă tristeți în loc de bucurii? / Vezi – sunetele astea minunate, / Ce se unesc în armonii cerești, / Te ceartă blând, că în singurătate, / Închisă-n tine, viața ți-o trăiești. / Să iei aminte: strunele-ți mărită / Suava voce într-un singur cânt, / La fel cum o familie unită / Rostogolește-n cor același drag cuvânt…”

   Ansamblul vocal „The Tallis Scholars” pe care l-am ascultat în Capelă, și-a luat numele după numele compozitorului englez Tallis, fiind un ansamblu vocal profesionist britanic format dintr-un grup de zece soliști specializați în realizarea muzicii vocale sacre, 4 soprane, 2 altiste, 2 tenori și 2 bași: Amy Haworth, Emma Walshe, Emily Atkinson, Charlotte Ashley, Caroline Trevor, Alex Chance, Steven Harrold, Simon Wall, Tim Scott Whiteley, Rob Macdonald.  

   „Tallis Scholars” a fost fondat în 1973 de către directorul Peter Phillips, și a performat în a fi exponentul muzicii sacre renascentiste în întreaga lume. În peste patru decenii de spectacole The „Tallis Scholars” a realizat mai mult decât orice alt grup vocal, și a dovedit că muzica vocală sacră a Renașterii constituie una dintre marile repertorii ale muzicii clasice occidentale. A adus lucrări renascentiste la o audiență mai largă în biserici, catedrale și locații de pe toate continentele planetei. În 40 de ani ai carierei sale „Tallis Scholars” a susținut mai mult de 1800 concerte, traversând lumea și înregistrând 50 discuri.

   „Tallis Scholars” continuă să-și dezvolte sunetul, lăudat de către cronicari, pentru claritatea și tonul suplu și pentru prospețimea interpretării muzicii compozitorilor contemporani cum ar fi John Tavener, precum și a compozitorilor din trecut, cum ar fi Arvo Pärt.

   Peter Phillips a lucrat cu ansamblul respectiv pentru a crea, prin combinarea dar și particularizarea sunetelor, puritatea și claritatea sunetului, care este perceput cel mai bine în interpretarea repertoriului renascentist, permițând fiecărui detaliu al liniilor muzicale să fie auzit, acesta fiind excelentul rezultat al sunetului pentru care The Tallis Scolars (Cărturarii Tallis) au putut deveni atât de renumiți.

   Prima parte a programului a conținut: „L’Homme Armé” – cântul secular, popular francez (monodie) din perioada Renașterii; „Kyrie” din Missa L’Homme Armé – compozitor francez Josquin des Prez (sec. 1450-1521); „Gloria” din Missa Batalla – compozitor spaniol Francisco Guerrero (1528-1599); „The Woman with the Alabaster Box” – compozitor estonian Arvo Pärt (n. 1935); „Quis dabit Oculis” – compozitor francez Jean Mouton (1459-1522); „Vesta Est” – compozitor spaniol Alonso Lobo (1555-1617); „Credo” din Missa Batalla – Francisco Guerrero.

   După pauza care a găzduit zumzetul celor peste 1600 de ascultători, au fost interpretate piesele: „Requiem Aeternam” – compozitor spaniol Tomás Luis de Victoria (1548-1611); „Sanctus” din Missa L’Homme Armé – Francisco Guerrero; „Song for Athene” – compozitor englez John Tavener (n. 1944); „Agnus Dei” din Missa Papae Marcelli – compozitor italian Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594); „Libera me” din Missa pro Defunctis – compozitor spaniol Tomás Luis de Victoria.

   Programul a curs liturgic, emoționant, toate piesele alese au fost fermecător interpretate. Cuvintele de slăvire a Domnului din compoziția muzicală polifonică au răsunat puternic:

„Gloria in excelsis Deo / et in terra pax hominibus bonae voluntaris. / Laudamus te. Benedicimus te. / Adoramus te. Glorificamus te…”. (Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu / și pe pământ pace, între oameni bună voire. / Pe Tine te lăudăm. Ție îți mulțumim. Pe tine te adorăm. Pe Tine te glorificăm...)

   Și ultima piesă – „Missa pro defunctis – Libera me” cuvintele căreia ne-au cutremurat pentru a nu știu câta oară. O mai auzisem interpretată de alte coruri:

 

„Líbera me, Dómine, de morte aetérna, in die illa treménda.[…]

Dies illa, dies irae, calamitatis et miseriae, dies magna et amara valde. […]

„Libera me, Domine, de morte aeterna, in die illa tremenda

Quando caeli movendi sunt et terra.

Dum veneris iudicare saeculum per ignem…”

(„Izbăvește-mă, Doamne, de la moarte veșnică în acea zi înspăimântătoare […]

Ziua aceea, zi de mânie, de urgie și suferință, o zi minunată și excesiv de amară. […]

Izbăvește-mă, Doamne, de la moarte veșnică în acea zi înspăimântătoare

Când cerul și pământul se vor cutremura.

Când vei veni să judeci lumea prin foc...)

 

   Minunatele voci ale soliștilor au sunat  puternic și impresionant, în catedrala cu o acustică perfectă, la finalul acestei ultime piese auzindu-se cuvintele: „Kyrie eleison! Christe eleison! Kyrie eleison!”

(Dumnezeule, îți mulțumesc! Hristoase îți mulțumesc! Doamne, îți mulțumesc!)

   Vocile soliștilor din fața altarului păreau că sunt ale îngerilor coborâți din cer, care se rugau pentru noi… Și m-am rugat Domnului, în această Capelă impunătoare…

   Părăsind Capela în noaptea caldă și liniștită a Primăverii, coboram treptele în liniște, să nu-i tulburăm pe cei din jur, căci ne hrănisem toți, cu tristețea și bucuria iubirii de Dumnezeu! Prin gând îmi treceau versurile: „Vezi – sunetele astea minunate, / Ce se unesc în armonii cerești, / Te ceartă blând, că în singurătate, / Închisă-n tine, viața ți-o trăiești”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Tristeţea unei clădiri, tristeţea unei Români îngenunchiate.

Mihai GHEORGHIU 


             Cu permisiunea dumneavoastră am să încep cu o mică introducere, pentru a înţelege mai bine datele problemei.

              Deci, era în anul 1963, anul când copil fiind am ajuns pentru întâia oară la Sulina, unde am rămas şi petrecut întreaga mea vacanţă de vară. Povestea este lungă şi face parte dintr-un întreg capitol dedicat Sulinii, în cadrul unei cărţii la cre lucrez de câţiva ani buni.
           
         Am poposit acolo aproape întâmplător, călătorind la bordul unei minunate nave cu zbaturi, „Anghel Saligny”, navă care acum nu mai există! Povestea acesteia este deosebit de tristă şi nu face deloc cinste neamului nostru românesc. Pe scurt, nu am să vă spun decât că în perioada imediată anului de graţie 1989 nava a fost abandonată în portul Galaţi, unde a zăcut pentru o vreme, fiind transformată într restaurant! Întâmplător sau nu între timp la bordul acestuia s-a produs un incendiu şi... „Anghel Saligny” a ajuns la fier vechi!!! Cum, de ce a fost posibil posibil aşa ceva? Cine mai ştie! Dar cert este că aşa s-a întâmplat şi nimănui nu i-a păsat !!!

Cam tot aşa au decurs lucrurile şi în privinţa fostului Cinema Sulina aflat pe faleza din apropierea portului Sulina, a cărui clădire (aflată sub protecţia Patrimoniului Naţional) a fost şi ea abandonată, cam tot în aceiaşi perioadă de către Cinematografie şi Pprimăria Sulina, care a preluat-o în cele din urmă.

                                                                                                                                                                                                                                             
              Cu ocazia uneia dintre vizitele mele la Sulina, în cadrul interviului din data de 11 septembrie 2001 acordat ziarului meu Lumea Românească de către domnul primar al oraşului Sulina, Dimitriu Aurel, la întrebările mele în privinţa de viitor a fostului Cinema Sulina, domnia sa îmi spunea printre altele citez:  “Deci noi, anul trecut l-am preluat. Acum acest prim deziderat s-a realizat! Stadiul actual de degradare în care se află, l-aţi văzut şi dumneavoastră. Prin Consiliul Local s-a aprobat o sumă de bani pe care s-o alocăm proiectului de reparaţii, la acoperiş, interiorul şi exteriorul clădirii. Deci primii paşi Consiliul local i-a făcut, urmează să şi vedem în mână banii necesari! Şi În acest sens, demn de menţionat este faptul că o delegaţie care s-a deplasat de la Bucureşti, de la Ministerul Culturii şi care se pare că a încercat să facă ceva, ne-a promis ceva bani. Săptămâna viitoare chiar eu personal voi fi la Bucureşti şi nu voi pleca de acolo, stau o săptămână pe capul lor, pănă când or să dea măcar jumătate din banii promişi. şi referitor tot la problema respectivă, trebuie să menţionez că ideea noastră în privinţa reparării Cinematografului este mult mai amplă! Respectiva clădire, în urma unui minuţios plan de restaurare, va fi de fapt o Casă de Cultură, ce va adăposti nu numai cinematograful în sine, ci şi multe alte activităţi culturale diverse..  Citeşte întreg materialul

                                                                          

Martin Harris Ole, ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti:

”România e cea mai europeană ţară de pe continentul nostru !”

”România e cea mai europeană ţară de pe continentul nostru !”

 

Excelenţa Sa Martin Harris s-a născut în anul 1969, la Edinburg-Scoţia. A studiat la Glenalneond College şi la Cambridge University, unde a obţinut licenţa în istorie şi a fost preşedinte de dezbateri Cambridge Union Society. În anul 2oo8- master în administraţia publică la Open University. Este căsătorit cu Linda Mac Lachian, împreună cu care are trei fete. Cariera de diplomat  şi-a început-o în anul 1991. Din 2 septembrie 2010, este numit ca ambasador al  Marii Britanice în România. Acum, în prag de primăvară 2012, vine pentru prima oară în misiune oficială la Ploieşti, prilej de a sta de vorbă, într-o română  curată, învăţată la Iaşi.


- Excelenţă, vizita dumneavoastră  la  Camera de Comerţ şi Industrie Prahova pare a avea doar un caracter economic. Cu ce impresii plecaţi după aceste contacte româno-britanice de la Ploieşti?


- Invitaţia de a veni la Ploieşti, pentru prima oară, aparţine CCI Prahova, prin preşedintele Aurelian Gogulescu, invitaţie care ne onorează şi ne bucură. Putem  astfel să cunoaştem acest judeţ, unul dintre cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, atractiv şi pentru investitorii din ţara mea. De altfel, în această deplasare, sunt însoţit de Liviu Buzilă – consilier economic al Ambasadei şi de reprezentanţi ai Biroului Comercial al Ambasadei. Despre Ploieşti ştiu că are o istorie în relaţiiile cu Marea Britanie, în special în industria petrolieră. Aici, în zona Prahovei  din perioada interbelică, au activat multe rafinării britanice, alături de cele americane. Ne-am dori să reînnodăm aceste afaceri din sectorul petrolier, dar şi din alte sectoare: petrochimie, producţia de vinuri şi de larg consum etc, Ploieştiul  fiind un loc prielnic pentru investitorii britanici.


- Contextul economic actual dificil, cu o Românie care trăieşte în general din împrumuturi externe şi cu o populaţie sărăcită şi răzvrătită datorită măsurilor dure de austeritate, nu reprezintă o piedică în calea acestei colaborări?


