Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                   Pagină cu fond muzical !

,,LIDERI ÎN FILM”, O CARTE CA LA CINEMA SCRISĂ DE PAUL POLIDOR

        Nu este nimic neobișnuit să se facă un film după o carte. Așa cum spunea Jean Cocteau, filmul este tot o scriere, însă “o scriere în imagini”. Numeroase pelicule celebre au fost mai întâi, cărți celebre, iar ecranizările doar le-au pus și mai mult în valoare și le-au popularizat. Special este procesul invers, atunci când filmografia servește ca bază pentru carte, când vizualul din film își păstrează valențele spectaculare, rămânând la fel de atractiv, chiar dacă este transpus în scris. Acesta este cazul volumului scris de Paul Polidor, “Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual și psihosociologie politică”. Volum de referință, despre care Dan Matei Agathon afirma că este “o capodoperă a genului…, un tratat complex…, ce descrie ascensiunea și rezultatele, de multe ori odioase, ale celor care au condus națiuni și care au trasat istoria în dramaticul secol XX și la începutul secolului XXI ”. 

 

Necenzurat, spectacular, performativ, interzis minorilor, cursul lui Paul Polidor a fost o provocare pentru mine. Pe de o parte, mi-a stârnit curiozitatea, pe de altă parte, m-a făcut să mă îndoiesc că mai poate fi spus ceva nou pe tema liderului-dictator. Am început deci, prin a răsfoi volumul, am citit puțin aici, puțin dincolo și ceeace citeam a început să mă captiveze. Așa că m-am întors la pagina de pornire și am parcurs cartea din scoarță în scoarță cu un interes crescând. 

 

Folosind o colecție de filme, Paul Polidor realizează o galerie de portrete-studiu ale unor dictatori precum Nicolae Ceaușescu, Fidel Castro, Stalin, Nixon, Henry Kissinger, Slobodan Miloșevici, Saddam Hussein, Troțki, Trujillo. Creativă, condimentată, închegată, cartea semnată de Paul Polidor oferă o abordare inedită și provocatoare a culiselor vieții și planurilor unor lideri ce au hotărât soarta popoarelor, pe care le conduceau în funcție de interesul personal ori de capriciu, de preferințele sexuale sau de zodia în care se născuseră. De la Troțki, fostul lider care îi trimite Fridei Kahlo răvașe de dragoste în cărțile pe care i le împrumută, la Stalin, “groparul soldaților sovietici” ori la J. F. Kennedy care pierde Cuba în favoarea rușilor, cursul semnat de Paul Polidor este împănat cu detalii picante, cu scene extravagante și cu dezvăluiri neașteptate. 

 

Cursul are un ritm alert, iar impactul puternic asupra cititorului este sporit și de elementul enigmatic al prezențelor feminine: Jackie Kennedy, dar și femeile mafiei - Marilyn Monroe, Ellen Rometsch ori Judith Campbell. De la Leon Troțki la Che Guevara, de la Gheorghiu-Dej la Bashar al-Assad, volumul lui Paul Polidor ne poartă într-o lume a conspirației, în care grotescul, cinismul și maladivul devin suprapersonaje. 

 

Se spune că viața bate filmul. “Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual și Corina Diamanta Lupu 

psihosociologie politică” demonstrează cu prisosință că nu doar viața bate, ci și cartea bate filmul. Iar, cine citește această carte (și vede DVD-ul interzis minorilor, scenariul și regia ,,analizelor” de scene șocante: Paul Polidor), o dată ajuns la final, va spune că a fost ca-n filme! 

 

Corina LUPU - București 

Emil Cioran dincolo de culmile disperării
                                                                                                                                                                                                                                                     „Nimeni pe culmile disperării nu mai are dreptul la somn.”

   În iunie 2015 s-au împlinit 20 ani de la trecerea în eternitate a scriitorului, filozofului român Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Rășinari, județul Sibiu și decedat la 20 iunie 1995, la Paris. Tatăl său a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din orașul Sibiu. Pe linie maternă se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, a început studiul filozofiei la Universitatea din București, coleg fiind cu Constantin Noica și având profesori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. Cunoscând bine limba germană, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friederich Nietzsche. A arătat înclinație spre agnosticism, doctrina filozofică care susține că lumea obiectivă nu poate fi cunoscută, rațiunea omenească fiind limitată, și dincolo de limitele senzațiilor omul nu poate cunoaște nimic; gândirea omului ar fi incapabilă să ofere argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu. În 1933 a obținut o bursă care i-a permis să continue studiile de filozofie la Berlin. Într-un articol se declara admirator al lui Hitler, mai târziu fiindu-i rușine de această viziune, considerând-o ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții. Generația tânără din țară de la noi a simțit nevoia unei treziri spirituale care, regretabil, a culminat într-un extremism de dreapta, influențând într-o oarecare măsură viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia. Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. După o scurtă întoarcere în România (două luni), în 1941 părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment scrie și publică cărțile în limba franceză, ele fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție al limbii. În 1949 îi apare la ed. Gallimard prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul „Rivarol”.
   A locuit la Paris în Cartierul Latin, ducând o viață destul de retrasă și cultivând darul conversației cu numeroși prieteni, în corespondență dovedindu-se un remarcabil autor epistolar.
   Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran s-a consacrat unor cugetări profund personale: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, consemnează mai târziu.  A început prin a fi un gânditor obsedat de sentimente care năvălesc ca o furtună violentă. Vorbind despre temperamentul său, Isabela Vasiliu – Scraba (eseist, filozof) notează: „Cioran este coleric, se aprinde repede și se stinge la fel”.
   Teme mari străbat opera lui Emil Cioran legate de ființa umană. Totuși el pretinde că nu filosofează, ci doar își manifestă interesul pentru „intensitatea experienței”. Lectura scrierilor lui Cioran te face să simți cum afirmațiile sale se suprapun uneori, poate în mod nedefinit, gândurilor tale. A scris într-adevăr cu o violentă defulare a tensiunii interioare, temele dovedindu-se a fi obsesive. Întreaga lui operă este dovada unei sincerități și a unei lucidități frapante.
    Insomniile de care suferea au fost revelatoare pentru el. În revelații îi apare inutilitatea oricărei acțiuni, chiar și cea a exprimării scrise convertite în profesie, luciditatea clipelor face să apară paradoxurile redate atât de clar în prima sa carte Pe culmile disperării, și reluate în următoarele cărți. Cineva era de părere că în scrieri Cioran este mai mult convalescent decât autor, iar rezultatul e „mai mult ecografie decât operă”, că totul pare o terapie, un proces de exorcizare, foarte clar exprimat în prima sa carte.
   Cartea apărută în 1934 în Romania Pe culmile disperării a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937), Amurgul gândurilor (1940), Îndreptar pătimaș (1991), Singurătate și destin (1992), Scrisori către cei de-acasă (1995), Mon pays / Țara mea volum bilingv (1996), ultimele patru apărute la ed. Humanitas, București.
   Pe culmile disperării începe cu definirea liricului: „A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți. […] Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. […] Începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a face loc unei beții interioare dintre cele mai fecunde”.
   Multe sunt obsesiile lui Cioran în această carte! Mă voi opri doar la câteva dintre ele. Sinceritatea gândurilor, vioiciunea lor, scepticismul ce-l macină alcătuiesc nuanța de bază a scrierilor sale: el în raport cu lumea, inexistența vreunui sens al lumii: „Faptul că exist eu dovedește că lumea nu are nici un sens”. Și s-a dovedit contrariul!
   Îl preocupă gândul agoniei, acea senzație groaznică de topire a tot ce este soliditate într-o persoană: „În orice agonie veritabilă  este un triumf al morții, chiar dacă după acele clipe de sfârșeală continui să trăiești”.
   Presentimentul nebuniei e pregnant și terifiant. Cioran scrie: „Oamenii niciodată nu vor înțelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger”.[…] Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de eventualele lucidități într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el”. Și totuși, consideră că „cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n-are drept să vorbească de spirit”.
   Vădită este obsesia bolii, a morții: „Moartea nu poate fi înțeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața.[…] Oamenii sănătoși, normali și mediocri nu au o experiență a agoniei și nici o senzație a morții.[…] Fiecare pas în viață este un pas în moarte”. Sentimentul eternității acestei vieți îl consideră ca fiind „naiv” și totuși este unica împăcare pentru omul istoric. Doar în boală moartea este prezentă în viață: „A fi bolnav înseamnă a trăi vrând nevrând pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adâncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri.[…] A fi sănătos înseamnă în lumea aceasta a umbla legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adâncimile existenței”.
   Melancolia e un gen de dezgust rafinat, sentimentul că nu aparții lumii de aici. E o senzație de plecare a ființei, având în structura ei „o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe”. Regretul ar fi cauza melancoliei, dar el nu paralizează ființa, existând o deschidere spre viitor prin „vis și grație”.
   În aceeași măsură îl preocupă disperarea, definind-o ca o stare în care anxietatea și neliniștea sunt imanente existenței. Preferă existența dramatică „chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare”, disprețuind „absența riscului, a nebuniei și a pasiunii”.
   Când vorbește despre tristețe, Cioran spune: „Tristețea apare după toate fenomenele prin care viața pierde din ea însăși”. Viața fiind agonică, tristețea pare a reflecta ceva din această agonie; ea ajunge la ireparabil și „a lăsa o dâră de sânge și de fum după tine, ca simboluri ale dramei și ale morții ființei tale, înseamnă a fi nefericit…”.
   Altă obsesie este singurătatea, unica manieră de a-ți păstra puritatea sinelui, de a nu te păta de prezența coruptibilă a semenilor și de a înălța altarul inutil al preocupării de sine „prin care nu poți ajunge decât satana sau dumnezeu, dar niciodată om”. Singurătatea este „cavoul” care îi oferă lui Cioran o altfel de înțelepciune, cea a fără - de - rostului, a rădăcinilor ființei care-și trage seva din subteranul neantului. Singurătatea, tăcerea, luciditatea, toate exacerbate de insomnia din nopțile lui albe. Cioran admite două feluri de a simți singurătatea: „a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii”. Oricum, ești tot singur dacă ai acest sentiment al singurătății și ești obligat a-l suporta. Să ne amintim de Nietzsche care spunea că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.
   Suferința pentru el este o forță teribilă de descompunere, este „dezagregare și otravă, dar și fecunditate, pe care o plătești însă scump”. Ea nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită. Dacă iubirea îl apropie pe om de viață, durerea îl separă. În Cartea amăgirilor reia această temă și amintesc frazele: „Numai suferința schimbă pe om. […] Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit, dar modifici inimaginabil de mult prin durere.[…] Tot ceea ce este profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală.[…] O sănătate perfectă este a-spirituală”. În Căderea în timp, Cioran reia obsesia durerii: „Fără durere nu ar exista conștiința, iar durerea, care afectează toate ființele vii, este unicul indiciu ce ne îngăduie să presupunem că numai omul are conștiință. […] Luciditatea este ruptura dintre spirit și lume; ea este în mod necesar conștiință a conștiinței.[…] Durerea circumscrisă, opusă vagului, e totdeauna încărcată cu un sens, fie el și negativ, în timp ce Vidul, prea vast, nu poate conține nici unul”[…] Ar trebui să urlăm un sfert de oră pe zi. Urletul este modul de exprimare al sângelui, care ne întărește, ne vindecă. Acum, într-un singur loc putem urla și acela este ospiciul de nebuni”.
   Grația este „un avânt, o bucurie a înălțării […] o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viață, ale tendințelor ei negative”. Pentru tânărul de 22 de ani care scria cartea, femeile se bucură mai mult de grație, fiindcă la ele „grația și naivitatea  sunt incomparabil mai frecvente ca la bărbați”. Fericiți sunt pentru el cei naivi, cu naivitatea lor putând să atingă armonia și să se integreze în viață, spre deosebire de cei care pierd total naivitatea, pierderea ei însemnând dezintegrarea. Nu se simțea încă, îmi permit să adaug, evoluția femeilor din zilele noastre, nevoite a-și pierde și din grație și din naivitate...
   Tinerețea lui va gândi eronat când afirmă că nu se știe clar ce este bine și ce este rău, că „orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viață”. Revoltat exprimă: „Întreaga morală n-ar vrea să facă din viață decât o sumă de ocazii pierdute”, uitând de conștiința morală care ne îndeamnă la respectul pentru legile morale.
   Percepe intens entuziasmul vieții pe care-l consideră semnificativ: „Pierderea fluidității vitale și debordante îți distruge receptivitatea și posibilitatea de a îmbrățișa viața cu generozitate și elan. Entuziasmul este singurul care se menține viu până la bătrânețe. Toți ceilalți când nu sunt născuți morți, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sunt atât de rari oamenii entuziaști!”, acest sentiment închizând drumul spre moarte. Cioran considera entuziasmul o revărsare a iubirii dezinteresate, spre deosebire de grație cu farmecul ei melancolic inexistent în entuziasm.
   Renunțarea „conține mult orgoliu și suferință.[…] Prefer să mor de foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului, la care aceasta răsare dintr-un gol lăuntric”.
   Lumea i se pare irațională și întrucât este infinită, nu-i acceptă vreun sens: „Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poți ajunge la ceva…[…] Totul e prea puțin față de nemărginire”. Separarea de lume produsă de suferință duce la „interiorizarea excesivă” și la unul dintre paradoxuri, anume: „de a șterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite și de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul”. „Interiorizarea duce la prăbușire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine și te apasă dincolo de orice rezistență. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de artă și de sexualitate numai pentru a uita?” Și totuși, spune Cioran, „numai iubirea de oameni ce răsare din suferință seamănă cu înțelepciunea ce izvorăște din nefericire”.
   Nu greșește când afirmă că munca este un blestem, fiindcă biblic: „În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta!” i s-a spus lui Adam când a fost alungat din Rai, dar greșește când afirmă că ea „tâmpește, trivializează și impersonalizează”, susținând că este mai mult simț metafizic într-un om leneș decât într-unul activ.  Admite totuși că uneori lenea poate fi „un semn al imbecilității”. Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”. Atribuie vina de a fi nefericit vieții și nu sieși, considerând viața irațională și evoluția ei fără de scop. Simte că omul nu poate ajunge să fie fericit întru totul, dar recunoaște că poate să ajungă la un grad mai mic de nefericire. Nietzschean în tinerețe, Cioran  încercă să „dărâme” o lume plină de imperfecțiuni, dar ea este o construcție făcută în timp, cu mari sacrificii și nu avem dreptul să nesocotim lumea și viața ce ni s-a dat! În corespondența lui cu părintele Nicolae Steinhardt, acesta îi scrie: „Credința ne dă o poziție strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni și nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare și furie. Ce păcat că imensul dumneavoastră talent și marile dumneavoastră virtuți creștine nu sunt puse în slujba Transfiguratului!”.
   Sinuciderea este o altă obsesie, o temă pe care o dezbate, crezând că în acest mod poți face viața suportabilă. Întrebat de prietenul lui Constantin Noica de ce nu s-a sinucis până la acel moment tot vorbind despre sinucidere, Cioran i-a răspuns sincer că iubește viața.
   O altă obsesie a lui Cioran este timpul, el fiind de neînlăturat din ecuația ființei umane și devenind dușman în insomnii, lipsa de somn fiind pentru el „cea mai mare experiență pe care o poți avea în viață”. Nesomnul aducea desigur cu el oboseala ce semăna cu un drum spre prăbușire, spre moarte… Oboseala cu stările ei negative ce „separă pe om de lume și de lucruri”.   
   Și, spune Cioran către finalul cărții, „după ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme, sfârșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul”. Înduioșător, Cioran continuă: „Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor”. Înverșunat uneori față de cel ce l-a condamnat la viață, atitudinea lui Cioran față de religie se nuanțează: „dacă prin orice pot cădea în lumea asta numai prin iubire nu”[…] „Singurul lucru care îl poate salva pe om este iubirea”. Frumos și adevărat!
   Intervievat de jurnalistul elvețian FranÇois Bondy (1915-2003), la întrebarea ce este iluzia, ce este maya?, a răspuns: „Înseamnă să privești gheața fără să te gândești că este apa”, cu alte cuvinte să te amăgești oprindu-te cu gândul la gardul concretului… Întrebat dacă este un om dezamăgit, a răspuns:„Nu sunt un om dezamăgit, sunt mai degrabă ruinat pe dinăuntru de prea multă încordare”. Cât privește subiectul religiei, răspunsul a fost: „Nu sunt religios, dar nu sunt insensibil față de dimensiunea religioasă… Personal cred că religia merge mult mai în adâncime decât orice altă reflecție a spiritului uman și că adevărata viziune a vieții este religioasă. Omul care n-a trecut prin religie și care nu a cunoscut tentația religioasă este un om vid”. Iată că Pascal a avut dreptate: „Marile spirite termină religios”, virtuțile creștine - credința, speranța și iubirea - nu pot fi date la o parte, căci „Iadul e durerea celor ce nu pot iubi”(Dostoievski).
   Catalogat de unii cititori ca deținător al unui umor negru privitor la viață, supranumit de unii critici „filozoful disperării”, de alții „aristocrat al dubiului și un dandy al metafizicului”, Emil Cioran a fost în primul rând un „scafandru” ce a căutat în adâncul sufletului omului, a găsit pietre, le-a cules și le-a adus la suprafață, ca noi să le studiem, să le întoarcem pe toate fețele, să le vedem strălucirea sau întunecimea, prețiozitatea sau banalitatea… Pentru acest curaj de a explora adâncimile sufletului, pentru explozia și incisivitatea gândului, Cioran trebuie prețuit.
   Într-un fragment din jurnalul filozofului austriac Wolfgang Kraus am putut citi caracterizarea: „Un mers agitat, cu pași mari, un fel de a vorbi sacadat, avântat, de parcă i-ar fi greu să țină pasul cu șuvoiul gândurilor sale, cuvintele se rostogolesc, se suprapun, dând glas unor formulări incisive și precise. Un om de o bunătate deplină”.
   Pictorul, omul politic Eugen Mihăescu a amintit de curând cutremurătoarea întâlnire cu filozoful, în ultimele zile ale vieții sale: „În vara lui ’94 m-am dus, ca de obicei atunci când mă aflam la Paris, să-l iau pe Cioran la o plimbare în grădina Luxembourg. Pentru că nu răspundea nimeni la sonerie, l-am căutat pe librarul din colţ ca să-l întreb dacă ştie ceva de maestru. Mi-a spus trist că Cioran e bolnav şi a fost internat la spital…”.
   Darul cel mai prețios al filozofului intrase în haos, luciditatea apărând doar ca un „fulger” pe cerul minții sale.
Și dreptul la somn i-a fost dat… dincolo de culmile disperării.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Scriitoarea Anca Sîrghie la CASA ROMÂNĂ de la Hayward

      Pentru cei care nu o cunosc pe distinsa mesageră a culturii româneşti care este conf. univ. dr. Anca Sîrghie, se cere să menționăm că după nenumărate conferinţe susţinute cu talent şi competenţă la Universitatea Harvard, la Institutul Cultural Român din New York, la Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, menţionate şi în revista “Lumină Lină” unde colaborează, evenimente organizate admirabil de Părintele Prof. Univ. Dr. Theodor Damian de la New-York,  sau în cadrul Cenaclului „Mircea Eliade” din Denver, Colorado,la Troy în Michigan, precum și la Windsor, Montreal, Toronto și Hamilton în Canada, dânsa a poposit de curând și în California.