- Criză este în toată lumea, înclusiv în ţara mea afectată serios de criza din zona euro. Şi la noi s-au luat măsuri de austeritate;  de exemplu, şi mie mi s-au tăiat indemnizaţiile pentru cei trei copii. Ne aflăm aici pentru a identifica noi oportunităţi de afaceri, comerţul fiind cea mai importantă cale pentru a dezvolta economia în general şi pentru a genera noi locuri de muncă. Sunt mândru că Marea Britanie este prezentă în Prahova cu 117 firme, din cele 2355 de societăţi comerciale cu capital mixt sau integral străin  existente aici, ţara mea fiind pe locul al cincilea în topul investitotilor străini din Prahova.  Practic, în 2011, volumul schimburilor comerciale bilaterale între Marea Britanie şi România a depăşit un miliard de lire sterline, adică o creştere cu „doizeci” la sută faţă de 2010 şi tendinţa de creştere se menţine în continuare. Mai ales că după întâlnirea de astăzi, când cele 23 de firme româneşti, din diverse domenii de activitate ( construcţii, proiectare în petrol şi gaze, producţia de cabluri şi de echipamente hidraulice, prelucrarea lemnului, producţia de detergenţi lichizi, producţia de confecţii, confecţii metalice ş.a.) au avut ocazia să se prezinte şi să urmărească filmul „Oportunităţi de afaceri în Marea Britanie”. În urma acestui seminar, sunt semnale că şi companiile româneşti doresc şi pot să ajungă globale, un prim pas ar fi investiţiile româneşti în Marea Britanie, acesta fiind şi rolul nostru. Sper ca, în cel mult trei ani, să putem consemna  prezenţa investitorilor români în ţara mea. Ştiu că atât Marea Britanie, cât şi România, avem o preocupare comună: cum să ieşim din criză? Rezolvarea crizei din interior constă, în primul rând, prin crearea de noi locuri de muncă şi încurajarea competitivităţii la nivel european. Pentru mine, foarte important este creşterea exporturilor firmelor mici şi mijlocii din Marea Britanie în România. Noi vom sprijini acele companii  care au intenţia să facă afaceri în România, inclusiv în Prahova. Dar asta depinde nu numai de noi... Marea provocare pentru viitor rămâne, repet, creşterea competitivităţii în general; dacă menţinem o rată de creştere economică slabă, atunci, peste vreo trei-patru decenii, nicio ţară europeană nu va mai fi în top 10 mondial! Avem o competitivitate mare cu China, India, Brazilia, Rusia, cu aceste principale ţări trebuie să creăm relaţii dinamice, cu accent economic. Camera de comerţ ploieşteană  a fost foarte deşteaptă prin deschiderea unor filiale în două din aceste ţări: la Shanghai şi Moscova. Îi doresc să continue această ofensivă.


- Potrivit jurnaliştilor de la The Atlantic, sunt şi alte cel puţin cinci state care ar putea deveni tigrii economiei mondiale: Turcia, Indonezia, Mexic, RD Congo, Kazahstan şi chiar Nigeria...


- Da, am aflat şi eu de aceste prognoze. Toate aceste ţări au resurse naturale imense, datorită cărora, bine exploatate, pot intra în rândurile marilor puteri economice. Turcia, de exemplu – liderul lumii musulmane – a avut, anul trecut, o creştere economică de 11 la sută, în timp ce economiile europene scădeau. RD Congo, extrem de bogată în cupru, cobalt şi diamante, cunoaşte o creştere economică spectaculoasă, în ultimii cinci ani,  iar Kazahstanul – cea mai stabilă ţară din regiune, „musteşte” de resurse minerale şi hidrocarburi. Achizionarea companiei româneşti Rompetrol de către KazMunaiGaz – firmă de stat – este un fel de cap de pod în UE, o încercare reuşită de pătrundere pe piaţa europeană. Indonezia, a patra ţară din lume ca populaţie, cunoaşte şi ea o creştere economică rapidă, spre deosebire de China, care depinde foarte mult de exporturi, Indonezia vinde cea mai mare parte a producţiei sale la intern, ceea ce înseamnă că rezistă crizei economice mondiale şamd.

- Care sunt domeniile şi atu-urile pentru România care ar putea trezi interesul investitorilor britanici și care ar putea conduce la o creştere economică?

- Forţa de muncă românească,  înalt calificată, productivă şi ieftină, este principalul atu pentru România, care ar putea asigura o creştere economică de cca 6 la sută pe an. De aceea, România reprezintă o piaţă atractivă pentru investitorii britanici. Mă refer, în special, la derularea unor afaceri în domeniul petrolier şi petrochimic, al îmbunătăţirii calităţii mediului şi, mai ales, al turismului. Aveţi un patrimoniu turistic excepţional, mai ales cel rural, unic în Europa, care l-a fermecat până şi pe prinţul Charles, devenit un adevărat ambasador onorific al României.  Acest patrimoniu trebuie, însă, păstrat şi pentru generaţiile viitoare... Eu le spun prietenilor mei, amatori de curiozităţi/noutăţi, să vină aici, în România, care este, în opinia mea, cea mai europeană ţară de pe continentul nostru! Am să mă explic de ce: în România este un amestec unic de influenţe: germane, franceze, italiene, otomane, slave, neîntâlnite în nicio altă ţară. Aici este o cultură unică, cu adevărat europeană! ”Pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai...”


- Şi totuşi, deşi sunt cunoscute în parte aceste  lucruri, nici turiştii, nici investitorii străini nu se înghesuie să vină în „gura de rai”...


- Aşa este, din păcate! Lipsa autostrăzilor, birocraţia, corupţia şi, nu în ultimul rând, acele ordonanţe de urgenţă – sunt adevărate bariere în calea investitorilor şi turiştilor. Mă bucur să văd că noul premier Ungureanu pare hotărât să instaureze un sistem capabil şi reformat în justiţie, cu cât mai puţine ordonanţe de urgenţă. Am observat, în acest sens, că se fac progrese semnificative, noul cod civil fiind un pas important pentru stimularea relaţiilor comerciale. Pentru afacerile firmelor britanice în România e necesar un sistem de justiţie capabil şi clar, astfel încât parteneriatele cu autorităţile româneşti să decurgă normal, deoarece numai aşa vom putea realiza obiectivele propuse de ambele părţi. Și aș mai dori să spun ceva despre procesul de privatizare din România, care, din ce am observat eu, este caracterizat de prea multe scandaluri. În privatizarea companiilor românești, proces care cade în sarcina Executivului, ar trebui să participe cât mai mulți ofertanți, atât români, cât și străini, aceștia din urmă putând aduce cu ei o nouă mentalitate, o altă orientare comercială în aceste investiții, care acum sunt adevărate „găuri negre„ în banul public. Așadar, importantă este promovarea ofertelor de privatizare românești în afara țării, inclusiv pe bursele internaționale, pentru a stârni interesul investitorilor străini  față de oportunitățile pe care le oferă companiile supuse procesului de privatizare. În acest context mi-aș dori să reușesc să consolidez relațiile dintre Bursa de Valori București și Bursa din Londra.


- Vă propun să abordăm o temă care nu ne face plăcere nici nouă, nici dumneavoastră: problema unei părți a comunităţii româneşti din Marea Britanie - o pată neagră, la propriu (țiganii), în marile oraşe britanice -  remarcată prin cerşit şi infracţiunile comise, unii dintre ei reuşind chiar să obţină ajutoare sociale!


- Ca membrii egali în UE, Marea Britanie şi România trebuie şi pot lupta împreună pentru curmarea acestor fenomene infracţionale. Există deja o colaborare strânsă şi eficientă între poliţia britanică şi cea română – în sarcina cărora cade rezolvarea infracţiunilor. Nu numai românii sunt însă infractori, ci şi alţi imigranţi intraţi ilegal în Anglia. Oricum, nu putem opri intrarea în ţara noastră  a niciunui cetăţean, român sau de altă naţionalitate. Cunosc, însă, şi români care muncesc în  Marea Britanie, ei având un aport considerabil în economia ţării mele, unul dintre aceştia fiind omul de afaceri George Iacobescu, innobilat recent de către Regina Elisabeta a II-a cu titlul de Cavaler. Este adevărat că britanicii privesc cu îngrijorare ridicarea restricțiilor pe piața muncii a românilor și bulgarilor, începând cu 1 ianuarie 2014, dar eu știu că aceștia vor fi tratați pe piața britanică a muncii la fel ca toți ceilalți cetățeni europeni.


- Ne puteți da numele câtorva personalităţi publice româneşti pe care le cunoaşteţi şi, eventual, le admiraţi?


-  O cunosc şi o admir pe Angela Gheorghiu, cea mai bună soprană din lume, iar din lumea sportului, pe ploieşteanul Octavian Belu, antrenorul de gimnastică cu cele mai multe medalii olimpice, mondiale şi europene şi, bineînţeles, pe fetele lui, Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor, pe care sper să le văd campioane olimpice la Londra. Cu politicienii români sunt în faza de cunoaştere, dar sigur vă pot spune numele unui mare om politic şi diplomat cu faimă internaţională din perioada interbelică: Nicolae Titulescu. Îl admir, de asemenea, pe poetul dvs național Eminescu. Am mai auzit și citit despre  Henry Coandă, inventatorul avionului cu reacție, experimentat în Paris, la începutul secolului trecut. Și, să nu vă mirați, admir... mâncarea românească, în cele trei săptămâni, cât am stat la o familie din Iași, am mâncat și mi-a plăcut mămăligă cu brânză și smântână – o specialitate românească...


- Dacă îmi permiteţi, vă aduc la cunoştinţă o informaţie din lumea fotbalului, respectiv a întâlnirilor româno-britanice: în anul 1966, Petrolul Ploieşti, campioana României, a întâlnit la Ploieşti, în prima manşă a Cupei Campionilor Europeni, celebra formaţie Liverpool, campioana Angliei, ţară care, la acea vreme, deţinea titlul de campioană mondială la fotbal. Scorul a fost 3-1 pentru ploieşteni. De atunci nicio altă echipă românească nu a mai reuşit vreo victorie cu echipe din Anglia. Rămânând în lumea atât de fascinantă a sportului, vă rog, Excelenţă, să ne vorbiţi despre cum se pregăteşte Londra pentru organizarea Jocurilor Olimpice de Vară – 2012?


- Mai întâi, trebuie să vă spun că, în anul 1966, când echipa Petrolul a obţinut acea mare victorie, eu aveam abia 3 ani! Am o scuză, nu? Despre compatrioţii mei britanici pot preciza că, prin natura lor, iubesc sportul, care are valori importante pentru o societate democratică, el însuşi fiind un fel de democraţie, care te învaţă să câştigi bine, dar şi să pierzi bine! Instruirea copiilor se face prin mişcare. În şcoala din Edinburg unde am învăţat eu, eram vreo 400 de băieţi şi 20 echipe de rugbi. Şi una dintre fiicele mele, care are 9 ani, practică scrima. Poate într-o zi o să ajungă şi ea campioană olimpică la floretă, precum românca Laura Badea în 1996, cine ştie! Pentru Anglia, Jocurile Olimpice reprezintă, într-adevăr, un mare eveniment. Londra s-a pregătit intens pentru aceasta, încă din 2005, când a fost aleasă ca destinaţie a JO. Miile de sportivi vor admira un oraş al tradiţiei, dar şi al modernităţii. Eu, personal, când am aflat că Londra va organiza JO din 2012, am fost foarte bucuros şi mândru. Am trăit atunci, în 2005, un moment de emoţie, încântare şi...şoc. În ziua următoare, Londra a fost zguduită de un atac terorist cu bombe puse în metrou, în urma căruia au murit 56 de oameni. Viaţa merge însă înainte, cu optimism...


- Excelenţă, cu speranţa că, la finalul mandatului dvs în România, veţi pleca cu o impresie bună despre ţara noastră, vă mulţumesc, urându-vă succes în nobila dvs misiune diplomatică!


Ioan POPESCU

DESPRE CINSTE, NECINSTE ȘI TICĂLOȘIE

„Niciodată un om cinstit nu se poate apăra cu atâta înverșunare, ca mincinosul care a fost prins.” – Nicolae Iorga

 

   Valorile morale care au îmbogățit cu adevărat viața omului, valori care s-au dovedit a fi de încredere, sunt utile și importante pentru societate. În zilele noastre ele cunosc un declin semnificativ.

   De când există omul pe pământ, acesta s-a călăuzit după diferite legi întocmite, pentru ca binele să-l călăuzească în viață. Cinstea și alături de ea onoarea și corectitudinea au fost și rămân calități morale apreciate și considerate mai presus decât celelalte virtuți ale omului. Ele îi obligă pe oameni  să-și îndeplinească datoria socială, să respecte adevărul și dreptatea, și să se comporte sincer și corect în societate. Sunt valori morale fundamentale pentru oricare societate civilizată. Când ele își pierd din calitate, este vădit că societatea se degradează.

   Cinstea este una dintre cele mai complexe virtuți, tocmai pentru că, la rândul ei, sintetizează multe alte virtuți. Omul cinstit nu minte, nu denaturează realitatea – spunând că făcut ceea ce nu a făcut – și nici nu tăinuiește despre sine o realitate care, aflată de către ceilalți, l-ar putea leza. Iar când e vorba despre ceilalți, nu-i lingușește, dar nici nu ascunde eventuala lor fraudă sau abuz: omul cinstit nu e complicele nimănui, indiferent de prețul pe care l-ar avea de plătit pentru gestul respectiv. Nu este fățarnic sau duplicitar, nu defăimează pe cineva și nici nu răspândește informații false. Nu înșală, nu umblă cu tertipuri, cu vicleșuguri, nu măsluiește, nu răstălmăcește, nu fură, din modestie el vrea să aibă doar ce este a lui, și ceea ce a dobândit pe drept, nu încalcă drepturile nimănui, Își vede de munca lui, pe care o face cu sârguință, dăruire, seninătate și bucurie.

   Corectitudinea este virtutea care se naște din înțelepciune, tot pentru binele omului. Se bazează pe încredere și este hrănită cu iubire și respect. Dumnezeu este corectitudine, precizie și iubire, și din iubirea Lui ne-a creat, și iubire și precizia timpului ne-a dat. Corectitudinea reflectă, în primul rând, atitudinea omului față de sine și apoi de ceilalți, determină relații civilizate între oameni, pune în evidență sinceritatea, seriozitatea și consecvența cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Omul corect nu este lingușitor și nu aduce laude nejustificate, nu admite falsitatea vorbelor. El apreciază adevărul fiindcă slujește dreptatea. Oamenii corecți sunt prețioși pentru societate. Natura întreagă ne dă lecții de corectitudine, respectând cu precizie vremea nașterii – răsăritul –, maturității – perioada lucrului bine făcut – și apusului – moartea. Este scris în Biblie: Cel ce umblă în neprihănire și vorbește fără vicleșug, cel ce nesocotește un câștig scos prin stoarcere, cel ce își trage mâinile înapoi ca să nu primească mită, cel ce își astupă urechea să n-audă cuvinte setoase de sânge și își leagă ochii ca să nu vadă răul, acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, și apa nu-i va lipsi (Isaia 33:15-16).

   Onoarea înseamnă să ai înțelepciune, înseamnă să-ți respecți cuvântul dat (de aici și expresia: „Pe cuvântul meu de onoare” sau „pe onoarea mea”); înseamnă  să eviți certurile, să ierți insultele, să fii drept și bun, să fii smerit și cu temere de Dumnezeu.  Jurnalistul, filologul american Henry Louis Mencken (1880-1956) spunea că „Onoarea este pur și simplu moralitatea oamenilor superiori”.

   Necinstea este definită ca incorectitudine, corupție, escrocherie, hoție, șarlatanie, ipocrizie, viclenie, trădare. A fi necinstit înseamnă totodată a fi incorect, lipsit de onoare, a prefera minciuna în locul adevărului, înseamnă să-ți accepți sieși dreptul de a fura, adică a nu respecta nici această poruncă a Divinității, să-ți placă să înșeli și să induci în eroare, în vreun fel, pe cei din jurul tău. „Vai de tine pustiitorule, care totuși n-ai fost pustiit;  care jefuiești și n-ai fost jefuit încă! După ce vei sfârși de pustiit, vei fi pustiit și tu, după ce vei isprăvi de jefuit, vei fi jefuit și tu.” (Isaia, cap. 33).

   Omul necinstit ascultă pe la uși, scormonește, provoacă, născocește, minciuni ticluiește. Este lipsit de integritate – componentă esențială în structura ADN-ului personal. Un renumit baschetbalist american spunea că „Nu există o testare mai bună a integrității unui om decât comportamentul acestuia atunci când greșește”, explicând că omul integru depune toate eforturile pentru a îndrepta greșeala, sau a-i micșora efectele negative. Integritatea sau lipsa ei o putem constata observând și analizând acțiunile, credințele, metodele, măsurile și principiile sale, toate zugrăvindu-i caracterul.

   Necinstea incubă trădarea, despre care scriitorul francez Victor Hugo spunea că este „Biserica iadului”. Unii politicieni s-au dovedit a fi trădători ai intereselor țării, ascunzând faptele lor reprobabile. Dramaturgul nostru Ion Luca Caragiale, cel care a ilustrat magistral specificul și mecanismele parvenirii, în piesa „O scrisoare pierdută” are un dialog între Farfuridi și Brânzovenescu, primul exprimând: „Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie!”, și Brânzovenescu exprimându-și pretenția: „Dar cel puțin s-o știm și noi”.

   Necinstea politicienilor generează o atmosferă de teamă, neîncredere, declin social și moral.

   În orice societate există și oameni decăzuți moral – ticăloși. Dar depinde cât de mulți sunt și ce funcții ocupă. Ne este cunoscută ticăloșia a două perioade din istoria noastră: secolul fanariot (1711-1821) și jumătatea de secol comunist (1946-1989), despre care s-a scris mult.

   Ticălos este denumit omul parșiv, nemernic, netrebnic, mișel, canalie. Ticăloșenia este legată de minciună; ticălosul nu-și poate apăra înșelătoria decât prin minciună, fiindcă el este un om mic sau chiar de nimic, dar vrea sa devină – mare și tare. Este răzbătător, înfigăreț sau băgăreț, obraznic, șmecher, sforar, pișicher, fățarnic și prefăcut. Râvnește la bunuri și putere. Fură, minte, stăpânește în afara oricărei legi. Este lacom, hrăpăreț, nesățios și hulpav. Pe măsură ce îi crește puterea devine trufaș, îngâmfat, cusurgiu, lipsit de bun simț, mârlan, bădăran, neam prost. În general îi plac femeile, știe să le ademenească și să le folosească. Foarte curând devine și răzbunător. Vrea, în orice chip, să învingă, să stăpânească. Dacă dreptatea i se opune, o cumpără și timorează adversarii. Știm că „Cinstea nu se cumpără, nici nu se vinde”, dar ticăloșia este cea care se poate cumpăra și se poate vinde ușor. Ticălosul lucrează de obicei în cârdășie cu oameni de aceeași teapă, pentru a se putea acoperi unii pe alții, mințind și denaturând adevărul. Ticălosul este asemenea caracatiței – animalului marin cu brațe puternice prevăzute cu ventuze – , lacom, apucător, hrăpăreț.

   Trăim între ticăloși, pe unii i-am lăsat să ne conducă, să-și facă mendrele (a-și satisface interesele), cum se spune în popor, sau am fost orbi? Când și cum vom redresa totul? Adevărat, este greu de luptat cu ticăloșii, întrucât ei se apără „cu înverșunare”.  

   Și totuși, supraviețuirea umanității va depinde de morală, de felul în care ne vom comporta. Iisus Hristos rostind cuvinte de binecuvântare, pe muntele Fericirilor, în auzul ucenicilor Săi și al mulțimii, printre ele a rostit și o cugetare despre valoarea morală universală – Regula de Aur – care sună frumos și pe înțelesul tuturor: „Faceți pentru alții tot ce ați vrea să facă ei pentru voi” (Matei 7:12). Dacă un om moral ar greși la un moment dat, el ar dori ca ceilalți să-i aplice pedeapsa pentru îndreptare. Ca atare, dacă unii din ceilalți au greșit, au ticăloșit, noi va trebui să cerem pedeapsa pentru ticăloșiile lor făcute.

   Să nu ne mirăm de atâtea citate, fiindcă „respectarea legilor se face după maxime morale”, spunea filosoful german Immanuel Kant (1724-1804), unul dintre cei mai mari gânditori din perioada iluminismului.

   Pentru supraviețuirea noastră, pentru fericirea pe care ne-o dorim, ar trebui să fim conștienți de defectele societății în care trăim, să dezvăluim necinstea și ticăloșia unora și să mergem pe drumul drept, chiar dacă el are cărări ademenitoare ale rătăcirii. „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu purtarea morală”, ne spune tot Immanuel Kant, în „Critica rațiunii pure”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

AMBÂȚ, ARȚAG ȘI PÂRȚAG. MODESTIE – CANCI !

„Lipsa modestiei nu este numai o dovadă clară de lipsă de caracter, ci și o gravă impolitețe și răutate față de cei prezenți.” – Michel de Montaigne

 

   Am asistat în ultimele săptămâni la evenimente, atitudini degradante. Pe scena noastră politică și-au jucat rolurile scandalagii, flecarii, actori mediocri plini de ifose, care au urmărit obținerea de efecte teatrale cu mijloace de prost gust și pe care lumea serioasă îi consideră cabotini. Citisem în tinerețe o carte care se intitula „Cabotini și cabotine”. De ce oare memoria mi-a păstrat atât de bine titlul cărții? Se vede că, în creier se fac conexiuni neașteptate, neuronii lucrează...

   Concret, Secretarul general adjunct al PSD a declarat, cu o săptămână în urmă, că PSD va modifica „mult” Codurile penale și, întrebat de ce miniștri cu probleme penale vor face parte din Cabinetul guvernului, acesta a răspuns „pentru că putem”. De asemenea, întrebat dacă modificarea Codurilor penale va continua, secretarul general al PSD a spus: „Vor fi modificate Codurile Penale mult. În sens pozitiv. Societatea civilă este partea aia mare din România care ne-a votat și ne-a dat această împuternicire…. ”.

   După ședința Comitetului Executiv Național (CExN) al PSD, Președintele PSD a fost întrebat dacă vor putea fi miniștri cei cu dosare penale și răspunsul a fost: „Am hotărât să ne facem noi Guvernul, și nu alte instituții”. Întrebat dacă membrii PSD cu dosare penale ar putea face parte din viitorul Guvern, liderul social-democraților a răspuns: „Da”.