     De această dată, duminică, 19 aprilie 2015, în timpul consacrat Orei de Cafea, la CASA ROMÂNĂ din Hayward, în prezența românilor din împrejurimi, scriitoarea Anca Sîrghie, profesoară la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu, a conferee a vorbit cu multă căldură despre noutăţile în cercetarea vieţii lui Mihai Eminescu și în interpretarea literară a unor poezii, după care a insistat asupra temei genialității blagiene, pe care poetul a fructificat-o până la capăt, în pofida oricăror vicisitudini. Conferința s-a încheiat cu prezentarea  destinului tragic al poetului și dramaturgului Radu Stanca, un baladist neîntrecut al literaturii române, care în “obsedantul deceniu” a montat la Sibiu ca regizor 30 de spectacole de teatru, dar a fost în mod consecvent oprit să-și pună în scenă propriile piese, deși el scrisese 15 texte de o mare frumusețe alegorică despre existența și menirea omului. Scriitoarea a anunțat apariția la București a unei a treia cărți dedicate lui Radu Stanca, după studiul monografic Radu Stanca și obsesia Thalia. Ipostazele omului de teatru și după volumul Dăltuiri, la care a fost îngrijitor de ediție împreună cu Marin Diaconu și a semnat și prefața,   promițând că va aduce noul volum la viitoarea vizită și iubitorilor de literatură din California.

    Reuniunea literară de la Hayward  a continuat cu un film documentar intitulat Lucian Blaga în amintirile Elenei Daniello și un recital de poezie blagiană susţinut de participanţi – toţi din Hayward -  pe care îi putem enumera în persoana lui: Liviu Popescu-Autoportret,  Floare de viță; Viorica Adriana Constantinescu, Viori aprinse femeile, Bocca del Rio; Doina Vines, Aripi de argint; Elena Popescu- Portret; Roxana Leca, Catrenele fetei frumoase; Carmen Rad, Întâlniri, în versiune română și engleză. Autorul tuturor poeziilor a fost, desigur, Lucian Blaga. Modul nuanțat și expresiv al lecturării textelor a asigurat un caracter interactiv reuniunii și a dovedit că la CASA ROMÂNĂ din California există un real interes pentru literatura națională.
Un moment distinct al reuniunii a fost lansarea noii cărți a scriitoarei Anca Sîrghie,intitulată Lucian Blaga și ultima lui muză, realizată pe baza unei documentaţii inedite, împlinite la Cluj,  și prezentate ca un “dialog în trepte”, cartea fiind apărută la Editura Techno Media Sibiu, anul acesta, 2015. Partea cu totul personală a cărții, după cum am observat eu, este cea de-a treia treaptă, cuprinzând dialogul imaginar al scriitoarei cu Lucian Blaga însuși, unde se dezvoltă și unele interpretări de text poetic, făcută cu multă intuiție.  Medicul Elena Daniello, inspiratoare a creației blagiene din perioada 1950 – 1961 (anul morţii poetului Lucian Blaga) - cea care a fost ultima lui muză, aşa cum se arată în carte - a păstrat cu sfinţenie amintirea autorului care i-a dăruit un valoros tezaur de manuscrise și lucrări dactilografiate, ce-i completează fericit poetului-filozof opera literară și evidențiază frământările și viața plină de interdicții trăită de Lucian Blaga în perioada comunismului. Mărturisirile Elenei Daniello demonstrează emoționant adevărul că Lucian Blaga a avut neşansa de a crea atât de rodnic în ultimul său deceniu de viață tocmai în “perioada stalinistă” sub cea  mai cruntă persecuţie comunistă.

   Fără îndoială, asemenea evenimente culturale ar trebui organizate mult mai frecvent, mai ales că profesoara Simona Sîrghie a propus o colaborare rodnică a iubitorilor de cultură din California cu Cenaclul Românesc “Mircea Eliade”, care activează cu succes în ultimii 5 ani la Denver Colorado.

   Munca de o viață a doamnei conf. univ. dr. Anca Sîrghie și descoperirile făcute în ultimii ani întregesc activitatea în domeniul istoriei literare, al biblioteconomiei, al pedagogiei și al teatrului, cuprinzând 24 volume de carte și peste 400 articole din care personalitățile literare - Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Octavian Goga, Lucian Blaga, Radu Stanca – și cele istorice – Nicolae Cristea, Septimiu Albini – marchează ineditul creației sale științifice și o includ în pantheonul culturii românești.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Pr. Gh. Naghi 

Harpa din camera alăturată

    Sunetul harpei se auzea discret din camera alăturată cum învăluia în sunete ei cristaline interiorul încăperii. Prin reflexii multiple, sunetele se întretăiau și se amestecau armonios unele cu altele, conferind savoare discuțiilor purtate între Edith și Edan, doi tineri aflați la începutul primăverii vieții. Cu fețele îmbujorate, se priveau unul pe altul ascultând instrumentul muzical manevrat cu virtuozitate de către Helena, sora lui Edan, studentă la conservatorul din localitate. Prin ușa capitonată, deschisă larg privirii celor doi, se putea observa silueta elegantă ce mânuia fermecătorul instrument cu coarde fără să manifeste nici cel mai mic efort. Harpa cânta ca de la sine și nicio tresărire nu se distingea pe fața artistei, ci doar calmul trecerii vântului peste iarba câmpiei în miez de vară sub un cer senin de amiază.
— Nu este minunată această melodie?, întrebă Edith în timp ce își legăna capul în ritmul lent al cântecului. Ai impresia că vine de pe un alt tărâm, adăugă ea zâmbind către Edan.
— Farmecul audiției derivă din calitatea specială a interpretării, spuse Edan și adăugă imediat:
— Dar este necesară o muncă susținută pentru a ochii pe măsură ce acordurile se revărsau în cascadă peste simțurile sale.
—  Dar cum a ajuns Helena să interpreteze această piesă muzicală? Am impresia că harpa cântă singură și artistul doar o privește cu blândețe!, spuse Edith cu entuziasm.
Edan se ridică, merse către fereastră, privi în depărtare la nesfârșitele lanuri de grâu ce se legănau coapte în bătaia vântului și zâmbi de îndată ce își ridică privirile spre albastrul cerului. Se simțea plin de entuziasm și bucurie în acea după-amiază de mai. Cugetarea îi străbătea întinsele spații ale imaginației atent cultivate printr-o lectură menită să îi înalțe spiritul. Cu o astfel de trăire lăuntrică, se întoarse spre Edith, îi surâse și îi spuse:
— Helena nu a cântat așa dintotdeauna, tăcu misterios și adăugă, ci numai după ce a ajuns să cunoască tainele interpretării armonice. După aceea, treptat, s-a transformat ca om și artist până când harpa a început să emită sunete ca de la sine!
Ochii lui Edith rămaseră uimiți privind fața lui Edan care strălucea în bătaia soarelui asemenea unei efigii de pe fațetele unei monede antice. Părul său brunet spre castaniu se armoniza cromatic cu ușoara paloare a feței sale liniștite, dar brăzdate uneori de gânduri ce îi aprindeau strălucirea ochilor sub bolta unei frunți înalte. Imediat, el continuă:
 — Interpretarea armonică se aplică la orice disciplină artistică și presupune distingerea tonurilor fundamentale din care, ulterior prin compoziție, iau naștere toate partiturile muzicale autentice.
— Te rog să îmi dai mai multe detalii, spuse Edith, fiindcă pregătirea mea, bazată mai mult pe matematică și raționament, nu mă ajută prea mult să înțeleg la ce anume te referi. Dar vino mai aproape, fiindcă doresc mai multe amănunte!
Edan clătină din cap cu aprobare, se așeză la masa din fața lui Edith, o privi cu simpatie și îi spuse:
— În orice disciplină se aplică principiul descoperit în fizică și anume că materia rezultă din asamblarea unor părți, sau tonuri fundamentale, ce nu mai pot fi divizate, în principiu, mai departe. Acestea sunt numite cuante și din ele, conform anumitor reguli, se poate constitui orice fragment de realitate.
Edith clătină din cap cu încuviințare și adăugă la cele spuse de Edan:
— Ai dreptate, aceste cuante, care inițial se limitau doar la molecule și atomi, constituie obiectul de studiu al fizicii și ingineriei moderne. Descoperirea lor a adus multă lumină asupra înțelegerii universului și continuă să atragă cercetarea din întreaga lume.
Edan consimți și continuă:
— De exemplu, în artele vizuale tonurile fundamentale cele mai simple sunt reprezentate de culorile curcubeului, din care se pot deduce prin combinație orice alte nuanțe posibile. Și atunci, întreaga măiestrie constă în a îmbina armonios aceste elemente de bază pentru a rezulta un tablou de valoare.
— Cu alte cuvinte, talentul unui artist se rezumă doar la deprinderea științei de a distinge și combina aceste tonuri similare cuantelor fizice?, întrebă Edith așteptând clarificarea noțiunilor prezentate de către Edan.
Edan deschise un frumos set de piese de șah realizate din porțelan și le așeză pe o tablă de lemn lăcuit cu cadru de mahon pe care erau notate cu litere și cifre albe pe margine coloanele și rândurile șirurilor de pătrate ce alternau colorat între alb și maro. Fiecare piesă o lua cu atenție, o privea în lumina ce se revărsa discret dinspre fereastră și o așeza la locul cuvenit conform regulilor jocului de șah.
— De exemplu, aceasta este o tură, spuse și luă piesa în mână. Ce poate face ea pe tabla de șah?,  întrebă pe Edith și privi către ea pentru răspuns.
Edith se uită atentă la piesa indicată de Edan și spuse:
— O tură poate să se miște doar pe coloana și rândul ce se intersectează în dreptul poziției pe care o are pe tablă, spuse ea nedumerită.
— Ai dreptate!, răspunse Edan. Conceptul de tură reprezintă un ton fundamental al jocului de șah, dincolo de care nu mai ai ce explora. Dacă ea s-ar putea mișca și altfel, fie nu ar mai fi o tură, fie nu am mai putea vorbi despre jocul de șah, corect?
Edith răspunse afirmativ dând din cap spre aprobare și Edan continuă:
— În privința șahului avem șase astfel de tonuri fundamentale date de piesele utilizate: rege, regină, nebun, cal, tură și pion. Pentru a începe să deprinzi acest joc, este necesar să distingi și să înțelegi ce poate realiza fiecare piesă în parte!
— Dar cum se aplică acest lucru la muzică, fiindcă de aici am plecat cu discuția noastră?, întrebă nerăbdătoare Edith.
— Simplu!, răspunse Edan. În muzică există așa numitele tonuri fundamentale care au fost grupate sub forma gamei de opt sunete: do, re, mi, fa, sol, la, si și do, adăugă și se opri pentru a urmări dacă Edith a înțeles.
— Știam acest lucru!, spuse Edith. Nu înțeleg unde se află noutatea aplicării noțiunii de ton fundamental în interpretare!
— Iarăși este simplu răspunsul meu, zise Edan. Aceste sunete au o corespondență precisă legată de folosirea unui anumit instrument muzical. Practic, înainte de a discuta despre redarea unei partituri, este necesar să identifici precis condițiile în care aceste tonuri vor putea fi emise, de exemplu de o harpă, astfel încât do-ul să fie do, re-ul să fie re și așa mai departe.
— Tot nu înțeleg prin ce se remarcă interpretarea lui Helen de cea a unui alt artist din acest punct de vedere!, exclamă Edith.
— În interpretarea armonică, mai întâi, se deprinde emiterea distinctă și curată a fiecărui ton, mergându-se până la redarea precisă a fiecărei tonalități muzicale, fapt care necesită concentrare, răbdare și profunzime, spuse Edan.
— Cu alte cuvinte, trebuie să insiști până ajungi să stăpânești deplin emiterea acestor sunete?, întrebă surprinsă Edith.
— Cam așa ceva!, confirmă Edan. Nu este simplu să dedici studiului o singură notă muzicală pe parcursul unei zile, nu-i așa?
Edith se ridică de pe scaun și se îndreptă către un dulap cu vitrină, unde erau expuse mai multe instrumente muzicale: o vioară, un flaut și un nai, toate așezate cu grijă în cutii protectoare deschise privirii. Explorând cu grijă suprafața lor spuse:
— Cred că este teribil de plictisitor să interpretezi câte o singură tonalitate până când o înveți pe deplin! Nu cred că aș fi în stare de un astfel de efort!
— Nu neapărat, răspunse Edan, fiindcă adevărata taină a învățării armoniilor fundamentale se află în faptul că niciodată un ton realizat, indiferent de instrumentul muzical, nu va semăna cu cel precedent. O diferență va exista mereu, așa cum niciun fulg de zăpadă nu este identic în întregime cu altul!
— Sau cum nicio floare nu este la fel cu alta!, adăugă șoptit Edith.
Edan sesiză remarca lui Edith și comentă mai departe:
— Sau cum nicio plantă sau ființă din lumea aceasta nu seamănă deplin cu alta, adică există ceva unic în ceea ce se întâmplă în fiecare clipă și în fiecare loc din univers. Lucrurile pot fi similare, dar niciodată identice!
Edith surâse, iar chipul ei luminat de acel zâmbet îi conferi o imagine de neuitat pe care Edan o reținu imediat și îi răspunse, la rândul lui, privind cu o strălucire aparte către ea. Dar tocmai atunci, melodia din camera alăturată încetă și Helena apăru în pragul ușii. Îi privi pe amândoi și spuse:
— Ca o completare a discuției voastre, pe care întâmplător am auzit-o în timp ce interpretam partitura muzicală, este faptul că de îndată ce vei ajunge să execuți cu precizie și fără să te mai gândești o anumită tonalitate, vei putea să te concentrezi exclusiv pe armonia compoziției și să urmezi, asemenea unui fluviu, albia inspirației celui care a realizat o capodoperă artistică!
Și imediat, ca din întâmplare, corzile harpei prinseră a vibra puternic în bătaia vântului ce intra năvalnic pe fereastră în acea după-amiază de vară cu puțin timp înainte de asfințit. Sunetul lor făcu să tresară pe Edith și Edan, care involuntar se priviră unul pe altul pe măsură ce tonurile fundamentale emise de instrumentul muzical se estompau în lumina crepusculară a soarelui, ce își trimitea curcubeul de culori elementare peste fragmentul de univers al lumii terestre. Și harpa din camera alăturată tăcu doar pentru a face loc altor instrumente să își trimită mesajul lor în cuprinsul existenței ce înglobează armonios întregul joc al muzicii fără de sfârșit.