   Îmi amintesc că am scris cândva despre „fudulia” unora. Poate am intitulat altfel eseul, dar aminteam acolo de marele poet latin Vergiliu (70 -19 î.Hr.) care glosa în Egloga a VIII-a vers 63: „Non omnia possumus omnes” (Nu toți putem de toate). Adică pe lângă voință, stăruință până la obrăznicie, există și neputințele noastre. Nu-l putem contrazice pe Vergiliu și nu putem crea alt dicton ca acesta, de exemplu: „Putem face totul!” și nici chiar „Toți la un loc putem face totul”, și nici „Ne este permis totul”. Există o limită dată de Creator omului, în primul rând având în vedere timpul vieții noastre, dar nu numai. Și această limită trebuie înțeleasă și respectată. Există apoi o limită a bunului simț al omului, care, de asemenea, trebuie respectată, pentru a nu lovi în ceilalți și a crea haos. Orice progres al unei societăți a fost obținut prin stăruință, dar cu modestie, fără grabă și îngâmfare, ci analizând și gândind rațional, adică folosind inteligența la maximum și trecând totul prin suflet. Așa s-a ajuns la concluzia că este bine să adopți modestia în acțiuni, considerând-o ca o virtute. Modestia sinceră, bazată pe o inteligență superioară aparține, susținea cineva, „oamenilor mari”, pe care, din păcate, nu îi avem în zilele noastre, în politică. Ar fi și ridicol! Cum i-ar sta unui „om mare” între „pitici”?

   Încăpățânări, accese de furie, toane, gust de ceartă și jigniri. Ambâț, arțag și pârțag. Modestie – canci! Dar tot arțagul își are pârțagul, se înțelege din proverbul românesc: „Orice naș își are nașul”. Și iată că la vorbele cum că ministrul educației ar fi ținut un discurs plin de dezacorduri gramaticale, a intervenit secretarul adjunct al PSD: „Dacă ieșim cu această propunere în fața electoratului, vom avea mai probleme. Voi, cei care îl susțineți pe rector, nu o să puteți explica".

De aici a ieșit dialogul uluitor între cei doi, Președinte și Secretar:

- Nu îi faci un bine lui Cati (de la Ecaterina) cu vorbele astea. (Vai, ce atmosferă de familie !)

- De ce îți permiți să mă întrerupi?

- Îmi permit pentru că pot. (Altul care poate !)

- Și eu pot să te întrerup. Pot să spun lucruri nespuse care te întrerup pe tine de tot.

- Te întrerup pentru că sunt încă președintele partidului. (spuse cel frumos caracterizat de un jurnalist - „cu mustață ergodaniană și zâmbet perfid putinian”),

- Încă!

   Auzi, domnule – „încă!” O fi știind omul ceva!

   Arțagul și pârțagul provin din egoism, din lipsa de modestie, ifose, înfumurare și duc la disprețul față de ceilalți, la invidie, ură și alte multe rele, care, dacă pun stăpânire pe sufletul cuiva, îl fac din om, neom; îl fac fiară, încât calcă în picioare orice lege, tot ce e mai curat și mai sfânt pe lumea aceasta.

   Miercuri, 24 ianuarie, Comisia Europeană s-a declarat „îngrijorată” în legătură cu evoluțiile recente din România privind independența sistemului judiciar, cerând Parlamentului de la București „să regândească acțiunile propuse, să lanseze dezbaterea conform recomandărilor Comisiei și să construiască un consens la scară largă cu privire la calea de urmat”, referire la legile justiției.

   Câteva ore mai târziu, cei doi președinți ai partidelor aliate, PSD și ALDE, au transmis o scrisoare președintelui și prim vice președintelui Comisiei Europene, în care cataloghează preocupările Bruxelles-ului privind legile justiției drept „surprinzătoare”, sugerând că nu sunt bine informați. „Ne exprimăm îngrijorarea cu privire la modul incorect în care a fost informată Comisia Europeană în ceea ce privește transparența dezbaterilor pe tema justiției din România”, arătau președinții celor două Camere în scrisoare.

   Mai mult, din ziarul „Gândul” aflăm că liderul PSD, întrebat, la Antena 3, cum își explică poziția critică a președintelui și prim vicepreședintelui Comisiei Europene, referitoare la legile justiției, a răspuns: „Picătură cu picătură, minciună dusă picătură cu picătură și de aici din țară și de la Bruxelles și de către europarlamentari, dar și de către funcționari de acolo. Îi spune domnului comisar, îi spune domnului director general și se creează, așa, o rețea”. Iată, pe lângă obsesia „statului paralel”, a apărut și cea a „rețelei”.

   Comisia Europeană (CE) a transmis, în replică, că sunt bine informați în ceea ce privește modificarea legilor justiției: Comisia Europeană nu face comentarii despre comentarii. Mai mult, ca un context general, Comisia a urmărit îndeaproape procesul parlamentar din România și evoluția discuțiilor asupra acestor legi în decurs de mai multe luni. Suntem foarte bine informați despre acest proces, despre mizele care sunt în joc și despre potențiale riscuri. Suntem în contact cu Guvernul, Parlamentul, sistemul judiciar și societatea civilă din România, în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare”.

   Ce vor mai pregăti cusurgiii noștri? Atenție, dregătorilor, cusurgiilor ! Orice arțag naște pârțag! Orice naș își are nașul !

 

 

 Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

ReUnirea Basarabiei cu România - principalul obiectiv național al ”Centenar 2018”

Ioan POPESCU


Politicienii din România ezită să adopte o declarație fermă referitoare la dreptul Republicii Moldova de a se uni cu România, refuză să adopte o strategie oficială, asumată de Parlament și de toate partidele politice, pentru Reunire. În ciuda declarațiilor patriotarde prilejuite de diverse manifestări publice, majoritatea politicienilor din România dau dovadă de lașitate în abordarea subiectului Basarabiei.

În schimb, politicienii din Moldova preferă să profite în interes personal din pendularea între Uniunea Europeană și Rusia, ceea ce contribuie la criza identitară a locuitorilor din Republica Moldova. Susținerea oarbă a taberei declarat proeuropene, vizibil coruptă, de către România și Uniunea Europeană s-a dovedit un eșec.

Marea problemă este criza identitară care încă persistă în Republica Moldova după 26 de ani de independență. În acest moment, nu dorința de Unire este adevărata problemă, ci identitatea moldovenistă, care are încă un suport foarte larg. Spre comparație, românii din Transilvania, în marea lor majoritate, nu s-au gândit la Unire până după intrarea României în Război în 1916, liderii lor politici militau pentru drepturile politice ale românilor în cadrul Imperiului Austro-ungar. Dar toți românii din Transilvania se socoteau români, nu ardeleni. Acesta a fost fundamentul identitar care le-a permis în Octombrie – Decembrie 1918 să adopte decizia de a se uni cu România. Însă în cazul Basarabiei de azi, identitatea românească este încă minoritară în favoarea moldovenismului. Indiferent de rolul rușilor în propaganda care a creat moldovenismul, este un fapt care nu poate fi contestat și a cărui efecte se văd incluisv în ponderea redusă a unioniștilor din Republica Moldova.

Pe plan extern, România trebuie să preia inițiativa atât pe plan diplomatic, cât și propagandistic. Rolul Moscovei în problema Reunirii Basarabiei este indiscutabil. Există o abordare directă a subiectului pe linia București – Moscova? Trebuie să aducem Rusia la masa dialogului, inclusiv pentru a oferi garanții privind minoritatea rusă.

Ucraina este la fel un actor important. Kievul trebuie să înțeleagă că reunirea Basarabiei cu România nu implică un atentat la frontierele sale, adică nu vom revendica nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, pentru că nu este fezabil.

Ungaria este foarte preocupată de subiectul Reunirii Basarabiei, pe care îl folosește în interesul minorității maghiare din România și a planului de autonomie a secuilor. Cum contracarează România acțiunile și propaganda Budapestei?

Probabil că pentru prima oară în discursul public despre Basarabia este invocat rolul Turciei. Indiferent de poziția UE față de președintele Turciei, România nu trebuie să uite că Turcia joacă un rol cheie în Regiunea autonomă Găgăuzia.

România are sau trebuie să aibă un obiectiv clar de țară: Reunirea Basarabiei. Ce face concret România pentru a-și atinge acest obiectiv? Este o direcție asumată de diplomația românească? Cât de implicați sunt cetățenii României sau Moldovei? Care este rolul istoricilor? Ce facem după 2018?

Sursa: Historia

Punct de vedere pe marginea incidentului


Anca Sîrghie


O falsă alarmă, ce poate deruta, ca dezinformare, cititorii de bună credință. Mi-ar fi rușine să comentez astfel, cu un aer eroic, ceea ce în realitate a fost o tentativă de a tulbura în stil Patapievici o frumoasă sărbătoare națională a românilor din New York.Pretextul reacției plănuite dinainte-jenant, chiar infantil! Incidentul a fost un eșec jalnic, iar SIMPOZIONUL EMINESCU, ajuns la ediția a XXV-a, un frumos succes, spre lauda profesorului Th.Damian, care l-a organizat la modul profesionist. 


Se va scrie în toată presa despre această minunată împlinire, iar gunoiul falsetelor din articolul domnului Culian va rămâne o rușine. Filmul realizat la Simpozion este cea mai bună dovadă, iar cei ce nu au fost prezenți, dar califică acest eveniment drept "un simulacru", rămân penibili cu tot complotul lor plănuit dinainte, un complot antiromânesc evident.

NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII…

PRECIZĂRI UTILE, ÎN ATENȚIA DOINEI URICARIU

Când am primit invitația la Simpozionul Eminescu de la New York, ajuns la jubileul celei de-a XXV-a ediții, una dintre bucuriile pe care le întrezăream era să ne revedem noi două, ca temeinice prietene de condei. Decizia ta de a nu te prezenta la simpozion îți aparține și nu o comentez, pentru că eu vin de la Sibiu, unde mă așteaptă studenții cu importante lucrări de licență, și nu doresc să alimentez animozitățile de aici. Există suficiente și acolo, fii sigură, dragă Doina Uricariu.


Țin să te anunț că eu am participat între 13 și 21 ianuarie a.c., la cele două simpozioane newyorkeze cu momente frumoase, bine organizate și tematic consistente, dar văd că nimeni nu le comentează pe moment, cum ar merita, pe acelea, deși sunt esențiale în calendarul cultural românesc al lunii ianuarie 2018. În schimb, se pierde enorm timp cu un incident provocat în 13 ianuarie de d-na M.R. care de la intrare dădea semne de nervozitate, care a și întrerupt cu ton strident și nepoliticos pe cei ce rosteau cuvinte de salut, ca apoi să izbucnească cu incalificabile jigniri la adresa dnei profesoare Terra, moderatoarea sesiunii în ultimele 5 ediții ale simpozionului (deci nicio noutate în acest an!).


Cine i-a băgat în cap bibliotecarei M.R., devenită prin asimilare profesor asociat, oricum o rara avis la Cenaclul din New York, falsa idee că moderatorul trebuie să depășească pe toți comunicanții ca nivel de pregătire în domeniu ? Dacă va fi fost ziaristă în țară, cum s-a spus, trebuie să fi urmărit adesea, ca noi toți, emisiuni TV în care sunt invitați academicieni renumiți pentru competența lor științifică într-un anumit domeniu, iar moderatorul este un redactor fără vreo pretenție de a le fi superior. Aici, la Simpozionul Eminescu de la New York, nu era Academia Română de pe Calea Victoriei din București. Oare pretinde dna M.R. că trebuie să se aducă un academician eminescolog pentru un asemenea eveniment tradițional, dedicat nu unor savanți, ci tuturor iubitorilor de literatură română din metropola americană? Desigur că organizatorii au dobândit în timp o experiență de selecție, așa că la edițiile ultimului deceniu, eu, ca invitată din România, am constatat că sunt acceptați să ia cuvântul la simpozion numai personalități care aduc o contribuție, poate nu neapărat mare, dar reală, în sfera temei propuse. Decizia d-nei M.R.de a pleca înainte de începerea sesiunii jubiliare a fost rostită de ea și aprobată, desigur, de asistență. Într-un al doilea moment, profesorul univ. dr. Tsaganea, simțind că persoana venise montată să facă scandal, i-a precizat că este cazul să părăsească sala, ca să putem desfășura programul anunțat. Toată lumea a fost de acord, cu excepția prietenului nostru Grigore Culian, care a ieșit și el, rostind cuvinte la fel de nepotrivite, amintindu-ne de epoca de aur cu vocabularul ei specific.