Octavian Lupu

București
21 mai 2015

                                                                                                                     Cristina Stamate

                                                                                                                                                Dacă marea ar fi lumea dintre noi…

 

          Actriţa Cristina Stamate este una dintre prezenţele şi bucuriile noastre, ale românilor, familiare, oferitoare de daruri, dintre care cel mai bogat e înveselirea. Dacă marea ar fi lumea dintre noi, între Cristina Stamate şi publicul ei acea mare n-ar fi decât până la glezne de adâncă, până sub sprâncene de departe, până azi, până mâine, până mereu de dragă, până la inimă de bună. Până la surâs răbdând, până la suspin sperând, până la voioşie hrănind viaţa, până la cântec ţinând cumpăna fiinţei, aceasta-i actriţa Cristina Stamate… numai şi numai până la scenă şi public pietruindu-şi cărarea sa, cu pietre rare de iubire, de har, de trude, de jertfe…!
          Anume potrivire a actriţei cu frumuseţea umană, pentru anume alcătuire a frumuseţii între rosturile vieţii estetice, armonioase şi optimiste care exaltă pe scena Teatrului de Revistă „Conatantin Tănase”, unde joacă minunata actriţă Cristina Stamate! Ea e un dram de duh scump şi putere magică, un dram şi un crepuscul de taină şi de stea a scenei teatrului românesc peste care planează îngeri de ieri şi dintotdeauna ai Thaliei.
          Suflul şi harul inspiraţiei e viu la „Tănase” şi generos, cu atât mai mult cu cât aici absoarbe actriţa Cristina Stamate serul artei scenei care unge fiinţa şi spiritul monştrilor sacri cu mir de dragoste până la jertfelnicie! Ce actori au jucat şi joacă şi azi la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”! Ce corpi şi seve miraculoase circulă de o viaţă, de mai multe vieţi, de o istorie, la colosalul Teatru căruia actorii i-au dat fiinţa, numele şi faima! Cât de mult s-au dăruit Teatrului acestuia actorii, cât de invadaţi au fost ei în tot acest timp de viaţă fremătândă a lui, de lacrimi, de bucurii şi de dureri, câtă bucurie şi câtă amărăciune au menţinut flacăra vieţii artiştilor, câte flăcări au ars ori s-au stins!
          Trecuse puţin timp de când viaţa actorului Alexandru Arşinel se luptase cu sine şi doar doctorii salvatori au încheiat pacea, smulgându-o din cleştele patimii trupeşti, redându-l pe maestru familiei, scenei, filmului, nouă tuturor celor ce i-am fost şi i-am rămas prieteni alături sufleteşte, suferind la rându-ne ca de o traumă a noastră, de durerile şi mâhnirile sale! Abia se cicatrizau rănile trupului actorului Alexandru Arşinel când, vesela actriţă Cristina Stamate, atât de veselă încât puţini au crezut vreodată că durerea ar putea birui în cursă cu ea, a fost pradă crudei vătămări a inimii ce avusese deschisă fereastra doar binelui şi iubirii întreaga viaţă.
          O grădină de flori spirituale înflorise într-o viaţă sub cerul inimii artistei Cristina Stamate! O udase cu roua bucuriilor sale, cu lacrimile ochilor privitori blând şi bun, o încălzise cu soarele conştiinţei ei, o luminase cu raza harului ei! Dar, un ciclon vruse să o devasteze. Inima actriţei, ostenită, îşi cerea dreptul unui act al ei cu tema iubirii şi recunoştinţei. Doctorii, oştenii raiului alb au vegheat-o, au apărat-o, au salvat-o, au grădinărit splendoarea de flori spirituale ameninţate a fi secerate în plină frumuseţe şi bogăţie de corole şi parfumuri!
          Pentru toţi, operaţia a fost înfiorătoare, pentru actriţă a fost eroism şi dragoste de viaţă! Echipa medicală alcătuită din conf. univ. dr. Horaţiu Moldovan, şeful Secţiei de Chirurgie Cardiovasculară de la Spitalul Sanador, dr. Mihaela Crăciun, medic primar ATI, şef Departamentul ATI Chirurgie Cardiovasculară şi dr. Daniela Popescu, medic primar cardiologie sunt „grădinarii” raiului alb unde clipa e veşnicie şi viaţa redută! O suferinţă severă de insuficienţă mitrală şi cardiopatie ischemică ajunsese la punctul terminus al meandrelor ei, viaţa actriţei fiind ameninţată. S-a impus urgent operaţia pe cord deschis, care a constat în înlocuirea valvei mitrale cu o proteză din pyrolite carbon de tip Medtronic şi montarea a trei by-pass-uri aortocoronariene pentru revascularizarea muşchiului. „Doamna Cristina Stamate a fost internată la noi cu diagnosticul de insuficienţă mitrală severă şi angină pectorală prin leziuni tricoronariene. Intervenţia efectuată a fost una deosebit de complexă, însă a decurs cu succes, iar momentan pacienta se află în recuperare, în secţia de terapie intensivă” - declara după operație, dr. Horaţiu Moldovan. „Rezolvarea acestui caz medical nu ar fi fost posibilă fără aparatura performantă de care dispunem şi a experienţei echipei medicale multidisciplinare care s-a ocupat de acest caz”. Intervenţia cu un grad de complexitate ridicat a durat peste şase ore și a presupus utilizarea circulaţiei extracorporeale.
          De parcă nici nu au trecut razant cu soarele, norii vieţii actriţei Cristinei Stamate s-au spulberat necrezut de repede. La numai două luni de la operaţie, actriţa a păşit iarăşi, grabnic, împrospătată de energii şi dragoste, pe scenă. „M-am operat pe 21 ianuarie”, spune după victorie, eroina scenelor teatrului şi vieţii, „și revin pe scenă pe 21 martie, la fix două luni după operație. Un mic… record după o intervenție chirurgicală atât de grea!”. Coincidență sau nu, premiera spectacolul „Vivat Revista” în care a jucat Cristina Stamate a avut loc tot într-o zi de „21”, mai precis pe 21 februarie 2014.
          21, zi de luptă, de victorie, de spectacol! Zi pe care actriţa Cristina Stamate o are scrisă de acum între sărbătorile sale, teatrul românesc o strânge în cununa lui de succese, publicul îi închină aplauze frenetice!

 

                                                                                                                                                                                                                                                      Aurel V. ZGHERAN ([email protected])

                                                    O rază de faimă a Bacăului purtată de ziua actorului

                                                                                                    Florin Piersic la Bucureşti

          27 ianuarie e zi fără timp, castă şi încercuitoare ca un inel de nuntire, binevenită ca o bunătate în chivotul înnoirilor culturii naţionale, zi a răsăririi razei de genialitate în viaţă de prunc ursit a ajunge cel mai mândru şi iubit actor român. Teatrul, cinema-ul, Florin Piersic sunt nume inversabile infinit în ordine, pentru arta actoriei româneşti urcată, în această triadă, la valoarea uniformă cu iubirea!
          Pe 27 ianuarie 2015, ziua aniversară a naşterii actorului Florin Piersic a fost sărbătoare naţională cu finalitate lăuntrică pentru atâţia oameni câţi, dacă ar vota, ar alege preşedintele! Sunt pline de roşu cele două tipuri de calendar al românilor, religios şi laic, sunt pete roşii cu firave raze negre, calendarele înăduşite de atâta solemnitate involutivă şi zile libere, de stat degeaba, dar calendarele sufletului românesc sunt pline de o singură culoare, culoarea iubirii. Cu ea e scrisă ziua naşterii actorului Florin Piersic.
          Când este vorba de Florin Piersic, e o lipsă generală de contrazicere între români,  rară dacă nu unică din motive fără sfârşit de contre. Iubirea are proprie genialitate, se descoperă în sine, se dezice de intuiţionişti şi logicieni, dar se afirmă şi apără singură, trăieşte din meritul şi din viaţa ei, nu este în zei, zeii sunt în ea, are o complectitudine care îi dă fiinţă, altfel nu e iubire, e părere de iubire. În aceasta se explică de ce şi cum de este atât de iubit actorul Florin Piersic! Fireşte, mult din ce ţine de duhul artei atrage iubirea pentru actorul Florin Piersic, dar e şi un ceva al omului Florin Piersic, dincolo sau dincoace de actor: nu are pe caracter scoarţe ursuze, pe minte aburi de erou olimpian, în gestică alură de statuie…! Nu! Fără să aibă niciunul dintre aceste acoperişuri de aur falsificat, Florin Piersic străluceşte ca soarele!
          De aceea, de ziua sa, în zorii anului 2015, interpreta de muzică folclorică Maria Şalaru, cu gingaşii „bobocei” de la Bacău au pornit în zorii împlinirii necrezutei vârste a artistului, din depărtatul Bacău, nenins de o lună şi-acum aşternut pe alocuri cu zăpadă cenuşie, la Bucureşti. Cu flori de la inima lor pe care n-o deschid decât voişia şi iubirea inocentă curată, fără gândul datului la schimb pe ce poate rămâne neîmbolnăvit în om, şi nu rămâne, până la sfârşit: spiritul!
          Jucau la Palatul Copiilor din Bucureşti mirabilii actori Florin Piersic şi Medeea Marinescu în piesa „Străini în noapte”. La sfârşitul spectacolului au izbucnit în scenă „boboceii” de la Bacău, întocmai astfel: ca boboceii! Ei şi profesoara care i-a luminat ca să încolţească frumos înaintea explodării în floare, interpreta Maria Şalaru, adorabila artistă Medeea Marinescu, înflăcăratul public, au cântat maestrului sărbătorit „La mulţi ani”. Un fluviu de sentimente s-a revărsat în sala de spectacol prefăcută estuar al lui. Înlăcrimat, Florin Piersic a strâns în braţe şi la piept „boboceii! În acea singură clipă vibra iubirea toată a lumii. O astfel de clipă aruncă din ea tot ce e accesoriu îmbrăţişării. Ea nu trebuie să fie decât o concizie a trăirilor inimii şi asta a fost!
          „Boboceii” de la Bacău şi Maria Şalaru au fost primiţi cu multă curtenie de Florin Piersic şi cu mare mirare de o mare de spectatori care, iată, când nici nu s-a gândit cineva, au aflat că la Bacău sunt copii ce cresc atât de frumos sufleteşte, iar Bacăul însuşi are în ei soli ce duc frumos, curat, cu sinceritate fără umbre, dragostea lui pentru actorul Florin Piersic, pentru actriţa Medeea Marinescu, pentru teatrul românesc darnic de bine sufletesc tuturor.
          În urmă cu un an, aceiaşi copii şi aceeaşi sentimentală profesoară, interpreta de muzică folclorică Maria Şalaru, au omagiat-o întocmai de gingaş pe actriţa Medeea Marinescu la ziua ei de naştere, 27 mai, sărbătorită pe scenă la Bacău în aceeaşi reprezentaţie, „Străini în noapte”.
          Iată o uriaşă, rară şi romantică exclamaţie a iubirii, într-un scurt refren de glasuri cristaline. Şi iată, Bacăul, a cărui vestire mai cunoscută în lume e supărarea, duce într-o seară aniversară de ianuarie, la Bucureşti, un mesaj ce poartă în el măreţia sensibilităţii moldovenilor din aceste locuri. Şi iată cât de frumos au purtat la destinaţie acest mesaj „boboceii” şi „florăreasa” lor, căci ei, deşi nu au fost trimişi de către nimeni decât de propria inimă, au aprins o rază de faimă a Bacăului în Bucureştiul care, la rândul său nu întoarce decât prin artişti iubirea!

Aurel V. ZGHERAN ([email protected])

Marilena Rodica Chireţu, o autentică personalitate literară

   Mihai GHEORGHIU 

 

   Întâmplător, căutând ceva pe internet, am descoperit un site bilingv (româno-italian), deosebit de interesant 

În primul moment am fost atras de grafica impre- sionantă a acestuia! Mai apoi, parcurgându-l cu răb- dare şi atenţie, descoperind multitudinea de titluri sugestive, mi-am propus să citesc, măcar, o parte din interesantele materiale publicate în cadrul acestuia.  
   

Siteul respectiv se intitulează sugestiv: “România şi Italia în imagini şi cuvinte” şi poate fi accesat la adresa: www.pitestiromania.ro

Editoarea acestuia este doamna Marilena Rodica Chireţu!

     Cine este Marilena Rodica Chireţu!?

  Întrebarea în sine poate părea simplă la prima vedere şi cu siguranţă aşa ar fi, dacă ne-am rezuma, numai, la enumţarea biografiei şi a nominalizării lucrărilor dumneaei! Numai că, pentru a cunoaşte un poet, un scriitor, în adevăratul înţeles al cuvântului, cu siguranţă, este nevoie ca mai întâi să-i aprofundezi, cât, decât, lucrările! Fără a avea pretenţia că am făcut acest lucru, (poate o voi face într-un viitor apropiat!), am sintetizat, totuşi, pentru publicul cititor de pretutindeni, câteva date notabile, referitoare la personalitatea şi lucrările dumneaei. Şi ca o concluzie preliminară, înaintea studieii aprofundate a lucrărilor semnate de distinsa doamnă, cu ceritudine, Marilena Rodica Chireţu scrie la fel de bine, atât în româneşte cât şi în italiană, aducând astfel o contribuţe importantă la imbogăţirea celor două culturi de referinţă europeană!
 
   S-a născut şi trăieşte în oraşul Piteşti.

  Atrasă fiind de limba italiană şi dorind promovarea acesteia în oraşul Piteşti, respectiv România, publică primele cărţi imediat după 1995, (în ediţie româno- italiană).
Este Laureată în Limbi Romanice, secţia italiană-română, a Universităţii Bucureşti şi se bucură de o intensă colaborare cu diverse publicaţii italiene, cum ar fi: EFASCE- Pordenone, Italia, şi cu Unione Latini nel Mondo- Treviso, Italia (în 1990).

  Participă la mai multe congrese, contribuind la propagarea şi activităţii Comunităţii Etnicilor Italieni din România.
  A publicat opt cărţi (ediţie bilingvă), în perioada 1985-2007!
 
 Din punctul meu de vedere Marilena Rodica Chireţu este o personalitate literară  autentică, contemporană, a literaturii noastre româneşti!

  La solicitarea mea, distinsa doamnă a a avut amabilitatea şi ne-a trimis, spre publicare, două dintre numeroasele sale creaţii, respectiv: “Ce poată ţara mea în poala vieţii sale” şi “În umbra dictaturii”, poezii, pe care le publicăm cu plăcere!

 

 

 

Ce poartă ţara mea în poala vieţii sale!?

Ce poarta ţara mea în poala vieţii sale!?

Doar stropii aurii din holdele-i întinse,

doar horele de brazi ce se încing la vale

şi munţii învăluiţi în straiele lor ninse?

Mai poartă în obraji rubinul din livadă,

în merele rotunde seminţe ce rodesc,

pe buze vinul dulce iluzii ce o scaldă

şi care doar acasă ştiu să le înfloresc.

 

Nu am plecat departe deşi îmi este dor

de plaja ce bronzează măslinele pe ram,

aş vrea în palmier pe-o aripă să zbor,

dar zborul e in doi şi eu rămân la geam.

Căci ţara-i rădăcina copacului în flori,

e muntele ce poartă căciula brumărie,

izvorul care plânge la cumpăna din zori,

e vântul ce se-aprinde în clipa de mânie.

Ce poarte ţara mea în poala vieţii sale?!

Trecutul ce trăieşte trezind clipa de mâine,

lumina ce din beznă ne-a mai întins o cale

pe care împreuna mâncăm aceeaşi pâine.

   

                                  Marilena Rodica Chiretu 

   Orfanul, de Mihai Gheorghiu - selectată din Culegerea "Sufletînsângerat".
 

 

Copil stingher, plecat în lume,

Flămând şi gol şi prigonit,

El umblă, neavând un nume,

Prin şanţul vieţii, drum cotit!
 

Bătând la porţi, el pâine cere,

De câini şi... oameni hăituit!

 El duce-n spate-un sac de piele,

Dar sacu-i gol şi găurit!
 

În mâna-i mică şi subţire

El are-un beţişor de brad.

Pe care-l poartă cu iubire,

Fiindu-i prietenul cel drag!
 

În case-i cald... Şi lume multă,

Cu toţi Crăciunul îl cinstesc.

El umblă în durerea-i mută,

Zăpada, gerul, mâinile-i rănesc!


 
Într-un târziu, când lumea doarme,

Găseşte-un colţ sub un cotlon

Şi cade... răscolit de foame,

Visând la pâine şi jambon!

 
 

 

În pragul unei uşi apare

Un domn, în straie de Crăciun,

Ce dă la câine de mâncare

Din tot ce el avea mai bun!

 
Încet, încet, cu pas sfios,

Flămând şi fără de-adăpost,

Orfanul cere-ncet un os!

Chiar de-o fi din cel mai prost!

 
Întinde mâna prea grăbită,

Luâd bucata mult râvnită

Ş fericit de-aşa pomană,

 Se bagă mulţumit sub scară!

 

Adoarme-apoi... şi-i somnul dulce.

Zăpada cerne ne-ncetat!

Cu băţul deseneaz-o cruce,

Şi-i chipul alb Şi ne-ntinat!

 
În zorii zilei următoare

Zăpada şterse-aproape tot,

Lăsând în urma-i sfidătoare

Numai un băţ, atâta tot...

                                                 În umbra dictaturii..

Pe fluviul nedreptăţii s-au scurs anii puterii,

am aşteptat lumina la capătul de drum,

dar barca se scufundă în lacrima durerii,

în umbra dictaturii se văd speranţe-n scrum.


S-au răsculat şi aştrii pe cerul sărăciei,

mulţimea răvăşită s-a înălţat din ceaţă,

cuvintele s-au spart în clipa nebuniei

de-a crede în scânteia ce s-a trezit la viaţă.


Un strop de libertate pe buze înflorise

şi într-un fluviul mare cu toţii l-am visat,

dar umbra dictaturii din nou ţara cuprinse;

Nu-i cale de întors pe drumul ce-am lăsat!


                                           Marilena Rodica Chireţu

VERTIGO în retrospectiva timpului meu - (Portret autobiografic)
                                                                                
   Mihai GHEORGHIU 

    ...  


-    Daţi-mi un bilet până la staţia Sf. Elefterie.
-    Tinere, coboară şi ia-l pe 82, 84 nu merge într-acolo!

   Lume multă, aglomeraţie ca de obicei deşi e seară, aproape noapte.  Întind cei cincizeci de bani taxatoarei, iau biletul şi mă îndrept înspre uşa din faţă a troleibuzului, strecurându-mă printre oameni.  La un moment dat atenţia îmi este irevocabil atrasă de un puternic miros de colonie “Bucureşti!”. Mama!!! Da, ea este! Colonia ei preferată o evidenţiază dsistinctiv. O văd undeva, ceva mai în faţă şi încerc din greu să ajung la ea, dar în drumul meu intervin tot felul de neaveniţi. O lume aiurea, în necontenită mişcare, o lume viermuitoare, care vrea mereu şi mereu ceva sau chiar altceva şi de îndată ce a obţinut cava-ul pe care l-a căutat iniţial, cu un stoicism egoist şi feroce continuă să caute aiurea..
   O strig! De fapt încerc să o strig, căci vorbele nu-mi ies din gură! Mă mişc instinctiv şi cu atenţie, să nu-l supăr pe vecinul călător, să nu-i lezez  drepturile..., să nu, cumva, să-l supăr. Mă gândesc la dreptul lui şi îl neglijez pe al meu, dreptul de a ajunge la mama! Dar oare, pentru el are vreo importanţă al cărui drept este mai drept? Nu, desigur că nu! Pentru el ca individ, dreptul lui este cel mai drept cel mai legitim, al celorlalţi, numai prin prisma cointeresării lui poate conta, eventual!

   Troleibuzul se mişcă alene, prin intermediul ferestrelor lui dreptunghiulare, încadreate de cauciucuri negre şi late încerc să privesc în afară, să-mi dau seama cât mai am de mers şi unde anume să cobor....

  Mă doare cumplit capul şi simt cum mă sufoc! Mama! Da, mama m-o vedea şi ea, o înţelege că nu mi-e bine? Mă simt rău, rău de tot. În jurul meu totul a început să se învârtă incontrolabil sau poate nu este aşa, ci mi se pare numai mie. De fapt am vaga impresie că eu sunt cel ce se învârte într-o lume placidă şi latentă... 

“Apă, vă rog, apă! Mi-e sete, mi-e sete....”  În fine, reuşesc să ajung aproape de geam. Privesc cu lăcomie în afară şi încerc să înţeleg unde sunt! Calea Griviţei 161, Buzeşti, prăvălia lui tăticu’... “Absurd, absurd!!!”  Strig cu disperare, nimeni însă nu mă aude. Nici chiar ea, mama, pe care nu o mai zăresc deloc... A dispărut şi odată cu ea şi miasma coloniei ei... A coborât?  Când şi unde, la ce staţie? De unde, până unde Calea Griviţei? Nu se poate, eu m-am suit în 82 şi merg la Cici, la casa noastră din Obedenaru!!!


  Ce se întâmplă cu mine, unde mi-e capul, unde mi-e sufletul?  Acolo sau aici? Încerc din greu să-mi reamintesc, să înţeleg unde anume merg..., îmi dau seama, însă că în creierul meu a pătruns haosul. Acel plânset al disperării, care a luat de la un timp locul PREZENTULUI inacceptabil, în căutarea timpului trrecut şi aparent pierdut...

  "Bat câmpii", simt cum îmi arde tot capul. Aş vrea să mor, să se termine odată şi pentru totdeauna acest blesem, acestă saga a vieţii mele... Şi totuşi! Mă gândesc că poate încă nu este momentul....  Ce nebunie?!!!

  Mă cutremur realizând că am trăit o iluzie deşartă! Nu era mama, nici vorbă! Ea a murit demult, de ani buni. Şi totuşi am văzut-o şi i-am siţit inconfundabilul miros de colonie Bucureşti!!! Visez, da...., trebuie să mă trezesc! Creierul meu a luat-o razna. Şi totuşi, nu! Nuuuuu! Vreau să ajung acolo, trebuie...

  Mă uit din nou prin geam. Da!!! În sfârşit, mă apropi de casă!!! Pe partea stângă - Biserica Cotroceni..., pe dreapta -Magazinul de cafea a’ lui “Armeanu’”. În troleibuz nu mai este nimeni..., nici chiar şoferul. Oare când or fi coborât, cu toţii şi cum de nu am văzut?  Culmea este că maşina nu mai opreşte! În faţă obsev, chiar în mijloc, Biserica Cotroceni... Ce oare se întâmplă şi cum să fac să pot coborî....?

“Apă, apă, mi-e sete...” Beau cu lăcomie câteva înghiţitur,i dar... nu simt nimic.  Şi capul... mă strânge şi mă arde...
...


  Mă aflu în faţa porţii vilei din Obedenaru şi încerc să intru, dar acesta nu se deschide... Trag insistent de ea dar degeaba... 

Îl văd pe Pufi, care vine bucuros spre mine din spatele porţii. Am intrat deja şi  privesc cu lăcomie intrearea principală a vilei, aşteptându-mă ca din spatele ei să apară cineva, oricine, la fel ca mai întotdeauna. Nu se întâmplă astfel aşa, semn că în casă domneşte pustiul, viaţa acesteia fiind decimată de moartea prezentului ireal.  La un moment dat  nu mai am răbdare să ajung sus şi strig din tot profundul sufletului meu:
- Cici!!!
Cici, nu-mi răspunde, însă se aude  pianul! O văd aievea mângâind cu mâinile ei fine dinţii de sidef ai acestuia.  Urc scările în fugă şi deschid imediat uşa albă a sufrageriei noastre.
-    Cici, am venit acasă! Unde eşti, hai vino... Lasă glumele la o parte. De-ai şti ce dor mi-a fost de tine!
Cici nu-mi răspunde! Mă uit cu atenţie împrejur; totu-i la fel ca atunci, neschimbat: candela din colţul camerei, care arde împroşcând pe pereţi umbre sângerii, pianul, tablourile, chiar ţi măsuţa mea... Totul! Numai Cici nu este!
-Cici, Cici unde eşti?

  Pe scări se aud voci şi paşi, ce calcă la întîmplare treptele.
- “Miuţă, de ce Miuţă? De ce-ai plecat şi ne-ai lăsat?”  se aude vocea lu’ Cici.
Alerg spre hol lăsând în urmă-mi, la întâmplare uşa întredeschisă. La un moment dat cad.... Mă ridic..., nu se mai aude nimic...
   Mi-e cald, capul îmi arde şi mă doare îngrozitor. “Apă, apă..., mi-e sete”.
...

  Mă aplec printre fruzele de mentă din grădina noastră şi ridic capacul de fier al micului bazin cu apă.  Deschid robinetul şi beau cu nesaţ, direct din gura micului bazin. Mirosul de frunză de mentă strivită  îmi îmbie setea şi mă face să beau şi să beau....

  Gata, nu mai pot! Mă învârt din nou în jurul pământului sau... invers. Nu înţeleg cum şi de ce?! Am visat, desigur şi acum m-am trezit! Căci Cici şi tăticu’ nu mai sunt, demult! La fel şi vila noastră din Obedenaru, la fel şi pământul nostru din Progreusu'. Totul, totul s-a pierdut, toţi ai mei au plecat... Şi atunci, eu?, Ce rost mai am eu în acest neant?

“Mi-e dor de voi, mi-e tare dor!!!” Strig… de fapt, încerc să strig, căci glasul nu mă ajută… deloc. Murmur încet, imperceptibil. Mă simt privit insistent, mă uit dar nu văd pe nimeni. Gata, cad, cad din nou, nu mai simt nimic…


-    Ce ziceţi, domnule doctor, ce şanse mai sunt? Nu se poate!!! Faceţi, vă rog ceva, pentru numele lui Dumnezei!
-    Nu ştiu ce să vă spun..., cu certitudine are temperatură mare, foarte mare. Pare a fi vorba de o comă. Acum, însă eu... ca medic... , pentru moment nu ştiu ce să vă spun. Delirează, pare rupt din această lume. Pare a fi suspendat între două lumi... Să sperăm că “lumea noastră” îl va convinge să rămână aici, de nu..., va pleca...

… Sulina, da Sulina!  Acolo trebuie să ajung!


-    Tant’ Dorina, dă-mi, te rog, mâna. Ajută-mă să mă ridic! Trebuie să ajung la tren, apoi la vapor. “Saligny” pleacă la 10 din Tulcea! De ce taci, de ce zâmbeşti aşa... trist? Spune-mi, te rog ceva! Te rog, nu mă privi aşa.. Plângi sau mi se pare mie? Ce-i cu voi, ce se întâmplă? Sunt eu, Michi, băiatul lui Miuţă, al vostru... Stai, te rog, de ce pleci şi tu? Ce se întâmplă cu voi sau... Nu cumva am murit? 

-    “Apă, apă, mi-e sete, mi-frig...  Şi apa asta tulbure şi învolburată a Dunării!!! Şi vaporul ăsta, ce parcă nu-şi mai găseşte odată stabilitatea şi se clatină atât de ameţitor! Mă învârt groaznic, totul se învârte în jurul meu: Dunărea, Saligny, Farul, Sulina, Marea...
...

... deschid poarta de lemn a Cazarmei şi caut cu lăcomie. De fapt, ce, pe cine? Mda… pe ei, pe toţi, căci mi-e tare dor!
 – Muha! Ce bine-mi pare că te-am regăsit! Ce mai faci “bătrâne”? Mai ţii minte cum era să ne înecăm în Dunăre, atunci? 
  Muha se joacă cu o mingie pe terenul de sport din curtea Unităţii. E singur şi deşi vorbesc cu el, nu mă aude... Ceva mai încolo, în clădirea Unităţii, în sala de festivităţii îi regăsesc pe toţi strânşi în faţa “Rubin-ului”!  Începe Robin Hood, se aude cântecul de început al serialului: “Robin Hood, Robin Hood…” 
Undeva în faţă, pe un scaun -Mariana! Alături de ea -un scaun... gol. Probabil scaunul meu. Iată. deci, m-am reîntors, am scăpat! Totul, până acum nu a fost decât un vis urât! În sfârşit m-am reîntors la viaţă! Sunt EU, acelaşi de atunci, din totdeauna – “copilul visător de altădată”.
   Deci, totul: plecarea mea în America, supliciul meu de acolo, totul, totul a fost o utopie !!!  Doamne, ce bine! Esti Mare şi Puternic!!!


  Farul! Iată Farul meu! Doamne, nu speram să-l mai revăd vreodată, să mă mai regăsesc aici, pe digul din preajmă-i!

-    Mariana, unde ai fost până acum, unde ne-am pierdut unul de altul?
  Mariana zâmbeşte şi... plânge amar. Mă îndrept spre ea, la fel ca atunci demult, cu intenţia de a relua totul de la capăt, din acel punct şi a continua frul întrerupt al vieţii. 
  E numai la câţiva paşi de mine şi mă aşteaptă... Încerc să merg, dar nu am putere să ofac. Picioarele nu mă ascultă...

– Stai! O strig şi ea se întoarce spre mine.
- Dragul meu, nu se poate. E mult prea târziu, totul s-a terminat. Rămâi acolo unde eşti, rămâi şi continuă ce ai început să faci. Trebuie, te rog! Scrie!!! Nu te opri, nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla. Numai aşa vom rămâne pururea împreună: tu, eu, Farul şi Sulina! Eu voi fi aici, întotdeauna, te voi aştepta alături de Farul nostru drag... Trebuie să termini cartea începută, deşi ştiu cât ţi-e de greu.
   Ai grijă de tine, dragul meu, te rog, te rog mult să mă asculţi.
Şi hai, trezeşte-te, te rog trezeşte-te, încă nu  timpul... Treeeezeeeşte-te!!!!


-    Trezeşte-te, Michi, mă auzi? Trezeşte-te, te rog! Strigă în cele din urmă doctorul, răsuflând uşurat la primele semne de reîntoarcere la viaţă ale pacientului.

                                                                                                                                                                               * * *        

Radu Beligan şi Lucian Boia s-au numărat printre cei mai căutaţi autori la Bookfest 2013

  de Oana Ghita

  Volumele "Între acte", de Radu Beligan (editura ALL), şi "Sfârşitul Occidentului", de Lucian Boia (Humanitas), s-au numărat printre bestsellerurile Salonului de Carte Bookfest 2013, care s-a încheiat duminică.
  Salonul de Carte Bookfest, care s-a desfăşurat între 29 mai şi 2 iunie, în incinta complexului Romexpo din Capitală, a fost dedicat anul acesta literaturii de limbă germană, sloganul ediţiei fiind "Trei ţări, aceeaşi limbă".

  De altfel, programul bogat în evenimente de la standul trinaţional (Austria, Elveţia, Germania) s-a reflectat şi în datele de vânzări. Romanul lui Cătălin Dorian Florescu "Jacob se hotărăşte să iubească", apărut la editura Polirom, noua traducere din opera lui Jan Koneffke "Cele şapte vieţi ale lui Felix K" (Humanitas Fiction), romanul lui Uwe Tellkamp "Turnul" (Editura Curtea Veche), precum şi romanul Katharinei Hacker "Suflete pustii" (Rao) s-au numărat printre cel mai bine vândute titluri de la Bookfest.

  Pe primul loc în topul vânzărilor Polirom la Bookfest s-a clasat volumul "Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România", coordonat de Sandra Pralong, Pe locul al doilea se regăsesc, la egalitate, "Jacob se hotărăşte să iubească", de Cătălin Dorian Florescu, şi "Provizorat", de Gabriela Adameşteanu, iar pe locul al treilea s-a clasat "Nord-Vest", de Zadie Smith, şi "Onoare", de Elif Shafak.

   La Cartea Românească, cel mai bine vândut roman a fost "Kinderland", de Liliana Corobca, urmat de "Memorii în bocanci", de Călin Hentea, şi "O telenovelă socialistă", de Doru Pop.
  În total, Polirom şi Cartea Românească au vândut la târg peste 10.000 de volume.

  La Humanitas, cele mai vândute volume au fost cele două titluri semnate de Lucian Boia "Sfârşitul Occidentului?" şi "De ce este România altfel?", urmate de "O scurtă istorie ilustrată a românilor",de Neagu Djuvara, şi "Namaste. Un roman de aventuri spirituale în Nepal", de Sega.

  Cartea cea mai cerută la Humanitas Fiction a fost "Caietul Maiei", de Isabel Allende, urmată, în top, de "Cele şapte vieţi ale lui Felix K.", de Jan Koneffke, "Orele îndepărtate", de Kate Morton, şi "Soţul meu Michael", de Amos Oz.

  Cel mai bine vândut audiobook la Humanitas Multimedia a fost "De ce este România altfel?", în lectura lui Lucian Boia, urmat de "Despre seducţie", în lectura lui Gabriel Liiceanu, şi "Tunelul", de Ernesto Sabato, în lectura lui Răzvan Vasilescu.

  De asemenea, cel mai bine vândut volum de la Curtea Veche Publishing a fost "Monarhiile secolului XXI", de Sandra Gătejanu, urmat de colecţia "Cărţile copilăriei" şi de "Turnul", de Uwe Tellkamp. Cititorii care au vizitat standul Curtea Veche Publishing de la Salonul Internaţional de Carte Bookfest au putut sărbători cei 15 ani de activitate ai editurii prin reduceri de peste 50%, evenimente deosebite şi o tombolă aniversară. Fără a oferi cifre exacte, reprezentanţii Curtea Veche Publishing spun că au înregistrat vânzări cu puţin peste cele din anul 2012.

  Cartea de însemnări "Între acte" a lui Radu Beligan s-a vândut în 1.500 de exemplare la această ediţie a Bookfest, fiind bestsellerul Grupului Editorial ALL. Numai sâmbătă, în ziua lansării cărţii "Între acte", în prezenţa autorului Radu Beligan, au fost vândute 700 de exemplare.

  Pe locul al doilea în topul vânzărilor ALL se află "O poveste cu Horaţiu", de Doina Papp, o carte despre viaţa unui alt actor foarte îndrăgit de public: Horaţiu Mălăele. Ca valoare, după cartea lui Radu Beligan, locul al doilea este ocupat de "Agenda Medicală Merck. Medicul Casei".