Citind cu atenție pe internet, dragă Doina Uricariu, mesajele tale și pe cele ale lui Grigore Culian, găsesc că pot clarifica câteva idei, pentru corecta informare a cititorilor de bună credință, pe care îi descopăr debusolați în vehicularea unor noțiuni:


1. Oricare absolvent de facultate cu profil pedagogic, cum este îndeobște și Facultatea de Litere, terminată de Mariana Terra cu nota 10 și după doi ani de d-na Mirela Roznoveanu ( deci au fost efectiv colege și un minim respect ar fi obligat-o pe M.R. să nu arunce cu noroi într-o colegă mai mare, din anii studenției… ) are diplomă de profesor. Cuvântul se folosește la forma sa de feminin pentru profesoarele care activează la grădinițe, în ciclu primar, gimnazial și liceal. Este vorba de profesoare, inclusiv în cazul învățătoarelor și educatoarelor care au terminat facultatea de profil, numită P.I.P.P./Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar/. Deci, d-na Terra este PROFESOARĂ, nu profesor, formă invariabilă de masculin folosită pentru femei numai în învățământul superior cu o completare - UNIV. Adică, orice cadru didactic ajuns la treapta academică cea mai înaltă este PROF. UNIV. indiferent de sex. Deci, titlul de PROF. era foarte corect menționat în programul simpozionului.


2. Desigur că moderatorii puteau fi așezați pe afiș la început sau la final, după comunicanți și temele lor. Are vreo reală importanță acel loc ? Fără să fie inferior celuilalt, cuvântul PREZENTATOR este termenul pe care îl folosim la lansări de carte, pe când la sesiuni științifice este preferat termenul MODERATOR, intrat astfel în uz. Indiferent ce defecte profesionale ați găsit voi la d-na Terra, în nici un caz nu exact în timpul unui asemenea simpozion se repară ceva. Exclus! Jenant pentru întreaga asistență! Și indecent pentru voi, inițiatorii unei asemenea forme de protest!


3. Nici nu este logic ca atitudinea monarhică ori antimonarhică a cuiva să impieteze asupra evenimentului Eminescu de la New York, fie și numai pentru că de-a lungul activității poetului, relația cu Monarhia a trecut de la admirația din anii de studenție la revoltă și reprobare față de Regele Carol I- “Îngăduitorul”, în vremea când Eminescu era redactor la “Timpul”. Am fixat această evoluție cu argumente clare într-un studiu al meu. Colaborarea lui Eminescu cu Carmen Silva, falsificată până la cercetarea mea, am comentat-o într-un studiu comunicat la Universitatea Harvard în ianuarie 2007 și mai recent la I.C.R. București, cu mare succes, astfel că Nicolae Georgescu mi-a propus colaborarea, ca eminescologi temeinici. Dacă dorești, dragă Doina, putem dezvolta tema, pe care am studiat-o în profunzime, cu documente necunoscute de G. Călinescu și Perpessicius, semnalate de mine profesorului univ. Dimitrie Vatamaniuc, care a mărturisit că nu le cunoscuse.

De ce ții tu, ca monarhistă exaltată cum te manifești (și vezi că nimeni nu are nimic de contrazis în ceea ce te privește, pentru că este treaba ta personală, iar eu te admir pentru aceasta, cum tocmai ți-am mărturisit la recenta noastră convorbire ), să se amestece două aspecte fără nicio legătură? Zilele trecute medicul Napoleon Săvescu mi-a pus în brațe un text al dânsului intitulat “Monarhia și prostia”, argumentând atitudinea sa antimonarhică. America este țara libertății, nu? Propui să-i dăm în cap? Ca el sunt alte sute de mii de români. La ce folosește atâta scandal care-culmea- să-l incrimineze la scară națională și internațională tocmai pe Th. Damian, minunatul organizator timp de un sfert de secol al celor doua simpozioane la New York? Cum să ai pretenția absurdă să elimini dintr-un simpozion Eminescu pe redactorul unui ziar unde sunt semnate de alte persoane niște articole antimonarhice? Aproape zilnic ne sosesc pe internet texte pro și antidinastice, cu citări din documente și argumentări felurite. De aceea ne-a dat Dumnezeu minți bune, ca să încercăm să desprindem adevărul, nu? Ce grea știință este istoria!

Sincer vorbind, vă invidiam ( și acest fapt este menționat în cartea mea recentă) pentru aceste evenimente culturale, care sunt exemplare în întreaga diasporă. Eu colind America, prin destinul familiei mele, de la Denver CO la Troy MI și de la New York ori San Francisco la Montreal, Toronto, Windsor și Hamilton în Canada, peste tot ținând conferințe pe teme literare și lansând cărți. Iau pulsul mișcării culturale a românilor noștri, stimulând interesul pentru adevăratele valori, fără să abdic de la principiile care le susțin. Mă întreb: cum își permite cineva să afirme că simpozionul din 13 ianuarie a.c. a fost “un simulacru”, fără să fi fost acolo? Da, desigur că voi, cei trei, așa ați sperat să fie, dar dimpotrivă totul a ieșit minunat și la un înalt nivel științific, deși moderatoare a fost hulita d-nă prof. Mariana Terra. De ce uitați că dânsa vă făcuse cu câtva timp în urmă, și ție și lui Grigore Culian, interviuri de care ați fost atunci deosebit de mulțumiți?

Adevărul este că Simpozionul Eminescu a fost reușit chiar fără comunicarea ta, Doina dragă, comunicare pe care eu o așteptam cu mare interes pentru discursul tău bazat pe speculare ideatică, de eseu construit pe asociații surprinzătoare. Totdeauna ți-am apreciat genul acesta de inteligență. Încă de la Colocviile revistei “Transilvania” la Sibiu, dacă îmi amintesc de tinerețea noastră. De ce te faci responsabilă de un scandal calculat dinainte și intrat în mass-media? Cum se face că exact ideile vehiculate de tine pe internet ieșeau și din gura d-nei M.R., cu pretenții absurde la deschiderea simpozionului ? Este oare singurul mod în care voi socotiți că mai puteți atrage atenția? De ce discreditezi Simpozionul Eminescu, care a fost strălucit, umplând internetul de calomnii, cu un motiv neconvingător? De ce nu-ți constitui tu cenaclul ori societatea ta, ca să înțelegi ce muncă administrativă presupune organizarea unor evenimente de acest gen? Sigur că la edițiile viitoare ale simpozionului pot fi prezenți și alți eminescologi din țară. Poate că și acum fuseseră invitați, dar.. nu au reușit să sosească. Viitorul poate să ne rezerve surprize plăcute, pe care le aștept cu încredere. Eu voi reveni în țară, ca să închei ultimul meu an de activitate didactică, al 51-lea, dar sper ca voi, aici, să puneți capăt disensiunii acesteia, total lipsite de temei. În unire este puterea!


4. După cum ai repetat în grămada de texte risipite zilele acestea pe Facebook, reproșul că în a doua zi a evenimentului s-a lansat cartea mea AMERICA VISULUI ROMÂNESC, (într-o formulă de prezentare cu totul onorantă, trebuie să recunoști, chiar dacă tu cumpăraseși bilete la un spectacol și nu aveai de gând să participi, așa ca altădată ), era făcut în totală necunoștință de cauză. Motivarea că nu era un moment potrivit, pentru că nu avea legătură cu Eminescu, se dovedește falsă. De unde știi că nu are ? Ai văzut cumva cartea? Și aici -o speculație, dar una nefericită! Aceasta ne deosebește: fără să vezi documentul/recte cartea/ tu îți permiți să scrii despre oportunitatea ei nefundamentat, pe când eu prezint comunicări de istorie literară cu note bibliografice solide, după zeci de zile dedicate cercetării documentelor luate de la sursă. Fără un temei, nu fac afirmații. Dacă ai fi citit măcar CUPRINSUL la cartea mea, vedeai capitole dedicate lui Mihai Eminescu, al cărui nume apare în 60 de pagini. Toți cei care deja citesc cartea, între ei numărându-se și domnul consul general Cătălin Radu Dancu și ministrul consilier dr. Călin-Radu Ancuța, care m-au felicitat tocmai pentru că le-a plăcut ce au găsit în ea, îți pot dovedi că te-ai înșelat când ai afirmat că nu avea ce căuta acel punct în program. Criticul M.N.Rusu în cuvântul său la lansare a formulat ideea că ”este cartea în care ne recunoaștem și ne cunoaștem mai bine”. De aici a pornit interesul pentru imaginea New York-ului românesc văzut obiectiv, din afară. Lansarea nu numai că s-a dovedit oportună, dar a fost un real succes, exemplarele epuizându-se în câteva minute.


5. Mai trebuie să știi că eu te-am prețuit realmente, astfel că în această carte dedicată diasporei noastre americane, despre tine este vorba în poze și texte de pe 8 pagini și este chiar un record. Uite de ce nu voi fi supărată pe tine pentru nemeritata lovitură: cu răutatea ta mi-ai dat o bună idee, ca până la ediția viitoare a simpozionului Eminescu de la New York, din 2019, să selectez studiile mele despre Eminescu risipite în reviste și să vin cu un nou volum. Păzea! Facem un concurs?

Datul cu piatra în oricine apuci dovedește o disperare, care nu șade bine unei personalități de calibrul tău. Colindă lumea, Doina dragă, ferește-te de ceea ce tu socotești a fi mediocritate, chiar dacă nu este lege să și fie astfel unde pretinzi că ai depistat-o, dar nu cu prețul unui asemenea craval, ce riscă să se întoarcă exact împotriva ta. Și nu te baza pe ideea că oamenii de bună credință vor rămâne dezinformați, aplaudând asemenea faptă reprobabilă, cum speră trioul vostru. Prea mulți am fost acolo la simpozion și filmul făcut există. În curând, el poate fi răspândit împreună cu o carte unde va fi prezentat adevărul despre preotul prof. univ. dr. Th. Damian, care indiferent ce bazaconii susțin niște minți neștiutoare, se cere prețuit de voi, oameni inteligenți trăind românește la New York, și care, mult mai bine ca mine, îi cunoașteți realizările, izbândite în cea mai bună parte pentru comunitate și cu un efort de Sisif, pe care nimeni nu l-ar face cu atâta generozitate și pasiune. De aceea, merită încurajarea mea din proverbul “ Nu mor caii, când vor câinii…!”


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                       Anca Sîrghie

Marcus Aurelius – împăratul filosof 

Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între cele două posibilități.”

 – Marcus Aurelius

 

   Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de dezvoltare a civilizației umane: perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei  ca știință politică modernă; epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, politologia afirmându-se ca știință/teorie politică aparte, în 1948 Colocviul internațional de la Paris stabilind semnificația termenului de „știință politică” și obiectul acesteia de studiu; epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca știință social-umană distinctă.

   Deci, primele elemente ale gândirii politice au apărut în Antichitate, perioadă de care se leagă etimologia termenului „politică” (în greacă polis = cetate, oraș, stat).  

   Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieții politice, ele exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în lupta pentru putere, făcând parte integrantă a științei politice. Doctrinele și ideologiile sunt suporturi pentru acțiunea politică. Termenul de doctrină este legat de idee și ideologie dar, dacă doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană, ideologia este întotdeauna o operă colectivă. În 1815, în Franța, s-a definit partidul ca o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină politică. Pe continent s-au conturat trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul și socialismul, în evoluția cărora s-au înregistrat și forme mixte.