  Topul vânzărilor ALL continuă cu romanul "Dacă citeşti asta înseamnă că am murit", de Andrew Nicoll, publicat în colecţia Strada Ficţiunii Contemporan, "Convorbiri cu Alex. Ştefănescu", de Ioana Revnic, şi "Garsoniera din pădurea de macarale", de Dan Chişu. Alte titluri de succes au fost: "Ali şi Nino", de Kurban Said, "Istoria universală" vol. I - "Preistoria şi Antichitatea" şi vol. II - "Evul Mediu. America precolumbiană şi hispanică", "Fraţi de cruce", de Ingvar Ambjørnsen, şi seria de cărticele educative pentru copii "Pixi".

  "Volumul vânzărilor a fost aproximativ acelaşi cu cel de anul trecut. Ne aşteptam ca «Între acte», de Radu Beligan, să ocupe primul loc în top, este cartea cu care ne mândrim cel mai mult la acest târg. Este micul nostru semn de respect pe care, ca editură, îl aducem acestui colos al teatrului românesc", a declarat Mario De Mezzo, CEO Grupul Editorial All.
  Printre cele mai vândute colecţii ale editurii Litera s-a numărat "Mari interpreţi de folclor", de Marioara Murărescu. Volumul I, "Maria Lătăreţu", a înregistrat peste 350 exemplare vândute. Cartea este bogat ilustrată, mare parte din fotografii fiind adevărate documente de epocă (unele inedite sau, oricum, mai puţin cunoscute, obţinute prin amabila colaborare a moştenitorilor). CD-ul care însoţeste volumul reprezintă o antologie a celor mai valoroase cântece din repertoriul interpretei Maria Lătăreţu.

  "Tamara Buciuceanu. O viaţă închinată scenei", de Bogdana Darie, a numărat peste 300 de exemplare vândute, semn că actriţa este în continuare iubită şi apreciată. Foarte căutată a fost şi colecţia Bestseller, cu titlul "Furtuna războiului", de Andrew Roberts.

  Interesul pentru cărţile practice arătat de români reiese din numeroasele copii vândute ale volumului "Ghidul câinelui fericit", de Cesar Millan. Cartea "Secretele creierului uman", de Sam Wang şi Sandra Aamodt, a aşezat colecţia IQ230 la loc de cinste, titlul menţionat numărând aproximativ 100 de achiziţii din partea românilor. Volumul"Atracţia", de Sylvia Daya, fost cea mai cumpărată carte de ficţiune de la Litera.

  Foarte căutate au fost şi cărţile pentru copii apărute la Litera Mică. Seriile Disney English şi Disney AudioBook (poveştile clasice Disney în lectura Stelei Popescu) i-au fascinat pe cei mici, înregistrând peste 500 exemplare vândute din diferite volume: "Pisicile Aristocrate", "Maşini", "Peter Pan", "Regele Leu".

  Cărţile educative au fost, de asemenea, foarte căutate, un exemplu concludent în acest sens reprezentându-l titlul "De ce? Prima mea carte de întrebări" (seria National Geographic), vândut în peste 300 de exemplare. Personajele preferate ale copiilor descoperite în cărţi au însemnat numeroase exemplare vândute şi din seriile Marvel şi Tom & Jerry, volumul "Tom & Jerry. Distracţie pentru tot anul" fiind preferatul copiilor.

  La Editura Trei, la categoria ficţiune, pe primul loc în topul vânzărilor s-a clasat "Adevărul despre cazul Harry Quebert", de Joel Dicker, "Fata dispărută", de Gillian Flynn, "Jurnalul unui adolescent timid", de Stephen Chbosky, "Predică despre căderea Romei", de Jerome Ferrari, şi "Antologia Nebula 2012", de James Patrick Kelly & John Kessel.

  La categoria non-ficţiune, pe primul loc s-a clasat "A avea sau a fi", de Erich Fromm, urmat de "Cum să fii tu însuţi ca să trăieşti din plin", de Alain Braconnier, "Ce se petrece în grupuri", de R. D. Hinshelwood, "Psihiatrie, psihanaliză şi noua biologie a minţii", de Eric R. Kandel, şi "Nevoile esenţiale ale copiilor", de T. Berry Brazelton & Stanley I. Greenspan.

  Cel mai bine vândut titlu al editurii Nemira este "Mistici din Carpaţi şi alţi oameni slăviţi din istoria mântuirii" de Vasile Andru. Pe locul al doilea s-a clasat "Sub Dom", de Stephen King, urmat de "Jung. Îndrăgostit de suflet", de Lavinia Bârlogeanu, "Urzeala tronurilor", de George R.R. Martin (în format paperback), "Lumea-după-Google", de Alexandru Mironov, "Lupii din Calla", din seria "Turnul întunecat", de Stephen King, "Lupta celor nouă", de Pittacus Lore, "Richter 8.9", de Andrei Călăraş, "Cuadratura cercului", de Gheorghe Săsărman, şi "Borgia. Păcatele familiei" (format paperback).

  Peste 90.000 de persoane vizitaseră Salonul de Carte Bookfest 2013 până duminică, în jurul orei 16.00, a declarat pentru MEDIAFAX, Mihai Mitrică, directorul evenimentului. El a mai precizat că un bilanţ al ediţiei de anul acesta a Bookfest va fi făcut public în următoarea perioadă.

  Salonul Internaţional de Carte Bookfest este o manifestare de tradiţie organizată de Asociaţia Editorilor din România, sub egida Federaţiei Editorilor din România, cea mai importantă confederaţie patronală din mediul editorial românesc. Bookfest s-a impus încă de la prima ediţie, în 2006, în spaţiul cultural ca un eveniment care promovează lectura şi accesul consumatorilor de carte la produsele editoriale de calitate. Partenerul evenimentului este Ministerul Culturii.

     Horga Mihai

   S-a născut în 07.11.1941, în Iaşi. Locuieşte în Roman (Neamţ)

   Volume de versuri publicate: Clepsidra Vieţii, Trecător…pe zebra vieții (2009, 2010), Gânduri pe litere (cugetări, 2011).

   Colaborator la reviste din România: Singur, Boema, Constelaţii diamantine, Melidonium, şi din diaspora: Lumea românească, Gândacul de Colorado, Orizont creştin, Aşii români, NY Magazin.

   Este pasionat de epigrame, fiind inclus în cartea “Secera şi barosul”, tipărită la Cluj în anul 2013.

PRIZONIERĂ LA PELEŞ

                                                                                                                                                                                              Motto: „Iarba ascunde, ploaia şterge.”
                                                                                                                                                                                                                            (Victor Hugo, „Mizerabilii”)


     Noaptea trecută m-am visat la Peleş. În vis, pătrunsesem în castel la miezul nopţii. Neştiută de nimeni, treceam dintr-o sală în alta, admirând basoreliefuri, cărţi rare, statuete şi armuri. Pe neaşteptate, în timp ce vizitam Marele Salon, luminile candelabrelor s-au stins. Nicăieri, nici o lampă de veghe. Lovindu-mă de mobile, pipăind pereţii, încercam să găsesc o ieşire. Cu greu, am dat peste o uşă. Mâna mea nesigură a apucat clanţa şi a apăsat-o. Uşa s-a deschis. Mă aflam afară din castel, căci distingeam conturul statuilor din Grădina Italiană. Cerul nu se vedea, iar tăcerea munţilor din jur făcea întunericul să pară şi mai dens. Ştiam că pentru a părăsi grădina era suficient să cobor treptele ce duceau spre aleea principală. Odată ce treceam de scări, aveam să o apuc spre Sinaia. De acolo, îmi mai rămâneau doar câţiva paşi până în oraş.

Ajunsă la scări, am pus piciorul pe prima treaptă. Şi pe a doua. Apoi, un ţipăt prelung a despicat zările. Atinsesem cu vârful pantofului un trup. De-a curmezişul treptelor zăcea cadavrul unui soldat necunoscut, mort în luptele de pe Valea Prahovei, din Primul Război Mondial. Îi distingeam în întuneric ochii căscaţi în orbite, mâinile întinse pe lângă corp. Îi simţeam hainele prefăcute în zdrenţe şi trupul mumificat, înfăşurat în pânze de păianjen, mirosind a praf şi a umezeală. O voce necunoscută, venită din neant, îmi spunea că soldatul fusese dezgropat pentru a i se găsi un nou mormânt. Până când se va întâmpla aceasta, el rămâne pe scările Grădinii Italiene. Mi se interzicea să păşesc peste trupul său. Urma să zăbovesc acolo, alături de el. Eram prizonieră la Peleş.  În clipa aceea, şiroind de sudoare, m-am deşteptat din somn, în patul din camera de hotel de la Sinaia.

Sosisem la Sinaia cu o seară înainte. Era începutul lui aprilie şi îmi petreceam aici o săptămână de concediu. La coborârea din tren mă întâmpinase o ploaie rece şi măruntă, ce se prelungise întreaga zi. Spre seară, luasem hotărârea să ies la plimbare, cu toate că ploaia nu se oprise. Pe drumul pietruit ce urcă şerpuind către Peleş, nici ţipenie de om. Vântul zgâlţâia copacii, făcându-i să se tânguie, iar pârâul Peleş cobora zbătându-se cu furie. Dughenele din lemn la care se vând suveniruri aşteptau zăvorâte, vremea însorită. M-am apropiat de castel. Se aprinseseră felinarele şi la lumina lor, Peleşul semăna cu o uriaşă pasăre măiastră, dormind într-un cuib de munţi. Statuile sale, poleite acum de ploaie, aveau fragilitatea şi distincţia porţelanurilor expuse în vitrinele de antichităţi.

Singură în acel loc încărcat de istorie, trăiam fiorul Peleşului. În jurul meu înviau umbrele celor ce îşi purtaseră cândva paşii, pe aici: regi, regine, persoane cu vază, dar şi oameni simpli, umili - soldaţi, ţărani, orăşeni. Luna plină dădea şi mai multă personalitate castelului, reflectându-şi lumina în vitraliile sale. Decorul plin de farmec şi singurătatea îmi trezeau puternice emoţii. Nimic nu avea aerul mediocru şi agresiv al oraşului contemporan. Înfrigurată şi sensibilizată de impresiile acestea, parcă mi se făcuse frică. Am decis să mă întorc. La coborâre, simţeam fiecare petic de pământ din drumul de la Peleş ca fiindu-mi familiar, oglindind în el în mod natural, atât cerul limpede, cât şi furtunile vremurilor de demult. De la Peleş, paşii m-au purtat la Cimitirul Eroilor. Aici, două tunuri din Primul Război Mondial străjuind intrarea şi în rest, cruci.

Emoţii pioase mă încercau, în timp ce desluşeam misterul acelor cruci. La lumina albastră a telefonului mobil, citeam inscripţiile de pe ele. Pe unele era scris numele soldatului decedat, pe altele nu exista nici o menţiune legată de acesta. Un număr fatidic le unea pe toate într-un destin comun: 1916. Observam de aproape crucile, sub ploaia deasă, în vântul ce bătea disperat. Aplecată asupra unei cruci, am simţit pe umăr atingerea timidă a unei mâini. Am tresărit. Lângă mine stătea o ţărancă, purtând pe braţ un paner încărcat cu coşuleţe din răchită în care, înfipte într-o bucată de muşchi de pădure, lâncezeau, botezate de ploaie, câteva flori de iarnă încadrate de ramuri ciuntite de merişor.

-    Cum m-ai speriat! Cine eşti? De unde ai apărut?, am întrebat-o.
-     N-am vrut, fata mea, să te sperii, mi-a răspuns ea. Ia-mi şi mie un coşuleţ. Să mă duc şi eu acasă, că s-a făcut noapte.

Îi plătesc un coşuleţ. Aşa cum stă, indiferentă şi importantă lângă o cruce, în straiele ei de săteancă, privind cu jind spre mâinile mele, în timp ce îi întind banii, femeia aceasta îmi pare un exemplar al celor ce supravieţuiseră cu stoicism, de la începuturile lumii, dezastrului şi singurătăţii. Nu mă simt în stare să intru în vorbă cu ea, deşi acesta ar fi poate, un lucru necesar. Aşez coşuleţul cu flori lângă o cruce şi plec spre hotel. Încerc să mă conving că tristeţea insportabilă pe care o simt nu are legătură cu mine, că se află în afara existenţei mele. Părăsesc cimitirul şi o iau prin curtea Cazinoului, pe lângă hotelul Palas. Noaptea, m-am visat prizonieră la Peleş.

Dimineaţa următoare s-a arătat cu cer catifelat, fardat cu roşu şi trandafiriu în obraz. Ploaia încetase, lăsând loc soarelui.  Iarba avea un verde timid şi transparent, iar pomii păreau împodobiţi cu mici perle albe şi roz. Până la sfârşitul concediului, timpul a trecut binefăcător, luminat de prospeţimea primăverii. Reluam în fiecare seară, într-o rutină amuzantă şi naivă, drumul până la Peleş şi înapoi, prin Cimitirul Eroilor. Instinctul mă îndemna să revin acolo, în căutarea a ceva ce nu îşi găsise răspunsul.

Este ultima zi la Sinaia. La plecare, descopăr că în gară se toarnă un film despre  bătăliile date aici în Primul Război Mondial. Din această cauză, toţi cei care luăm trenul spre Bucureşti suntem conduşi la altă linie decât cea de pe tabela de „Plecări”. Pe peron defilează trupe de soldaţi în uniforme gri-albastre. Un regizor le dirijează mişcările, în timp ce, din sala de aşteptare a gării, oameni curioşi se holbează la ei. Între aceştia, pe primul rând, se înfiinţase săteanca de la care cumpărasem coşuleţul cu flori, în cimitir. Unde şi-o fi lăsat acum panerul?

Mă urc în tren. Se dă semnalul şi vagoanele se pun în mişcare. Prin faţa ochilor mei se perindă pentru ultima dată, femeia cu florile, mulţimea de gură-cască  şi la sfârşit, regizorul şi soldaţii, figuranţi într-un film al cărui unic mister este că neştiindu-i numele, nu voi afla niciodată unde şi când are să ruleze. La Bucureşti, mă dau jos din tren şi o pornesc cu bagajul în mână spre ieşirea din gară. Aleg un taxi.

-    Liber?, îl întreb prin geamul coborât, pe şoferul aflat la volan.
-    Liber, îmi răspunde el.
Mă aşez pe bancheta din spate şi îi indic adresa.
-    Aici locuiesc, îi spun. Mă duceţi şi pe mine până acasă?
-    Vă duc oriunde, îmi răspunde el evaziv, la munte, la mare.
-    La Peleş?
-    La Peleş.


                                                                                                                                                                                                                                                                       Corina Diamanta Lupu 
                                                                                                                                                                                                                                                                     Bucureşti, 25 martie 2014

Radu Beligan a intrat în Cartea Recordurilor: Cel mai longeviv actor aflat încă în activitate pe scena de teatru

de Dorina Calin  

Radu Beligan, care va împlini, sâmbătă, 95 de ani, va primi titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena de teatru din partea Cărţii Recordurilor Guinness, duminică, la Teatrul Naţional Bucureşti, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX.

Duminică, la Teatrul Naţional Bucureşti, imediat după spectacolul "Egoistul", jucat şi regizat de Radu Beligan, acesta va primi titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru. Spectacolul va începe la ora 19.00.
 
Premiul îi va fi înmânat de prezentatorul TV Cătălin Măruţă, care, împreună cu echipa emisiunii "La Măruţă", a făcut demersurile pentru ca numele actorului Radu Beligan să fie înscris în Guinness World Records.

Radu Beligan va fi sărbătorit şi în ziua în care împlineşte 95 de ani, pe 14 decembrie, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, unde cel mai longeviv artist al scenei româneşti va juca în premiera "Lecţia de violoncel", în regia lui Felix Alexa.

Radu Beligan împarte de peste 70 de ani bucurii, emoţii şi sentimente tuturor celor care umplu cu entuziasm sălile de spectacole.

Radu Beligan, născut pe 14 decembrie 1918, are o bogată activitate în teatru, film, televiziune şi radio. El a interpretat roluri celebre, în mari capodopere ale dramaturgiei române şi universale, piese semnate, printre alţii, de Ion Luca Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Muşatescu, Mihail Sebastian, William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Eugen Ionescu, Jean Anouilh etc. Totodată, el este cunoscut publicului român în calitate de regizor al unor spectacole precum "Egoistul" de Jean Anouilh, "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, "Doctor fără voie" de J. B. P. Molière, "Străini în noapte" de Eric Assous.

Radu Beligan a fost director al Teatrului de Comedie din Bucureşti, între anii 1961 şi 1969, şi director al Teatrului Naţional Bucureşti, între 1969 şi 1990. Totodată, a fost profesor la Institutul de Teatru şi Film, între 1950 şi 1965, şi a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 2004, în semn de recunoaştere a activităţii sale în domeniul artei.

A fost decorat, printre altele, cu Ordinul "Serviciul Credincios" în grad de Mare Ofiţer, Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur şi colan şi Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare în grad de Ofiţer, din partea Franţei. Este Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti.

Techirghiol sau câteva motive pentru care îndrăgesc acest loc

  Florina STER 
 

   De mai bine de cinci ani, în fiecare vară spre sfârșit de iulie și început de august, iau calea Techirghiolului. Asta după ce medicii mi-au recomandat să tratez cu fizioterapie o afecțiune destul de gravă a coloanei vertebrale. Revederea acestor locuri după o perioadă de mai bine de zece ani a avut asupra mea un anumit impact psihologic.
 

Desigur, am încercat eu să-mi explic, în tinerețe ești mai puțin pretențios, vezi lucrurile mai idealist, dar și mai superficial. Te simți bine oriunde și oricum, te mulțumești cu ce ți se oferă.
 

În timp, am devenit mai pretențioasă, o dată pentru că am îmbătrânit și apoi pentru că am dobândit mai multe elemente de comparație.
 

În prezent, oricât de binevoitor ai fi, nu poți să nu remarci aspectul neglijent și sărăcăcios al acestei stațiuni, atât de benefice sănătății.
 

Ea se află doar la 8 km depărtare de Constanța, la o altitudine de 20 de metri deasupra mării și doar la 150 de metri depărtare de mare.
 

Clima este foarte plăcută și constantă. Te bucuri aici de aerosolul lacului, cât și al mării. În afara aerului benefic, vreau să insist și asupra binefacerilor apei și nămolului; apa este foarte sărată, cu o concentrație de 35% sare, pe când marea conține numai 13%. Ea este considerată o apă cloro-sodică magneziană, concentrată.
 

Statuia lui Tekir și a măgarului său de pe malul lacului îți amintește de legenda care ne vorbește despre binefacerile nămolului. Și ele sunt aievea căci numai așa se poate explica de ce atâta lume vine vara aici, în ciuda condițiilor care nu mai sunt ca altădată.
 

La fel ca aceste persoane sunt și eu, căci, foarte optimistă, pe la ora șapte dimineața, cobor strada ce duce spre lac.
  Imaginea este de basm.
 

Soarele abia ieșit din mare încălzește blând și îmbietor, cerul azuriu te copleșește cu claritatea și culoarea sa, în timp ce luciul argintiu al lacului strălucește intens. De la distanță ți se pare o oglindă fermecată, imensă, care te cheamă ca o vrajă. Abia când te apropii auzi în diminețile liniștite mișcarea apei, într-un clipocit timid.
 

Dar nu întotdeauna este la fel. Atunci când briza bate, clipocitul acesta se transformă într-o ritmicitate tumultuoasă, accentuată de țipătul pescărușilor. Căci, în aceste zile cu briză, pescărușii se ospătează cu bunătățile lacului.
 

Trec pe malul lacului spre băile reci ale stațiunii. Desigur, arșița verii pârjolește tot ce-i verde și cum la noi apa costă și primăriile se plâng că nu au fonduri, tot ce e verde se transformă în galben-pai, cu excepția sălciilor pitice, specifice locului.
 

La ora aceea matinală, rândunelele de mare și puii de cioară caută prin iarba uscată și pe aleile asfaltate resturile de mâncare. Sunt foarte nostime în această comuniune de supraviețuire.
 

Biserica cea nouă din curtea mănăstirii „Sfânta Maria”, impunătoare, cu crucea clopotniței în stil bizantin, este așezată cu fața spre lac și parcă veghează liniștea stațiunii. În același timp, te invită să descoperi în curtea mănăstirii o bijuterie arhitecturală, o bisericuță din lemn adusă din Maramureș încă din timpul patriarhului Iustinian. Nu se poate să o eviți dacă ai venit la Techirghiol.
 

Tot aici ai să descoperi mormântul celui căruia i s-a spus „gânditorul de la malul mării”, părintele Arsenie Papacioc.
 

Dar să revin la programul meu zilnic.
Mă grăbesc să intru în incinta băilor. Este foarte important căci a apuca un șezlong este lucru mare. Un șezlong în stare bună, căci rupte sunt destule.
 

Curățenia lasă de dorit. Dacă odată băile se bucurau de o activitate pe măsura renumelui, acum te întrebi pentru ce am plătit intrarea căci… nimeni nu face aici nimic. Din când în când vin gălețile cu nămol, nămol destul de drămuit, deși nimeni nu consumă nimic pentru a-l produce, ci doar pentru a-l transporta.
 

La ora aceea suntem puține persoane, dar nu ne plictisim, căci câțiva câini vagabonzi ne țin companie.
 

Scoți o carte, o revistă, lumina puternică ne ajută la citit pe cele care am trecut bine de prima tinerețe. Dar nu ai parte prea mult timp de liniștea binefăcătoare a dimineților de vară căci, nerăbdătoare să-și găsească un loc, sosesc pe rând doamnele. Fără să vrei, le auzi cum povestesc câte au făcut deja, până la această oră. Majoritatea sunt localnice sau de prin împrejurimi. Au udat curtea și grădina, au cules câteva fructe și legume sau au făcut deja o ciorbiță. Îmi plac aceste femei, majoritatea foarte modeste. Se vede că nu prea au avut parte de răsfăț în viață. Cu toate acestea, dau dovadă de multă tenacitate când este vorba de a înfrunta pe cineva.
 

După două-trei ore de plajă, facem o baie scurtă și apoi atacăm gălețile cu nămol, acea cremă neagră atât de binefăcătoare oaselor.
 

Îmi amintesc cum, într-o vară, un grup de nemțoaice, nu foarte tinere dar foarte simpatice, mulțumite de rezultatele tratamentului, s-au așezat în șir indian și și-au scris cu nămol pe piept câte o literă din cuvântul „Auf Wiedersehen” și au ieșit râzând din pavilionul băilor. Facem excepţie de tot ce este în jurul nostru și încercăm să profităm de soare, de nămol și de apa lacului. Așa că, cremuite, mulțumite, așteptăm acum să se usuce nămolul. Până atunci ne angajăm în discuții, despre una, despre alta, până când, ca din senin, apar "baticurile ambulante", cu niște voci ademenitoare, ce ne pun pe toate în mișcare: "Hai fetele, frumoasele, avem rochițe, fustițe și bluzițe". Și să ne vezi pe toate cum dăm năvală. Dacă nu cumpărăm, măcar să privim. Căci cine ne face în altă parte o invitație atât de caldă sau ne spune atât de șăgalnic "fetele… frumoasele"??
 

Cum să nu te bucuri de acest moment, pentru că, sincer vorbind, unde îl mai întâlnești în altă parte? Niciunde în alt loc din lume.
 

Chiar dacă  ai făcut o băiță în apa lacului și mai păstrezi pe piele un strat de sare, nimeni nu protestează dacă vrei cu tot dinadinsul să probezi ceva. Apoi, ai posibilitatea să negociezi. Și uite așa, cu un buget modest, poți nu numai să-ți tratezi durerile, ci să-ți mai îmbogățești și garderoba.
 

Deci nu ne plictisim nici un moment.
 

Cu stratul de nămol bine uscat pe noi, intrăm în apa lacului, unde profităm din plin de ușurința cu care, datorită salinității, ești ținut la suprafața apei. Și apoi, apa lacului, foarte caldă, îți permite să te îmbăiezi cât dorești, fără vreun pericol de răceală.
 

Nici aici nu ne plictisim, pentru că abia începe câte o doamnă să ne prezinte vreo rețetă culinară, că să ne vezi pe toate cum facem cerc în jurul ei, mai cerând câte un amănunt și regretând că  nu avem posibilitatea să ne și notăm.
 

Diminețile sunt pline la Techirghiol.
 

Abia ai timp să faci câte sunt de făcut.
 

După plajă, dai o raită prin micuța piață a stațiunii, căci aici ai posibilitatea să faci o cură adevărată de roșii, vinete și ardei, legume cultivate în grădinile localnicilor. Aici salatele au un gust aparte – căci legumele sunt foarte parfumate – ele fiind culese doar atunci când sunt bine coapte.
 

Cât despre pepenele verde, sau lubeniță, în nici o altă parte a țării (poate doar în sud) am mai mâncat o așa bunătate. Proaspăt culese, bine coapte și puse puțin la rece, ele sunt desertul cel mai delicios al sezonului.
 

Zilele trec repede una după alta și, la finalul sejurului, de fiecare dată când merg spre gară, simt ce benefică a fost șederea mea aici. Iar la plecarea trenului, după ce mai arunc o singură privire spre lac, îmi spun "Adio, dar… mă-ntorc la tine.

Cu bine!"

                          Expoziția „Europolis” la muzeul Farul Vechi din Sulina

   Miercuri, 11 septembrie 2013, orele 17:00, a avut loc la Muzeul Farul Vechi din Sulina vernisajul expoziţiei foto-documentare “Europolis” și lansarea albumului Europolis. Destinul unui oraș – titlul unui roman.

Pentru recuperarea, revigorarea și valorificarea diversității culturale sulinene, aflată astăzi în impas, cei implicați în proiect au adus în circulație (prin intermediul expoziției și albumului) documente inedite, fotografii, manuscrise, cărți poștale, hărți ș.a. cu scopul de a conștientiza, în primul rând, comunitatea locală asupra riscului alterării sau chiar pierderii valorilor culturale specifice diferitelor etnii trăitoare la Sulina, propunând totodată, ca model de bună practică, preluarea modelului din trecut. În acest sens, dincolo de valorificarea patrimoniului cultural multietnic, prin prisma expoziției realizate se urmărește crearea unui spațiu de dialog multicultural, care să faciliteze întâlniri între membrii comunităților etnice din orașul Sulina. Acest prim pas a fost făcut la vernisarea expoziției când, în curtea „bătrânului far”, s-au aflat reprezentanți ai tuturor minorităților conlocuitoare din Sulina: ucraineni, lipoveni, greci, armeni, italieni.

La acest eveniment deosebit de important prin impactul și scopul său nobil de protejare a unui areal încărcat de istorie și civilizație trecută, au fost prezenți reprezentanți de marcă din lumea culturală și muzeistică din țara noastră și enumerăm aici: dr. Lucian Chişu, director al Muzeului Naţional al Literaturii Române Bucureşti, dr. Ionel Cândea, director al Muzeului Brăilei, dr. Radu Ştefănescu, director al Muzeului de Istorie Braşov, dr. Florin Topoleanu, manager al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, Iulian Vizauer, director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Tulcea, dr. Adrian Pohrib, director al Serviciului Județean Galați al Arhivelor Naționale, Raluca Petrov, director al Biroului Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Ilinca Mihăilă, Biblioteca Orășenească Sulina.

Pentru realizarea expoziției și albumului un aport deosebit și-au adus locuitorii Sulinei, cărora le mulțumim și pe această cale și pe care ne simțim datori să-i enumerăm aici: d-na Ecaterina Dracopulos Gheorghe (președinta comunității elene), Angelica Neranzi Roșca (vicepreședinta comunității elene), d-na Maria Neranzi, dl. Andrei Geambașu, d-na Anca Cernamoriț, fam. Ecmegean (comunitatea armeană), d-na Paula Cocineanu (comunitatea ucraineană), dl. Diomid Sipatchin și fam. Sava (comunitatea rușilor-lipoveni), fotograful Liviu Simioncencu, colecționarul Gheorghe Comârzan (care a donat toate obiectele de navigație expuse la Farul vechi Sulina), preotul paroh Olaru Vasile (Biserica grecească Sf. Nicolae), preotul paroh Măcăilă Marian (Catedrala Ortodoxă Sf. Alexandru și Nicolae).

Expoziția va fi itinerată la Tulcea (Muzeul de Istorie și Arheologie) și București (Muzeul Național al Literaturii Române), revenind apoi la Muzeul farul vechi din Sulina.

Expoziția și albumul sunt realizate în cadrul proiectului “Europolis” finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și implementat de Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea cu partenerii: Muzeul Național al Literaturii Române București, Serviciul Județean Galați al Arhivelor Naționale, Biblioteca Orășenească Sulina. Colaboratori au fost: Biroul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, Rețeaua Națională a Muzeelor din România.

Sursa: ZIARUL DE TULCEA

Medalion Radu Beligan

    de Anca ŢENEA

„Dacă viaţa este o călătorie scurtă, trebuie să o facem la clasa întâi“, spunea cândva Radu Beligan. Dacă aruncăm o privire retrospectivă la ceea ce a realizat, îl putem lua drept un exemplu grăitor de călătorie reuşită.

 Până la 94 de ani, a jucat zeci de roluri cu casa închisă, a adunat titluri semnificative, iar secretul său pare simplu: iubirea pentru ceea ce facem, în ciuda tuturor întâmplărilor din jurul nostru.

 Cunosc persoane care încearcă de câţiva ani să îşi cumpere bilet la piesa Egoistul. Mai ştiu persoane care au stat ore întregi la cozi în faţa casieriei teatrelor pentru a prinde acest bilet. De fiecare dată, argumentul lor este: „Joacă Beligan, trebuie să îl vedem“. La finalul piesei, toţi au un zâmbet de recunoştinţă pentru actorul şi regizorul Radu Beligan. Pentru ceea ce este: un domn al teatrului şi al filmului românesc.

 Pe Radu Beligan l-am văzut în atâtea piese şi filme, încât inventarierea lor ar fi un proces monoton şi sec. Fiecare dintre ele a avut o valoare prea mare pentru spectatori, dar şi pentru el, încât ar fi socotită o blasfemie a le trece doar la capitolul statistică. La 94 de ani, joacă şi vorbeşte despre teatru cu aceeaşi pasiune cu care a şi-a început viaţa pe scenă. „Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opoziţiile. Teatrul te învaţă să îl cunoşti şi să îl iubeşti pe celălalt“, spune maestrul pe site-ul personal. În afara respectului din partea spectatorilor săi, acesta are şi recunoaşteri oficiale: din 2004, este membru al Academiei Române, iar în 2011 a primit o stea pe Walk of Fame Bucureşti.

 Actorul cu cea mai lungă carieră teatrală din România s-a născut la Bacău, pe 14 decembrie, în anul României Mari, aşa cum îi place chiar lui să spună. S-a născut într-o familie cu tată român şi mamă grecoaică, iar talentul artistic a venit din ambele părţi. Nu de mult timp s-a aflat că este, de fapt, rudă cu Ion Creangă.

  Bunica sa, povesteşte el pentru revista Toate Artele, îi spunea adesea că este verişoară cu binecunoscutul scriitor. „Nici acum, după atâta vreme de când ea a plecat dintre noi, nu am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele ei deoarece era o femeie modestă, cucernică şi cu frică de Dumnezeu şi, pentru că, din cauză că bunica mea nu ştia să scrie şi să citească, îl socotea pe Creangă drept vărul Nică, nicidecum o celebritate naţională“, declara el pentru aceeşi publicaţie. Şi printre rudele mamei sale există un alt personaj faimos – şi anume Jean Moscopol, cântăreţul interbelic.

 În afară de poveştile bunicii sale despre vărul Nică, Radu Beligan îşi mai aminteşte şi cum, în copilărie, improviza scenete cu prietenii săi. Construia câte o scenă în grădina gării – unde lucra tatăl său – şi le distribuia tuturor roluri. Teatrul a trecut de la joacă la ocupaţie serioasă atunci când a dat admitere la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. A picat examenul, însă i-a scris Luciei Sturdza-Bulandra şi a convins-o să îl primească la cursurile sale. „Dacă o să fii serios, o să faci o mare carieră“, i-a spus actriţa. Şi a avut dreptate. Noi, cei care am urmărit Take, Ianke şi Cadîr atunci când eram în şcoală, am trăit suspansul din Cuibul Salamandrelor şi am aşteptat cuminţi la coadă pentru un bilet la Egoistul poate că ar trebui să îi fim recunoscători că s-a lăsat convinsă de talentul lui Beligan...După acest moment, începe să joace la Teatrul Muncă şi Voie Bună, iar mai târziu la Teatrul din Sărindar, care fusese deschis de Maria Filotti şi de Tudor Muşatescu. Viziunile despre lumea teatrală se împletesc din ce în ce mai strâns cu opţiunile politice. Sedus de doctrina de stânga, se împrieteneşte cu intelectuali ce îi împărtăşeau ideile, cum ar fi Geo Bogza. Se identifică din ce în ce mai tare cu teatrul jucat de ruşi, cu idealul pieselor şi devine vehement împotriva fascismului. Ba mai mult, îşi exprimă în mod direct dezaprobarea faţă de ceea ce se întâmpla în Germania nazistă a acelor vremuri”. „Mi-am permis să improvizez, într-un spectacol cu piesa Aproape de cer, o replică muşcătoare la adresa lui Hitler. Un agent al Siguranţei a venit în culise ca să mă ridice. Am scăpat doar graţie influenţei de care se bucura Maria Filotti“. Astfel de mărturisiri au fost strecurate în autobiografiile din 1959 şi 1961.

 Odată cu cea de-a 90-a aniversare, presa românească publică în 2008 mai multe informaţii despre viaţa maestrului, insistând şi asupra admiraţiei lui Radu Beligan pentru metoda realismului socialist în teatru. 23 august 1944 nu doar că a adus regimul comunist şi a „a scăpat ţara de sub jugul fascist“, însă a însemnat pentru Radu Beligan şi o nouă şansă de a juca teatrul care îi plăcea. Dincolo de ideologiile politice, viziunea teatrală era mult mai importantă. „Perspectivele nebănuite care s-au deschis în faţa artiştilor şi a tuturor intelectualilor din ţara noastră odată cu preluarea puterii de către proletariat m-au făcut să descopăr adevăratul sens al artei noastre, rolul social deosebit de însemnat al artistului în noua orânduire“, povesteşe el.