   Cicero (106-43 î.Hr.) – „omul universal” care a marcat istoria Romei – i-a atribuit istoricului grec Herodot (484-425 î.Hr.) titlul de „părinte al istoriei” pentru modul în care a tratat evenimentele consemnate în scrierile sale, dar și cel de „părinte al politicii”, pentru că, după cum argumentează politicianul francez Marcel Prélot (1898-1972): „la el se întâlnește primul document autentic unde se găsesc distinse și comparate diferitele specii de guvernământ”. Disputa din acea vreme era susținerea unora a ideii de monarhie și a altora de democrație: „Puterea absolută corupe și denaturează și pe cel mai desăvârșit dintre oameni”, explicând consecințele acestei degradări psihologice: trufia și pizma care fac din tiran omul cel mai nestatornic cu putință; el se înconjoară cu cei mai netrebnici dintre cetățeni, la ale căror defăimări pleacă urechea”. Sunt prezentate avantajele democrației, în primul rând egalitatea: „Să nu uităm că puterea poporului poartă cel mai frumos nume din lume: isonomia” (egalitatea în fața legilor). Și concluzia era: „să ridicăm poporul, mulțimea face puterea”.

   Sofiștii – grup de înțelepți greci apărut în secolul V, în intervalul de trecere de la perioada filosofiei preclasice la cea clasică – au pus în centrul preocupărilor omul, valoarea și importanța lui în Univers. Ei considerau, în principal, că „pentru a conduce trebuie să știi”, și predau cunoștințe politice, filosofice, oratorice, pentru ca tinerii să poată participa la viața publică.

   Un adversar al sofiștilor, critic al democrației sclavagiste ateniene a fost Socrate (470-399 î. Hr.), considerat cel dintâi filosof al antichității. Pentru el: „Legile sunt de două categorii: scrise și nescrise, care sunt rezultatul unei convenții generale și care nu pot fi încălcate fără rușine”. Platon (427-347 î. Hr.) fiind considerat discipolul lui Socrate era și el un adversar al sofiștilor. În Republica susține că, conducătorii unei cetăți trebuie să fie regii filosofi, cei care posedă cunoștințe despre noțiunea de bine. Aristotel (384-322 î. Hr.) – cel dintâi mare gânditor al lumii – este considerat ca întemeietorul științei politice, analist profund a filosofiei politice. Este cel care a apărat familia și proprietatea privată și a făcut considerații asupra celor trei forme de guvernare, arătând și posibilele degenerări: „monarhia în tiranie, aristocrația în oligarhie, democrația în demagogie”. Considera că oricare este bună, dacă evită aceste degenerări. Despre tiranie spunea că este „guvernarea unuia ce domnește ca stăpân peste asociația politică; oligarhia este dominarea politică a bogaților”.

   Ideile de bază ale filosofiei grecești au fost preluate de elita romană, prin Cicero, Seneca și împăratul Marc Aureliu. Grecii s-au remarcat prin geniul teoretic-filosofic și științific materializat în filosofia și știința politică, iar romanii prin geniul politic predominant pragmatic, geniul juridic –  dreptul roman care se studiază și astăzi, geniul administrativ manifestat în urbanism și construcții.

   Astfel, în peisajul social-politic al lumii romane a fost prezentă și școala stoică, creată și dezvoltată sub influența celei grecești. Deși unii dintre stoici au criticat societatea romană, luxul și bogăția acesteia, nedreptatea și exploatarea ei, au promovat ideea realizării liniștii sufletești, a împăcării cu soarta, cu destinul, ceea ce în practică echivala cu pasivitate și lipsă de activitate social-politică. Cel mai strălucit exponent al filosofiei politice din Roma republicană a fost Marcus Tullius Cicero, pentru care politica bună este opera oamenilor de bine; dacă ei se abțin, triumfă cei răi – teza comună politicilor electorale.

   Lucius Annoeus Seneca (63 i.e.n.-65 e.n.) a făcut parte din rândul marii aristocrații, din casta cavalerilor, de aceea întreaga sa concepție filosofică, morală și politică au avut ca scop slujirea acestei clase. „Fericirea – spunea Seneca – sălășluiește înăuntrul nostru și nu depinde de lumea exterioară. În natură domnesc destinul, fatalitatea. Nu putem schimba cu nimic mersul evenimentelor în lume”. Cu privire la om și la relația acestuia cu societatea: „Virtutea omului constă în a se împăca cu soarta și în a i se supune. Nu stă în puterea noastră să schimbăm ceva în lumea exterioară, în viața socială și politică”. Una dintre cugetările lui prețioase: „Dacă virtutea ne va preceda fiecare pas pe care îl facem, vom fi mereu în siguranță”.

   Din dorința de a consolida statul sclavagist, de a legitima sclavia și exploatarea sclavilor, dar și de a diminua tensiunile sociale și a dezorienta lupta sclavilor, Seneca a promovat o teorie potrivit căreia toți oamenii, inclusiv sclavii sunt frați întrucât au aceeași natură rațională. Dacă corpul sclavilor aparține stăpânilor, astfel justificându-se sclavia și exploatarea, spiritul lor este liber.

   Tot în cadrul stoicismului roman se încadrează și concepția moral-politică a lui Epictet (50 e.n.-138 e.n.). Sclav eliberat prin ideile promovate, acesta a încercat să se prezinte ca un reprezentant al maselor, al celor asupriți și exploatați, în primul rând al sclavilor. Epictet și-a expus părerile sub forma orală. Ceea ce s-a păstrat de la el se datorează elevului său, istoricul și filosoful Flavius Arrianus (55-135 d.Hr.) care i-a transpus în scris principiile. A fost adeptul democratismului sclavagist, considerând că participarea la viața publică este o datorie a tuturor cetățenilor, iar scopul urmărit trebuie să-l constituie realizarea binelui general și nu folosul personal. Scopul vieții trebuie să fie atingerea fericirii, printr-o viață trăită în acord cu natura.

   Deși a considerat ca esența omului este rațiunea, susținând nemurirea sufletului și existența vieții de apoi și că adevărata fericire se află în viața de pe pământ, Epictet a acceptat fatalismul, predestinația rolului și statutului fiecărui om, imposibilitatea intervenției omului în desfășurarea și schimbarea evenimentelor, îndemnând la supunere, la acceptarea sorții și a destinului, ceea ce în practica socială însemna acceptarea rânduielilor existente, renunțarea la luptă, la viața socială și politică.

   Printre adepții orientării stoice s-a aflat și împăratul roman Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius Antonius (121-180 d.Hr.). A avut o fire meditativă, o natură mai mult rațională decât afectivă. Îi plăcea viața simplă și retrasă. Caracterul său era dominat de simțul datoriei. Principiile sale filosofice își găsesc apropierea de doctrina stoică a lui Epictet, conform căreia dorea o îndreptățire egală, liberă, a tuturor supușilor săi. Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă. Formația sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată în principal de Epictet. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă – „Către sine însuși”, tradusă mai târziu în limba latină, cu titlul „Meditații”, în 12 cărți. Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, viitorul și trecutul ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit. Ideea esențială a stoicismului lui Marc Aureliu este libertatea morală, care decurge din faptul că natura umană este o natură rațională: nimic nu poate să-l împiedice să lucreze așa cum îi dictează rațiunea; aceasta formează „geniul din om”. Evenimentele exterioare sau părerile oamenilor nu au nici o importanță; rațiunea indică datoria de împlinit: „Dacă ți-ai făcut datoria, tot restul te poate lăsa rece”. El acceptă teoria fatalistă a naturii, a stoicismului grec, dar îl interesează mai mult consecințele pentru viața morală. Pune întrebarea: „Dacă totul este în natură o fatalitate, de ce să ne temem, de exemplu, de moarte? Ea nu este decât un proces natural, un efect al naturii”. Față de cosmos, rațiunea ne dă o înțelegere a lui și o liniște; față de oameni, liniștea este adusă de conștiința datoriei împlinite după principiile rațiunii: „De ce să mă tem atunci de alții sau de ce poate să-mi rezerve soarta?”. În acest mod rațiunea duce la apatie, la lipsa de afect. Ca atare, lucrurile exterioare nu trebuie să modifice dispoziția sufletului „rațiunea morală indică datoria și atâta ajunge”. Concluzia practică a rațiunii este demnitatea omului, dar și egalitatea lui: toți oamenii au aceeași natura rațională. Pentru Marc Aureliu, ca și pentru stoicismul vechi, „există o singură rațiune, o singură lege, un singur adevăr, o singură lume și un singur Dumnezeu”. Stoicismul roman, prin forma sa umană acordă atenție mare slăbiciunii și suferinței omului, datoria ia forme de caritate. Față de cel grec, îl apropie de creștinism.

   Faptul că opera sa „Către mine însumi” este străbătută de un puternic pesimism denotă că societatea sclavagistă era în proces de descompunere, lipsindu-i perspectiva, ideile.

   Marc Aureliu a preluat conducerea imperiului roman în vremuri grele, trebuind să facă față unor amenințări din diferite părți. Era o epocă a războaielor, granițele imperiului fiind veșnic amenințate de incursiunile barbare, domnia sa fiind și demarcată de aspre persecuții ale creștinilor. În interiorul imperiului exista o situație proastă financiară, ceea ce l-a determinat să vândă domeniile imperiale pentru a-și putea organiza armata. Era foarte activ și căuta să-și facă datoria. A condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme administrative și de drept, a construit școli, spitale, orfelinate. La 60 de ani a condus campania de luptă, iar înainte de plecare a expus poporului Romei, principiile sale morale. A murit în acea campanie la Viena, în urma unei boli infecțioase, și a lăsat ca moștenitor pe fiul său Commodus (161-192) care s-a dovedit a fi nemilos, capricios, imprevizibil și delăsător în treburile statului. Se credea o întrupare a legendarului Hercule. Domnia lui a însemnat începutul decăderii imperiului roman.

   Criza de sistem în care a intrat societatea romană începând cu secolul al II- lea e.n. s-a agravat continuu, adăugându-se o criză de identitate, de idei și obiective, dar și de decadență morală. În această situație, în Roma antică și-a făcut apariția școala sceptică. Scepticii romani promovau indiferența totală față de problemele sociale și politice, față de natură, afirmând imposibilitatea cunoașterii și stăpânirii ei, inclusiv a emiterii de orice fel de judecăți de apreciere și valoare. Ostilitatea față de cunoașterea științifică, neîncrederea în forța rațiunii au favorizat extinderea scepticismului, a doctrinelor mistic-religioase care vor predomina în ultimele secole ale imperiului roman.

   În cadrul gândirii social-politice romane de remarcat este paleta mult mai largă și mai variată a problematicilor abordate. Dacă în cazul celorlalte societăți sclavagiste, inclusiv în Grecia antică problematica demersului a fost doar tangențial atinsă de gândirea politică, la Roma putem spune că problematica maselor, concepțiile și interesele lor au fost exprimate în adevărate programe politice, sau unele din acestea transformându-se în adevărate mișcări. Mai mult, în Roma antică chiar și sclavii și-au avut proprii lor gânditori politici, așa cum a fost cazul lui Epictet sau a puternicei mișcări sociale condusă de Spartacus – conducătorul celei de a treia răscoale a sclavilor (73-71 î.Hr.).

   Prin diversitatea problematicii abordate, a puterii de influențare și chiar a originalității sale, gândirea și mai ales practica politică romană au constituit pentru antichitate un puternic centru de cultură și civilizație politică.

   Rezultat al dezvoltării sociale, gândirea politică a antichității constituie și astăzi o importantă sursă de inspirație și meditație pentru cercetătorii politicului. Multe din elementele sale teoretice dar și din principiile practicii politice, își păstrează și astăzi valabilitatea, dovedind seriozitatea și profunzimea cu care gânditorii lumii antice s-au aplecat asupra studiului politicului, importanța deosebită pe care au acordat-o acestui domeniu al vieții sociale.