 O întâmplare amuzantă îl aduce, în 1947, în Partidul Social Democrat, transformat puţin mai târziu în Partidul Muncitoresc Român. Povesteşte, plin de umor, cum fiecare trebuia să aibă grijă de sărăcia care exista în acea perioadă în ţara noastră. „În vremea aceea era foamete“, spune el, iar cantina unde unii actori mâncau ieftin se afla în sediul PSD, adică în locul actualului Teatru Ţăndărică. „Ionel Ţăranu mi-a spus că spus că, dacă vreau să mă înscriu în PSD, voi putea mânca şi eu la acea cantină, lucru pe care ulterior l-am şi făcut“, poveşte Radu Beligan despre legătura sa iniţială cu politica. Dacă la început încă mai existau urme ale mult discutatei ideologii burgheze şi iluzii ale unui intelectual tipic din acea perioadă, pe parcurs acesta susţine că le-a eliminat definitiv şi că a înţeles cum regimul nou venit îl poate ajuta de fapt să îşi împlinească visul: să joace teatru. „Pot spune că am trăit şi eu procesul intelectualului cinstit, dar rătăcit, care s-a apropiat de partid în chip firesc, după ce a înţeles esenţa vieţii noi şi restul intelectualului în societatea socialistă“. Prima încercare de a fi membru de partid a eşuat, deoarece nu se prezenta la şedinţele de partid. Din 1969, însă, va avea funcţie de conducere în PCR – lucru care i-a facilitat multe proiecte ce au ajutat enorm teatrul românesc.

 Radu Beligan este conştient că intrarea în partid i-a permis să îşi folosească talentul pentru o carieră pe care o admirăm astăzi. Deşi, iniţial, nu şi-a dorit o apartenenţă politică oficială, a existat un episod care l-a forţat să o aibă. A preluat Teatrul de Comedie, iar comuniştii au vrut să îl aducă în locul care l-a consacrat: la Teatrul Naţional Bucureşti. „Era mai bine să nu fac asta?“, întreabă el într-un interviu oferit anii trecuţi. Dacă judecăm după succesul şi sentimentele de bine pe care ni le oferă întreaga sa colecţie de piese teatru şi de filme, răspunsul este, evident, „Nu!“. „Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul şi nu pot să îl înjur. Trebuie să îmi cer scuze că am adus bucurie în sufletele românilor?“, spunea în acelaşi interviu. Înainte de 1989, Radu Beligan a fost preşedinte al Institutului Internaţional de Teatru. Această poziţie l-a ajutat să ducă teatrul românesc pe scene străine, unde echipe întregi de actori şi regizori au obţinut medalii importante. În timp ce poate că la alte teatre regizorii şi actorii nu îndrăzneau să exprime nicio aluzie la regim, la TNB s-au jucat 15 piese cu viziune evidentă împotriva oricărui tip de dictatură. De ce? Pentru că era temut de oamenii din partid din cauza celebrităţii şi influenţei uriaşe în rândul publicului.

 Radu Beligan mărturisea într-un interviu pentru emisiunea „Profesioniştii“ că are o slăbiciune pentru poezia Sara pe Deal, mai ales varianta recitată de Mihail Sadoveanu. Pentru că este legat de ţara sa, pe care o iubeşte şi pe care nu o vrut să o părăsească, deşi a avut trei astfel de ocazii. Din această dragoste de ţară, pe care o denumeşte „o pacoste câteodată“. Şi-a respectat ţara de fiecare dată când a trebuit să o reprezinte în străinătate. Chiar şi într-o discuţie amicală cu Salvador Dali, pe care l-a cunoscut în 1964, la New York. Artistul era de părerea că românii au o misiune importantă, aceea de a apăra latinitatea din acest colţ slavic în care ne aflăm. Semn al simpatiei spontane pe care Dali a avut-o pentru românul nostru, i-a oferit un album semnat de el. „Păstreaza-l bine. După moartea mea, îl vei putea vinde la licitaţie.“ L-a asigurat că nu se va despărţi vreodată de el. „Să nu spui asta. Banii au o importanţă capitală în existenţa noastră“. (...), scria Radu Beligan în Note de insomniac, ultimul său volum, publicat după Pretexte şi subtexte sau Luni, Marţi, Miercuri.

 Vorbeşte despre iubire în audiobook-ul Mari actori români. Într-o perioadă în care adesea auzim acest cuvânt în emisiuni suspecte, în cartea sa putem citi o altă versiune, mai curată, inspiraţională: „Secretul biblic al longevităţii este iubirea. Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic: iubirea. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi! Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii“.

 Cu această iubire, Radu Beligan şi-a consolidat o carieră de 70 de ani, pentru care a primit premii premii şi titluri precum „Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte George Enescu“, „Ofiţer Naţional al Legiunii de Onoare franceze“ sau „Societar de onoare al Teatrului Naţional I.L.Caragiale“. Întrebat adesea care este secretul longevităţii sale, se referă în general la perseverenţă, pasiune pentru ceea ce a făcut şi încă face – spre încântarea noastră. În afara longevităţii teatrale pe care cu toţii o admirăm, demnă de apreciat este şi eleganţa sa.

 La fel cum redacţia noastră îl prezenta în 2009 în topul românilor cu stil impecabil, Radu Beligan a prezentat întotdeauna o imagine fără cusur.Într-un discurs pe scena TNB,  a mărturisit publicului că ultimul său profesor a fost tenismenul Roger Federer, de la care a învăţat să facă tot ceea ce îi place cu mult curaj, cu mintea şi corpul în sincronizare. Pentru sportivul elveţian, aceasta era calea către victorie. „Secretul victoriei este să porneşti concentrat pe ceea ce vrei, înfrângerea să nu existe în mintea ta, să te gândeşti doar la câştig. Stă în puterea noastră să ne controlăm gândirea şi emoţiile şi, de ce nu, şi frica“, îşi încheia el discursul. Dacă pentru maestru învăţarea a fost continua, iar profesorii i-au fost din orice domeniu, inclusiv din tenis, nu ne rămâne decât să îi urmăm exemplul şi să recunoaştem că Radu Beligan reprezintă un model de eleganţă, muncă şi atitudine pentru noi toţi.

Peisaj al realităţii americane împletite în versuri româneşti

                                                                            „Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88 p.

   Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.”
                                      

                                                                                                                       Theodor Damian – profesor şi scriitor

   Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie – Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 (Teologie sistematică – Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică – Istoria Bisericii). Theodor Damian este profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008.

   Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului  (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.

                                                                                                                                       Stânjenelul arzând”

   Metafora stânjeneilor din titlul acestei cărţi ascunde – de fapt relevă identitatea fiecărui om prins în hora acestei lumi, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentului ce trece şi ne marchează cu fiecare clipă. Suspendat între două tărâmuri – cel al patriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi în care trăieşte în momentul de faţă – Theodor Damian surprinde tensiunea dintre cele două lumi, paradoxul existenţial dintre două moduri de a trăi care se contrazic, se întretaie, dar se şi întrepătrund, formând o nouă identitate, a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fie ataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc.

   În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori se contrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozie iminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şi cel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cu întunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud// Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu o mireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.”

  Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la un destin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemenea unei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşi descopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de a deveni.

                                                                                                                  „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”

   Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţei să fi fost alterate de mercantilismul unor meleaguri ce noi le credeam sfinte, privindu-le de departe. Se prea poate ca în această ţară de adopţie să descoperi că totul nu este altceva decât o „sforărie”, un loc unde „Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor”. De aceea, Theodor Damian afirmă: „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă/ Sau ca-n hala veche/ Din Omaha, Nebraska/ Cu pantofii-n vitrină şi cu/ Vitrina-n pantofi// American Express, Visa şi Discover/ Sunt singurele carduri/ Acceptate pe moment// Tot ce este în hală/ Se ţine suspendat de sfori/ Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Mai subţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor.”
                                                       

                                                                                                                                              „Miere şi lapte”

   Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă, cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în care te-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace, îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometri distanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”: „Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Din rana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuie lumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”  Aceste impresii ce se ridică din adâncul memoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şi monstruoase. Imaginea plină de rezonanţă a Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologia monstrului care oferă miere şi lapte pe cartelă. Se poate să fie un ecou al timpului când monstrul comunismului promitea lapte şi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot mai greu de procurat şi tot mai dificil de convertit în alimente.

                                                                                                                                      „Când spintecarea mi-e locuinţa”

   Dar pentru a nu rămâne cu o imagine prea tristă asupra existenţei cu care ne luptăm, autorul ne arată „Singurul mod în care existăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poate să şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/ Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acela ce îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-e locuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundat într-o mare de vis.” Prin urmare, „Starea de spintecare” ce descrie prima parte a acestor „Stihiri cu stânjenei” nu reprezintă altceva decât disecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în care s-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze în lumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar „matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu de trăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu la atingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea.
                                         

                                                                                                                                 Theodor Damian – om al gliei româneşti

   Şi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşte într-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa după înavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitându-se ce a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămână cu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul unde s-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al gliei româneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei” merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încă sânge românesc.
                                                                                  

                                                                                                                                                                                                                                                        Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

    Rodica...      

   Mihai GHEORGHIU  

         Să nu te întrebi de ce îţi scriu aceste rânduri şi tocmai acum, atât de tardiv! Eu însumi nu ştiu, dar SIMT că trebuie să o fac!  Este ceva, asemenea unei obligaţii morale faţă de tine, de mine, de noi, de timpurile acelea dacă vrei, când copii fiind, eram atât de fericiţi!

Ştiu şi eu ce să zic, Rodica?!  Da, sunt conştient că totul, acum, e în van! Timpul, da, “marele timp”, a trecut lesne şi neiertător, cel puţin peste mine...  Mai mult! Acum şi mai mult ca niciodată, mă simt  asemenea prinţului din “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” care, după ce a plecat hai hui în lume să-şi caute eternitatea, într-un târziu, trezindu-se, s-a reîntors acasă să-şi regăsească rădăcinile fireşti!  El s-a întors, eu, însă, mă tem că nu o să mai reuşesc! Căci, spre deosebire de el, eu sunt un damnat nefericit , sortit definitiv pribegiei...  Şi eu ca şi el însă am căutat, într-un fel, perfecţiunea! Numai că el, în cele din urmă, a şi atins-o! Eu, însă, nu! Muritor de rând fiind şi incapabil ca să mă rup definitiv de pământul de unde am plecat, am rămas suspendat între două lumi, încetând practic să mai trăiesc! Până când, la un moment, dar dar vai cât de târziu, şi eu la rându-mi, aveam, asemenea prinţului din poveste, să mă trezesc şi să înţeleg că ceeace căutam, nu există nicăieri în lume! Şi dacă m-aş fi trezit mai din timp! Rădăcinile nu se uscaseră încă în totalitate, mama mai trăia, mormântul tatii era încă reavăn, iar eu..., mai visam încă, mai aveam în ochi încă acea scânteie vie a trăirii.. Acum totul s-a terminat! Porţile s-au închis în urmă-mi! Mama a plecat şi ea, chinuită de gândul că fiul ei de departe, cu siguranţă, într-o zi se va întoarce acasă!  Draga te tine, mamă, de ce nu ai mai avut puţină răbdare şi disperând de atâta durere, te-ai grăbit spre eternitate?

    Vezi tu, Rodica? Mai ţii minte Solexul meu, cântecul nostru ce-l cântam fericiţi împreună? Da, acela cu pisoiul de catifea! Mai ţii minte?  Să nu–mi spui că ai uitat, căci nu am să te cred! Desigur, acum nu mai suntem noi, cei de atunci sau poate, cine ştie? Căci eu, Michi cel de atunci, puştiul care te plimba cu Solexul prin Parcul Copilului şi printre blocuri, fredonând alături de tine şi se amuzându-se copios de glasul tău răguşit,  am rămas în miezul fiinţei mele, acelaşi! Se spune că oamenii, în general. sunt la fel! Nimic mai neadevărat!

 Oamenii sunt atât de complicaţi, atât de  diferiţi! Sensibilitatea sufletească reprezintă, ceramente, unul dintre multiplele criterii umane care face diferenţa! Dar, tu, mă întreb, te-oi fii schimbat, oare ? Te revăd aievea, reconstruindu-te din străfundul memoriei mele intime, o fetişcană slăbuţă cu voce răguşită şi cam… zăpăcită. E drept! Unele momente mi le reamintesc cu mare greutate, timpul a estompat nemilos o mare parte din trăirile mele! Şi totuşi, te revăd alături de mine, în sufrageria apartamentului meu din Blocul 11, ascultând “La microfon melodia preferată”, cântând împreună sau jucându-ne cu Ţiţi! Erai o fată bună! Ca şi mine, iubeai muzica, animalele, viaţa… Râdeai şi râdeam mult împreună. Nu ştiu dacă tu mai eşti cea de atunci, eu, însă….  nu prea mai râd. Viaţa, francheţea ei dură, m-a făcut să înţeleg, vrând nevrând, o serie de lucruri pe care pe atunci nu le  înţelegeam!  Ceea ce, totuşi, nu-mi pot explica este faptul că nu înţeleg cărui blestem, cărei decizii astrale anume se datorează faptul că am rămas DEFINITIV ancorat în timp? Într-un timp trecut care, pentru mine, nu a încetat niciodată să existe. Mai mult! Parcă asemenea unui efect, cât, decât compensator, al nefericirilor mele ulterioare, acest timp avea şă continure să trăiască prin mine însumi, în timp ce şi eu la rându-mi, aveam să trăiesc prin el! 

     Mda.... Dar să revin. De ce îţi scriu, de ce te mai caut? De fapt, sincer, neavând nici cea mai mică speranţă a regăsirii, nu cred că te maicaut pe tine, ci pe mine însumi! Sau mai bine zis, pe noi amândoi, TIMPUL de atunci! Tardiv, nu? Aşa este, recunosc! Îmi amintesc de ultima oară când ne-am revăzut acolo, în apartamentul mamei, din Bdul 1 Mai! Era, dacă nu mă înşel, prin ’84, ’85!  Nu mai locuiam, demult, acolo! Şi tu, deşi ştiai acest lucru,  mă mai căutai totuşi, din  în când, aşa, la fel ca şi altădată! Mă căutai şi vorbeai cu doamna Gina, despre Michi, băiatul ei şi marea ta dragoste din copilărie!  

    Atunci..., da atunci, putea să fie, dar nu a fost! Sincer, te rog să mă crezi că am regretat şi voi continua să regret tot restul acestei vieţi, că atunci, prin indecizia mea adolescentină ne-am pierdut pentru totdeauna! Sper că ai să mă înţelegi şi poate, în cele din urmă, ai să mă ierţi! Dar, nu ştiam draga mea Rodica! Nu ştiam că lucrurile or să ia acestă turnură sarcastică. Întâmplare, destin?  Aiurea. Nu a fost să fie! Venisem în vizită la mama! Ea nefiind acasă, având cheia de la apartament, am intrat să o aştept. Am pornit Grundingul şi m-am aşezat pe recamier în sufragerie şi ascultând melodiile mele am alunecat fără să vreau în melancolie. Într-un târziu am auzit soneria! M-am ridicat şi când am deschis uşa m-am regăsit faţă în faţă cu o superbă tânără! Cu părul atent aranjat, puţin macheată, dar nu exagerat... în fine. Erai tu! Tu şi eu, faţă în faţă şi după mult timp! Nu ne mai văzusem de mai bine de trei ani, poate şi mai bine, timp în care ne-am transformat rapid, trecând  prin diversele etape, de la copilărie la adolescenţă. De data acesta, cu siguranţă, aveam în faţă o tânără superbă, o femeie care încă mă mai iubea şi mă căuta! Iar eu..., ce păcat! Nu mai eram al meu... Ai intrat timidă în sufragerie, iar eu,  vizibil încurcat nu mai ştiam ce să fac! Ne-am privit un timp până ce, fără vorbe, încet şi firesc, buzele ni s-au atins şi savurându-se la întâmplare, cu sălbăticie s-au amestecat într-un sărut sălbatic şi voluptos... Era momentul împlinirii, TREBUIA, să fie! Poate că..., ştiu şi eu? Acum, după atâta amar de timp, îmi vine greu să mă mai gândesc, de fapt, îmi vine greu să recunosc că am greşit! Mă gândesc că dacă nu venea Bebe acasă,…ştiu eu? Surprinşi, jenaţi,  ne-am fâstâcit. Şi tu, după un schimb uzual de amabilităţi cu tatăl meu vitreg, .... ai decis să pleci. Iar eu, neîndemânatic mai mult ca niciodată, te-am condus pănă la uşe şi atât! Nu ştiam pe atunci, nu bănuiam, că va fi fost ultima noastră întâlnire! Puţin mai târziu şi mai apoi pe tot restul vieţii mele, m-am tot întrebat de ce oare nu te-am condus cu maşina sau măcar până în faţa blocului, să-ţi iau numărul de telefon, să te caut? Pe de altă parte, deşi îmi spusesei mai demult că te-ai măritat sau că eşti pe cale să o faci cu un tip din Cluj-Napoca, ştiam că totuşi ai să mai revii, deci... Poate că aşa am gândit atunci, cine mai poate şti?  Cert este însă că am greşit şi asta nu mi-o pot ierta!

      La puţin timp, în noiembrie ’85,  mi-au dat aprobarea de plecare şi am părăsit ţara spre o altă lume.  Sunt sigur că m-ai căutat şi în continuare, însă, la uşa apartamentului cu numărul 75, nu avea să-ţi mai răspundă nimeni! Doamna Gina a murit la puţin timp... Şi odată cu ea şi o parte din mine... Şi totuşi! Încă tot nu ştiam cât de greu îmi va fi în viitor! Odată cu moartea mamei s-a pierdut, nu numai apartamentul unde mi-am petrecut adolescenţa, ci şi o multitudine de amintiri şi sincere simţiri!  Şi odată cu acestea, din nefericire, aveam să te pierd şi pe tine! 

    Şi totuşi! Dragă Rodica, acele timpuri minunate au rămas pururea vii în memoria eternă a dulcilor mele trăiri de altădată, din timpurile mele de început, când visurile se împleteau, nu de puţine ori, cu realitatea şi nimic în perspectiva de viitor nu-mi părea imposibil!

    Închei aceste rânduri, plasându-le în eterul infinit al nemărginirii, sperând că poate, cine ştie, într-o zi anume, din pură întâmplare şi prin acel incoerent context al sorţii, aceste rânduri să-ţi parvină!     

Fragment de vis

  Mihai GHEORGHIU

        ... la un moment dat am deschis uşa camerei ce dădea spre holul de la intrare. Erai TU!  Tu, cea de atunci, tu cea dintotdeauna, poate. Am rămas surprins! Cuprins pe nepregătite de un sentiment confuz, ceva indefinit între bucurie, teamă şi visare şi purtat instinctiv de firescul intuiţiei, m-am furişat pe uşă, urmându-te şi murmurând:  „Ce este, ce-i cu tine? Cum şi de ce-ai venit? Nu înţelegi că nu se poate?  Dragostea noastră e absurdă... ”.  Mda..., dragostea mea, a ta, a noastră..., am continuat în gând dezvoltarea ideii respective.  Dragostea noastră, vai, cât de teamă îmi este de acestă sintagmă, de acestă definiţie complexă, concretă şi radicală, ce include, pe lângă acele sublime simţiri,  atât de multă responsabilitate! De ce oare, chiar şi după atâta amar de vreme, te mai gândeşti la mine ?! De ce-ai venit? Gândurile-mi mirate, surprinse, parcă de revenirea ta neaşteptată, alergau care încotro, asemenea unor bile lovite hotărâtor de tac în cadrul unui joc de biliard.  La un moment dat te-ai întors puţin către mine şi mi-ai întins mâna la fel ca atunci, demult, aceeaşi mână graţioasă şi larg deschisă, lăsată în spate în  momentul plecării... “Haide”, ai spus. “Să fugim, dragul meu, să fim din nou împreună!”  Te-am urmat instinctiv prinzându-mă lesne de mâna ce mă aştepta, la fel ca şi atunci, urmându-te, urmând astfel, şi încă o dată acelaşi drum al iubirii noastre absurde, neacceptate de principiile acestei societăţi ipocrite.  Am coborât, mână în mână şi strâns lipiţi unul de altul, treptele unui etaj, ale unei scări de bloc, probabil... În jurul nostru, o noapte blândă, dominată simbolic de o lumină palidă şi obscură dar îndeajuns de puternică, încât să-mi ofere şansa de a-ţi mai admira încă o dată, pentru a câta oară, trupul zvelt de gazelă surprinsă şi speriată...  Te privesc direct în faţă şi fără acea teamă aiurea care mă domina atunci... Mă gândesc că tare aş vrea să te sărut, să te ating, să te simt din nou, să te cuprind în mijlocul încolăcirii braţelor mele....  “Mihai, sărută-mă!”, te aud într-un târziu dar, în acelaşi timp, observ că deja te-ai şi îndepărtat...  Acelaşi joc de atunci, acelaşi joc al iubirii noastre absurde şi “nepermise”. Nepermise de cine?  Mda..., de societate! Dar, la urma urmei, ce-mi pasă mie de ea? De această gloată imberbă, a celor mulţi care nu pot şi nu vor să înţeleagă că ne iubim! Că nu ne putem împotrivi propriei noastre iubiri....  Într-un târziu te ajung din urmă..., din nou, şi pentru a câta oară?  “Hai, hai Mihai, să fugim... departe. Noi doi, tu şi eu sau invers; eu şi tu! Trebuie să întrerupem odată şi pentru totdeauna acest lanţ ireal şi absurd...    “Dar, ei, ei ce-or să spună”, te întreb speriat de perspectiva reînceperii nebuniei noastre?  „Nu ştiu şi nici nu-mi pasă”, îmi răspunzi în fugă.

... la un moment dat ne regăsim undeva pe la parterul clădirii respective. Îţi simt mâna rece de emoţie, care se mângâie duios în interiorul mâinii mele. Dar, nu se poate!!! Din nou,? Să fugim din nou?  Unde... şi mai ales, de cine? De noi cei din mijlocul acestei lumi sau de EI, cei care vor rămâne pur şi simplu perplecşi de gestul nostru rebel? De CINE anume să fugim? Gândesc deja cu voce tare, încolţit de gândurile-mi deja răscolite, tentate din nou de perspectiva trăirilor intense. Îţi simt, în sfârşit, căldura buzelor tale voluptoase...., doar pentru un scurt moment... Nu-i nimic, îmi spun! În curând.., da... Da, ce?  Mă amăgesc, mă contrazic singur. În mine totul contrastează. “Sunt un ocean de gânnduri şi de vise, zăgăzuit de maluri tăcute şi închise, sunt un imens tumult de voluptate , dar, mărginit de-a sorţii strâmbătate”(Culegerea Suflet însângerat-M.Gheorghiu).  Obesrv, cu oarecare mirare, că alunec aiurea, în abstract, într-o altă perioadă de timp, când, scriind aceste versuri, mă regăseam pe mine..., doar pentru un scurt moment.

.... ajunşi undeva, în faţa clădirii, (care?), la un moment dat suntem surprinşi de o poliţistă! Ne uităm speriaţi unul la atul şi... îi dăm actele...  Într-un târziu ni le înapoiază zâmbind complice şi cu subînţeles, părând a se întreba retoric: iarăşi? Suntem din nou liberi! În urma noastră polţista: “Nimic important, doi îndrăgostiţi aiurea, probabil căsătoriţi şi amanţi obsedaţi...” ... Ne îndepărtăm în grabă, nedorind ca incidentul să fie auzit... Ne strecurăm, furişându-ne  în noapte, visând aievea la acele clipe mult aşteptate, de intimitate sufletească şi carnală a firii şi trupului nelegiut.  La un moment dat, în goana noastră continuă, asemenea celei lui Paris şi frumoasei lui Elena, acea goană furibundă din jurul Troiei, în apropierea unui colţ de “cetate”, cineva, o femeie cunoscută mă observă şi spune ceva cu referire la mine. Aud doar: „păi, bine, Mihai, te ţii de prostii din astea?”  Aud, văd şi... trec mai departe... Deja nu mai conteză că am fost văzuţi, nu mai conteză părerea ei, a lor, a celorlalţi!  Încă puţin şi vom ieşi din raza acestei clădiri şi apoi... Da, apoi vom fi, în sfârşit, liberi! Şi... vom mai vedea. Ce anume? Mă întreb retoric, în subconştient, pentru o fracţiune de moment.  Iubirea noastră e absurdă... Ce vom face, cum îi vom mulţumi pe cei lăsaţi în urmă, pe cei pe care “lăsarea” noastră îi va răni?  Şi totuşi,... iubirea noastră? Cum să facem, cum ar trebui să procedăm? De o parte ea, IUBIREA şi... noi doi; TU şi EU! De cealaltă parte CONŞTINŢA, sentimentul obligaţiei morale şi sociale, EI! Ei pe care eu şi tu, noi, iubirea noastră “nefirescă, ieşită în mod rebel din liniile rigide ale acestei societăţi dogmatice, îi va afecta sau răni chiar, într-o oarecare măsură... Gata! Am ieşit, în sfârşit, din raza clădirii! De acum... vom fi scăpat. La un moment dat, într-un târziu, observ că nu mai eşti lângă mine! Te aud, totuşi, de undeva de departe: „Mihai, iată-mă!,Sunt aici! Hai, vino şi tu...”  Înt-un târziu, în sfârşit, te văd sus, udeva, în firida unei mansarde obscur luminate. Îmi întinzi mâna în acelaşi mod, atât de firesc şi caracteristic ţie...: ”Hai, vino, vino aici, lângă mine, dragul meu”...

                                           ........................................................................

            M-am trezit brusc din miezul visului!  Nu fumez, nu am făcut-o niciodată! Dar, dacă aş fi fumat, cu siguranţă, atunci, în acel moment, mi-aş fi aprins o ţigare! Nu ştiu de ce, nu am idee, dar îmi închipui că aşa aş fi făcut.

     Am rămas pentru o bună bucată de timp pe gânduri. A fost un simplu  vis de noapte sau... ? Nu ştiu, dar, cu siguranţă însă, şi acum, momentul respectiv mă răscoleşte obsesiv amintindu-mi de EA! De ce oare şi de ce tocmai acum, după atâta şi atâta amar de vreme?  Nu m-am mai gândit la ea de mult timp sau poate, ştiu eu, doar aşa fugar, nimic mai mult.... Mă gândesc totuşi că astăzi, tocmai astăzi, este 30 august! Este ziaua mea! Nu pot să cred!!! Simplă coincidenţă, joc bizar al destinului sau poate... gândul ei s-a furişat spre mine... Nu ştiu, mi-e greu să înţeleg! Cu siguranţă însă, nimic nu e întâmplător în acestă viaţă. Cel puţin aceasta este convingerea mea!  Mă gândesc, ce-ar fi să o sun? Nu, asta nu se poate!!! De ce nu mă sună ea?

     Principii, orgolii inutile, şi aiurea. Iar noi? Doi membrii rebeli ai unei societăţi ipocrite, condusă autoritar de superficialitate şi ignoranţă faţă de distincţia sentimentelor curate şi IMPUSE volence-nolence de profunzimea propriilor noastre trăiri. Nu, nu te voi suna! Voi aştepta să o faci tu!!! La urma, urmei, nimic, absolut nimic nu se va schimba,  indiferent de ce vom face sau nu vom face în acest sens! Vom rămâne aceiaşi: TU şi EU sau... invers dacă preferi, nu are importanţă! Două “fecioare” trăitoare constant sub semnl Afroditei. Două entităţi de foc care, cândva şi pentru o oarecare perioadă de timp, s-au contopit voluptos într-un nucleu aprins de lavă clocotitoare ca, mai apoi, să se despartă aparent, continuând să graviteze abstract în universul aceleiaşi societăţii absurde, căutându-se în continuare şi înconştient, una pe alta...

    La urma urmei, cine eşti tu, cine sunt eu? TU pentru mine eşti EA! Aceea pe care am visat-o şi căutat-o din totdeauna! Eu te-am creeat în închpuirea mea de copil adolescentin, încercând într-un mod continuu şi perpetu să te întruchipez aievea! Te-am plasat, la încept, în EA! În cea pe care, în inconştienţa mea copilărească şi timidă, am crezut că merită să te sădesc! Mai apoi, dezamăgit, m-am îndepărtat dezgustat de acea “ea”, îndreptându-mă cu încredere spre o altă “ea”! Mai apoi, spre o alta şi spre o alta şi alta, şi alta... Pe toate v-am iubit! Pe ea, pe ele, pe tine! De fapt, voi toate aţi fost şi rămas una şi aceiaşi, una singură! Interesant mi se pare, totuşi, că încă nu te-am găsit pe TINE, cea adevărată! Cea pe care încă o mai caut aievea, cea care, uneori, mă mai caută şi ea... prin visuri, îndemnându-mă să fugim! TU eşti aceea pe care o iubesc!!! Tu, simbolul visului plăsmuit de mine! Numele tău nu mai conteză! Ceea ce, însă, este cel mai crud, este acea teamă persistentă, teama că în acestă peregrinare denumită abstract, “viaţă”, să nu-mi fie dat să te găsesc...  

  „DIVIDE ET IMPERA!”

                                                                                                                                                                                „Prin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”



   Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich  Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități.
   Strategia a fost folosită efectiv și eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman și cel Britanic, care au „asmuțit” un trib împotriva celuilalt pentru a câștiga și menține controlul asupra teritoriilor cu un număr mic de trupe.
   Conceptul a fost mai proeminent în perioada în care India a fost parte a Imperiului Britanic. Se spune că Britanicii au folosit strategia pentru a câștiga control asupra teritoriului și resurselor vaste ale Indiei prin menținerea populației divizate de-a lungul liniilor de demarcație date de religii, limbi vorbite, caste, etc.   Folosind „divide et impera” au reușit să-și atingă scopul.
   Mi-am propus să mă opresc la cel care a rezumat această politică în citatul respectiv, la Niccolo Machiavelli, diplomat, filosof, istoric, dramaturg, gânditor cinic, de altfel patriot înflăcărat, și care, deși a studiat mult și a încercat să-și impună gândirea, a eșuat în tot ce a întreprins în viața sa, consecință a unei judecăți în afara conduitei morale. S-a născut la Florența, a încercat mai multe studii și preocupări, dar domeniu asupra căruia s-a oprit cu insistență, a fost politica. Tânăr fiind, a fost fascinat de nobilul, omul politic și cardinal spaniol Cesare Borgia (1475-1507), de reușita acestuia de a-i prinde și ucide pe cei care conspiraseră împotriva lui. I-a folosit drept lecție de filozofie, în sensul că și-a dat seama de distanța dintre gândire și acțiune, Borgia fiind pentru el bărbatul faptelor, eroul filosofiei lui, așa după cum Bismarck, se spune, a devenit mai târziu eroul filosofiei lui Nietzsche.
   În galeriile Uffizi, cel mai cunoscut muzeu din Florența, se află un portret anonim al lui Machiavelli care îl înfățișează, după spusele lui Will Durant în cartea sa Renașterea, cu „o statură zveltă, o figură palidă, obraji subțiri, ochi întunecați, cu privirea pătrunzătoare, buze subțiri și strâns încordate”. Autorul își exprimă părerea că nu putea să fie un bun diplomat, deoarece era prea subtil, nu avea nici cum să fie un om bun de stat, întrucât era prea pătimaș, agățându-se cu fanatism de câte o idee „așa după cum în portret își strânge cu înverșunare mănușile, obiect ce îi trădează rangul semi-aristocratic”. A fost un cinic „ale cărui buze se țuguiau în sarcasm, afișa o viclenie atât de perfectă, încât avea aerul că minte chiar și atunci când spunea adevărul”.
   Machiavelli l-a divinizat pe Borgia cât timp a fost în culmea gloriei și l-a condamnat când acesta a fost învins; când familia Medici a fost obligată să părăsească Florența i-a defăimat pe toți membri familiei, când s-au întors „le-a lustruit pantofii pentru a primi o slujbă”.
   S-a avântat dând lecții despre arta războiului, considerând că un neam care și-a pierdut virtuțile marțiale, este condamnat, că o armată are nevoie nu de aur ci de bărbați puternici: „aurul singur nu poate procura soldați buni, însă soldații buni pot întotdeauna procura aur”. Aici, se pare că avea dreptate!
   Filosofia lui fiind prin excelență politică, departe de metafizică, teologie sau etică, a dat naștere termenului de machiavelism. Omul machiavelic este considerat omul ale cărui acțiuni sunt lipsite de morală și scrupule, care folosește ingeniozitatea diabolică, dibăcia, calcul premeditat cu țintă precisă și acționează sub deviza „scopul scuză mijloacele”. Pentru el politica este „arta elevată de a crea, de a acapara, de a apăra și întări un stat”. Prin simplificare, cinismul său elaborează următoarea concluzie: „Virtutea produce pace, pacea produce repaus, iar repausul, dezordine; dezordinea atrage ruina. Ordinea se naște din dezordine, virtutea din ordine, iar gloria și bogăția din virtute”. Și îmi vin imediat în minte cele aflate în cartea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ca o chemare la paza legilor evanghelice. Neagoe Basarab considera că liniștea este începutul tuturor virtuților isihiei. „Când sufletul a ajuns la liniște, și războiul din afară și cel dinăuntru se potolesc”.
   Ascensiunea și decadența, în viziunea lui Machiavelli, sunt determinate și de conducători și de șanse: „Destinul este arbitru a jumătate din acțiunile noastre, dar ne lasă să decidem cealaltă jumătate”. De asemenea, sunt determinate și de legile care acționează asupra oamenilor, în opinia sa - toți lacomi, mincinoși, cruzi, corupți; politica trebuie să fie complet independentă de moralitate, un diplomat nu trebuie să fie legat de codul moralității: „Dacă actul îl acuză, rezultatul trebuie să îl scuze”, adică trebuie avut în vedere rezultatul final, ca o țintă, astfel scopul va scuza mijloacele folosite, neținând cont de moralitate; „a călca peste cadavre”, cum sună proverbul românesc.
   În cartea sa Principele, care poate fi asemuită cu un