   Împăratul roman Marcus Aurelius a fost considerat unul dintre cei mai înțelepți lideri, întruchipând idealul lui Platon de „rege filozof“. „Meditațiile“ lui Marcus Aurelius au inspirat o mulțime de lideri datorită înțelepciunii atemporale, fiind o colecție de scrieri personale din ultimul deceniu al vieții sale. Această perioadă haotică l-a inspirat să dezvolte interpretarea proprie a filosofiei stoice, care se concentrează pe acceptarea lucrurilor care nu pot fi controlate și pe stăpânirea propriilor emoții.

  

   În zilele noastre, Business Insider – web site american specializat în știri de afaceri și tehnologie – a întocmit o listă cu 10 reguli pe care Marc Aureliu le-a folosit drept recomandări pentru un lider excepțional. Pe scurt, acestea ar fi: „Înțelegeți că oamenii există pentru a se ajuta unii pe alții; fiți conștienți de umilința celorlalți; realizați că multe greșeli sunt rezultatul ignoranței; nu vă făliți; evitați să judecați iute acțiunile celorlalți; păstrați-vă cumpătul; recunoașteți că ceilalți vă pot răni doar dacă le permiteți; fiți conștienți că pesimismul poate pune stăpânire pe voi; fiți buni; nu vă așteptați ca oamenii răi să vă scutească de tratamentul distructiv”.

   Unii lideri încearcă să se comporte într-o manieră constructivă, ei trebuie să înțeleagă însă, că există și oameni care caută și găsesc metode de distrugere a altora. Liderul trebuie să aibă pregătit sau să găsească antidotul împotriva agresiunilor celor egoiști, cu spirit tiranic, care-și apără propriile interese murdare, folosindu-se de vicleșuguri tiranice, posedați fiind de duhuri rele. Sunt cei ce nu conștientizează pierderea sufletului lor…

   „Pierderea sufletului se petrece printr-unul și același proces cu triumful interior, înlăuntrul trăirilor noastre, al tiranului lăuntric. Tiranul, marele Paranoic, se înalță în noi și aceasta e maladia sufletească a omului modern, al celui ce și-a pierdut sufletul, adică și-a diminuat trăirile spirituale până la anihilarea sufletului, a puterii sufletești”, scrie profesorul universitar, doctor în sociologie Ilie Bădescu, în cartea sa „Sociologie Noologică – ordinea spirituală a societății”.

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord

„Of, Doamne, Doamne!”

(168 de ani de la naşterea lui Eminescu)

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.”

M. Eminescu

 

 

   Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

   Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil și muzică”.

   Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite și extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând și când aspru; mulțumindu-se uneori cu mai nimica și nemulțumit alteori de toate... „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară inteligență, ajutată de o foarte bună memorie.

   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”

   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani și a decedat la 15 iunie 1889 la București. A fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgești și a persecuțiilor religioase. Aproape toți frații și surorile i-au murit. O posibilă explicație este aceea că în secolul al XIX-lea speranța de viață depășea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boală incurabilă până la inventarea penicilinei.

   A urmat școala primară la Cernăuți, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.

   Se înființează curând o catedră de română și este ocupată de profesorul Aron Pumnul, cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluției Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluției lui Avram Iancu și care s-a refugiat în final la Cernăuți. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul său poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist și scriitor din Ardeal), cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu și de alți membri ai familiei sale.

   Între 16-19 ani călătorește din Cernăuți la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor și copist la teatru, unde îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale.

   Între 19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie și Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiază cursuri ale diferitelor facultăți, frecventează cu mult interes biblioteca Universității, având o sete nepotolită de lectură. În acest oraș se împrietenește cu Ioan Slavici și o cunoaște pe Veronica Micle.

   Se întoarce în țară și se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În această perioadă a avut o bogată corespondență cu Titu Maiorescu care îi propunea să-și obțină de urgență doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului; se îmbolnăvesc trei dintre frații săi, invocă lipsuri materiale. Se întoarce în țară. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. A făcut ordine în Bibliotecă și a îmbogățit-o cu manuscrise și cărți vechi românești. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie și l-a introdus la Junimea, asociație culturală înființată la Iași și a fost mereu în prezența muzei sale –  Veronica Micle, scriind multe poezii.

   La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor șef la ziarul Timpul din București. După 6 ani, în 1883 se îmbolnăvește. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă și este introdus cu forța în sanatoriul doctorului Șuțu. Pleacă la tratament la Viena, în Italia, revine la București, pleacă la Iași, la băi lângă Odessa, revine în țară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăvește, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamț. În decembrie 1888 pleacă la Botoșani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica și pleacă amândoi la București; se bucură de o scurtă activitate ziaristică și în februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la București. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.

   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie să începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei. Fac o paranteză amintind că numele de „Bucovina” provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Țara fagilor”. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu „O, rămâi” scrisă în 1979. Poetul aude glasul pădurii care-i șoptește: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult;/ În al umbrei întuneric/ Te asemăn unui prinț/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți/ Și prin vuietul de valuri,/ Prin mișcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi...” Copilăria este pierdută și poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-aș întoarce/ a-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”

   Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie şi natură, în poezia lui Eminescu, luminează şi tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, pare să scape de sub imperiul voinței, determinând destinul ființei umane.

   La începuturile vieții dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile Dorința, Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des și altele.

   Plenitudinea sentimentului iubirii este redată însă, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Și eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult și parc-aștept/ Ea din trestii să răsară/ Și să-mi cadă lin pe piept…” și în poezia Lasă-ți lumea, în care natura se însuflețește alături de cei doi îndrăgostiți: „Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ţi se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos […] Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie.”

   Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de lipsa de înțelegere a contemporanilor săi, conștient de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și pline de renunțări. Codrul nu mai are bogăția frunzișului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tinereții, cineva parcă stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia „Ce e amorul”: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă.[…] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”

   Poetul simte că iubirea pleacă, neputând fi înlocuită cu alta şi regretul este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Și nici pe buze nu-mi mai vin,/ Și nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă! [...] Și poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”

   Pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renunță, alege izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”, versurile sugerând destinul omului de geniu.

   În Grădina Copou din Iași se află Teiul lui Eminescu, numit și „Copacul îndrăgostiților”, lângă el fiind scrise, pe o placă, versurile de mai sus. Marele poet a căutat adesea inspirația la umbra ramurilor acestui tei, bătrân de aproape 250 ani. Sub crengile teiului au avut loc discuții între marele poet și prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, ființa care a influențat puternic opera poetului.

   Eminescu a scris și Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară/ Marie!”

   Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece deținuții politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie".

   S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar şi de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer și de filosofia lui Immanuel Kant (Eminescu a lucrat o vreme la traducerea „Criticii rațiunii pure”, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă).

   Să amintim filosofia din poezia „La steaua”, care trebuie înțeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximație înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s. Eminescu era la curent cu datele științifice și filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafața planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aproximativ 30 de secunde. În aceeași teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distanțe foarte mari, de milioane de ani lumină, deși ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumusețea este și a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spațiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.

   „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem și nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă..”

   Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educație politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situației în care se afla țara. Încă de la 17 ani când scria poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!” şi în continuare, pe vremea când era redactor şef la „Timpul”, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar și împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal și pentru unitatea națională. El critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât față de politica de opresiune țaristă cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Cu ocazia Sărbătorii de la Iași, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ștefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său „Doina”, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin și pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin…”

   După ani întregi de cercetare şi verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat să deslușească misterul bolii și morții poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala și moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedește că Eminescu era incomod și trebuia executată comanda trasată: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care P. P. Carp îl transmitea mentorului Junimii – parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferință pe fond psihic, o psihoză maniaco-depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica dr. Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Șuțu, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului. Se știa despre mărturia acelui frizer, ea fiind publicată în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.

   Scriitorul ne mai aduce la cunoștință că Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și a repetat rar, cu un glas nespus de sfâșietor: „Of, Doamne, Doamne!”

   O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l înțelegem și să-l iubim pe Eminescu al nostru!

 

 

Publicat în reviste din: România, S.U.A., Belgia, Danemarca, Suedia, Israel, Canada

(Articole, eseuri – vol.II)

BOLȘEVICII AU PRINS GLAS

Tălpile înnoroiate clămpăneau în mari încălțări, / trupul aproape gol – aplecat, sleit de puteri, / privirile – stoarse de lacrimi și speranță erau. / Cu fiecare zi creșteau / dimensiunile suferinței, degradării, umilinței… / O, Doamne, anii aceia pierduți / cine ți-i va înapoia? / Și rana sufletului cum se va putea vindeca?”

(„Închisorile comuniste” – din volumul „O mie și una de poeme”)

 

 

   Oamenii de știință au descoperit în creierul uman busola moralității” care controlează felul în care percepem comportamentul celorlalți. Regiunea, situată chiar în spatele urechii drepte, ne spun ei, devine mai activă atunci când ne gândim la faptele bune sau rele ale oamenilor. Este ca un barometru pentru bine și rău, adică pentru morală, care în afara educației, religiei sau filozofiei, se bazează pe biologia creierului nostru. Și când vorbim de moralitate, ne referim la comportamente și acțiuni, la raționamente și emoții, atitudini față de reguli și convenții sociale. Incorectitudinea, tupeul, obrăznicia, minciuna, lipsa de respect, țin de zonele așa zis-ului întuneric.

   Aflăm deci, că în creierul nostru există un mecanism bine centrat, care ne informează când am spus sau am făcut ceva greșit. Aceasta în cazul în care mecanismul funcționează normal. El este sensibil și declanșează, când greșim, ceea ce numim remușcare, ea acționând ca inacceptare a propriei conștiințe. Când mecanismul este „descentrat”, omul debitează idei și judecăți abjecte. Românul se exprimă metaforic: „Îi lipsește omului o doagă”.

   Dar acești oameni au existat și există printre noi. Ei debitează judecăți ce rănesc sufletele oamenilor care au pătimit în anumite împrejurări. Și creează o stare de anormalitate în societate. Îi pot determina pe unii, să-și pregătească valizele pentru a-și părăsi țara, în disperare și lipsă de speranță, ceea ce nu este bine. Oamenii tineri drepți și cinstiți, în aceste împrejurări ar trebui să lupte pentru adevăr și stabilitate, în propria lor țară. Dar mulți sunt derutați, nu mai înțeleg vremurile pe care le trăim cu acești oameni „dezaxați” „descentrați” ce au prins curaj, și cu o răutate bine ascunsă în suflete, lovesc... Bolșevicii, iată, vorbesc! Unii o fac din prostie, alții din răutate și alții cu intenția de manipulare, adică a-i face pe oameni să gândească cum vor ei, să întreprindă ce vor ei, ce le convine lor, deviindu-le înțelegerea corectă a vieții, manipularea fiind tocmai o formă de agresiune psihologică, cu scopul devierii gândirii și a comportamentului celuilalt.

   Comunismul lui Marx și Lenin, în definiția lui cea mai simplă este un sistem lipsit de libertate politică și când aceasta lipsește, lipsesc toate celelalte, precum pluralismul politic, libertatea presei, a mass mediei, sistemul educativ liber, universitățile libere, intelectualii ori gânditorii care pot cugeta și scrie liber, libertatea de a protesta, libertatea religioasă și multe alte libertăți. Am putea spune: Unde libertate nu e, nimic nu e! Comunismul este cel mai diabolic sistem politic cunoscut, conceput de mintea omului, apărut cu 100 de ani în urmă, și practicat timp de 45 de ani în România, impus din afară și nu ales de popor. A fost impus întregii Europe de Est, de la Marea Nordului, până la Marea Adriatică. A reușit cineva să se opună acestei forțe malefice? Nu! S-a încercat însă, să se împiedice implantarea comunismului, dar. în final, nu s-a reușit. Și nu mai explicăm de ce nu s-a reușit, fiindcă cei care au trăit acele vremi – știu prea bine! Au cunoscut teroarea sub care s-a trăit, comuniștii fiind adevărați teroriști, organizând securitatea care i-a urmărit în toată acea perioadă.

   Astăzi, după 27 de ani de la ieșirea din comunism, vedem cum politicieni corupți încearcă să convingă că dreptul de a fura trebuie legiferat, țipând sus și tare că alegerile odată câștigate le conferă dreptul de a se comporta precum stăpâni absoluți, făcând ei înșiși abuzuri și încălcări ale legilor, legi pe care încearcă să le schimbe, în primul rând, în interes personal. Dau „apă la moară” semenilor cu nostalgii comuniste, pentru a renaște ideologia și a o manifesta prin diferite moduri. Ei sunt aleșii poporului, în care s-a avut încredere, dar poporul a fost înșelat, fiindcă ei au știut să-și mascheze ideologia și intențiile pur egoiste de îmbogățire și nerespectare a legilor, producând haosul în societate. Românul Petre Țuțea care și-a lăudat mereu neamul, a exprimat neașteptat: „Cum am putut fi atât de idiot încât să fac treisprezece ani de pușcărie pentru un popor de tâmpiți?” Da!, a răbufnit la aflarea rezultatului alegerilor din 20 mai 1990, când FSN Frontul Salvării Naționale), în frunte cu Ion Iliescu a obținut o majoritate zdrobitoare. A intuit, cu mintea sa genială, vremurile care vor urma după aceste alegeri.

   Scriam într-un volum de versuri: „… În jurul nostru se fac și se desfac scenarii / tot mai triste pentru noi. / E haos, nu se mai știe / din ce parte vin atacurile, / cine lovește, / cine pe cine susține, / cine pe cine controlează, / ce este curat, ce este murdar… / „Haos germinativ? Toate sunt de făcut laolaltă?” / Împovărate ne sunt gândurile, / sfâșiate ne sunt sufletele! / Se năruiesc destine, / strigăm în zadar, / nimeni nu aude. / Prea multe semințe ale Domnului / au căzut între spini! / Cum ne  mai suportă / pământul, cerul?”

   Dar să revin la momentul prezent, când un personaj cu idei comuniste, continuatorul ideologiei lui Ion Iliescu, vrea să șteargă din memoria colectivă, pe cei care au ridicat armele împotriva „ciumei roșii“. Și-atunci ne întrebăm: Cum se poate uita căderea noastră din acele vremi, în „bezna animalică” a închisorilor comuniste, în care au fost maltratați deținuții politici, cei care au avut demnitatea și curajul să se opună comunismului? Și iată-l – în timpul ședinței comisiei juridice în care s-a discutat un proiect de lege privind declararea zilei de 26 Octombrie, Ziua Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă – pe unul din „curajoșii” staliniști, spunând: „Rezistența anticomunistă începută în 1944, când România era încă în război – de partea Aliaților după 23 august – , este una care slăbea capacitatea de apărare a României. Era mai degrabă îndreptată împotriva intereselor României. Mai mult, dacă îmi spuneți că era un lucru bun că CIA organiza operațiuni de slăbire a capacității de apărare a României sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist este mai degrabă ticăloșie ce făceau“ (preluat din ziarul „Adevărul”). Tot în acest ziar i s-au dat răspunsurile la aceste aberații emise în ședința comisiei juridice în care s-a discutat proiectul de lege privind declararea Zilei Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă. Ultimul supraviețuitor al rezistenței din Munții Banatului și urmașii foștilor partizani anticomuniști au fost revoltați de declarațiile făcute, ripostând: „…Organizația noastră a fost o organizație de rezistență așteptând marile puteri să ne dea ajutor să scăpăm de ruși. Comuniștii pe vremea aceea ne spuneau «bandiți». Dar vreau să vă spun că toți cei care luptau în munte aveau în sacul cu merinde o carte de rugăciune. Eu aveam Noul testament, străpuns de un glonț, într-o acțiune din Munții Banatului. Îl am și acum“, a povestit supraviețuitorul acelor vremi, în vârstă de 87 de ani, condamnat la 25 de ani închisoare, din care a făcut peste 10 ani. „Nu voiam regimul comunist, dictatura comunistă. Știam ce înseamnă comunismul”. Și reamintesc cuvintele filozofului rus Nicolae Berdiaev: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinăuntru…”   

   Este uimitor cum după atâția ani, oameni care ne conduc, sunt incapabili de a face diferență între bine și rău, de a înțelege cât de nefast a fost comunismul pentru România. Oameni cu studii superioare, cu diplome, să nu poată cunoaște adevărul? „Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri”, spunea. Părintele Arsenie Boca – și nu greșea. Ei sunt oameni lipsiți de conștiință și demnitate, oameni care vor să falsifice istoria, călcând în picioare suferințele acestui neam. „A fost o luptă pentru onoare și credință” a exprimat urmașul unui luptător din mișcarea de rezistență. A fost, așa cum a scris Radu Gir: „…Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, / nu pentru pătule, / nu pentru pogoane, / ci pentru văzduhul tău liber de mâine…” Radu Gir, poetul care, la Aiud, L-a adus pe Iisus în celulă…

   Bolșevicii rămași printre noi sau, mai nou ideologizații, vor cumva o nouă condamnare a celor care nu mai sunt? Dar „…Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a bufnița: Când va cădea / Marele-ntuneric, vei vedea.”

   Oamenii care au trăit ororile comunismului sunt în cunoștință de cauză; oamenii deștepți care nu le-au trăit, pot judeca și înțelege; cei fără minte – niciodată!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord   

„ÎMPĂCAREA CU LUMEA”

Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă, tocmai atunci când ești necinstit.” – Cicero

 

 

   Constantin Noica (1909-1987) filozof, eseist, publicist și scriitor român, a rămas în conștiința noastră ca un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor morale. În cartea „Eseuri de Duminică”, Constantin Noica intitulează un capitol „Împăcare cu lumea”. În el am găsit o frază care mi-a trezit interes: „Te miri, chiar, cum de nu s-a scris până acum o filozofie a regăsirii, un sistem, atent gândit și subtil, prin care să ni se explice cum se face trecerea de la prospețime la putreziciune…”.

   Deci sinusoida vieții de care am vorbit de multe ori în eseurile mele, ar avea reprezentarea în calitatea de prospețime și acea stare de descompunerea morală. Din păcate ne aflăm în partea de jos a sinusoidei, cea de descompunere morală. Mai jos nu cred că se mai poate. Ar însemna distrugere completă, fără perspectiva unei revigorări. De la omul frumos pe care au încercat a-l realiza strămoșii noștri, am ajuns brusc sau pe îndelete – spun unii – la omul urât al zilelor noastre. Degradarea este evidentă în special în politica noastră, și a pretinde moralitate politicii de la oameni imorali care ocupă funcții în straturile politicii, este absurd. Moralitatea politică nu poate exista atâta timp cât există imoralitatea individuală. Oamenii morali, culți, inteligenți, sunt dați la o parte, sunt persiflați, sensibilitatea lor este lovită cu vorbe dure, insultătoare, cu comportament grobian.  

   Oamenii imorali uzează de forța grosolăniei, a barbariei, pentru eliminarea oamenilor sensibili, inteligenți, morali. Astfel de oameni, rari și din ce în ce mai rari, constituie un pericol, chiar o nenorocire pentru oamenii mediocri și imorali. De aceea se străduiesc prin toate mijloacele să scape de ei.

   Iată, mai curând și cu lovire fizică. Cine sunt cei ce lovesc? Sunt indivizi „sus cocoțați”, grobieni, încrezuți în forța ideologiei pe care o slujesc, și necinstiți fiind, vor să pară, în anumite împrejurări, când își pot pune masca pe față, „oameni de treabă”, neexcluzând, în anumite cazuri, utilizarea pumnului pentru a-și exterioriza nestăpânirea, adică agresare fizică. Câtă trufie diavolească! Cinismul verbal, modul brutal de acționare, diavolesc și sângeros – de altfel și expresia feții era cea a unui diavol, doar coarnele-i lipseau –, pe care l-au învățat fiii de la părinții lor, dă acum roade, este practicat de moștenitorii ideologiei respective. Grea a fost dărâmarea comunismului în țara noastră, dar mai grea pare a fi moștenirea lui. Important este ca persoanele care-și vor spune părerea, să fie ele însele persoane morale.

   Am remarcat demult că în platourile de televiziune nu se respectă dialogul, vorbitorii sunt întrerupți, nu sunt lăsați a-și duce ideile până la capăt, se folosesc tonuri ridicate, pentru a surclasa adversarul. Se vede că nu a fost de ajuns, agresivitatea nu s-a oprit aici…  

   Ce fel de democrație este aceea în care trăim, în care predomină imoralitatea și oceanul imoralității se extinde de la o zi la alta?

   Tot Constantin Noica în altă carte a sa „Pagini despre sufletul românesc” vorbește despre „măsura”  românului: „Spațiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv […] Avem o măsură – dar umbrită parcă de atingerea cu lumea.  […] Măsură, dreptate, lege, nu sunt nici gândite, nici resimțite rațional și juridic, cum înțelegem că au fost – dacă ele au fost – la Roma. Măsura noastră e mai puțin pusă, decât impusă. […] După Cantemir, omul trebuie să se împace cu lumea ca să nu fie „dihonie”. Iată că neînțelegerile, în momentul de față au depășit măsura, au degenerat în dușmănii și dușmăniile  sunt sentimente pline de ură, din suflete fiind alungată iubirea aproapelui.

   Se știe că oamenii se nasc cu o mulțime de calități. Omul este singura ființă cu adevărat morală, având credința în Dumnezeu și având posibilitatea de a alege binele, adevărul, dreptatea, cinstea, omenia, pentru fericirea vieții lui. Religia, istoria, literatura, muzica, poezia ne conduc spre calea dreaptă a moralității. Oamenii morali dau la o parte răul, minciuna, desfrâul, furtul, nedreptatea. Iar la baza moralității lor stau: Iubirea, Înțelegerea și Speranța.

   Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a avea o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima omului. Mulți nu cred în ea. Mircea Eliade spunea: „Dar e atât de dureros și greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulți, fericirea ajunge chiar un sens dat existenței. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată și stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea”.   

   Realizarea dorinței de fericire depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și, adesea, se lovește de a celorlalți. Cum se poate statornici o acțiune justă care să conducă fiecare persoană, comunitățile, națiunile spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire? Unii consideră că acest fapt se poate împlini în urma unui dialog civilizat între persoane, un dialog mai amplu cu diferite culturi și religii, care caută, în ciuda dificultăților din vremurile noastre, un drum autentic de fericire și de sens.

   Revin la titlul eseului lui Constantin Noica „Împăcare cu lumea” și spun, ca și alții, că totuși, în lume există partide de orientare religioasă, o anumită dorință de reîntoarcere la valorile creștine fundamentale, valori creștine izvorâte din învățăturile Bibliei.

   Poate este vremea când creștinul român – fiindcă am fost, suntem și rămânem un popor creștin –

să își pună niște întrebări cu privire la fundamentul moralității, întrucât morala este înscrisă în firea umană, iar moralitatea determină sănătatea noastră sufletească și trupească, și în consecință ne oferă – liniștea și pacea.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord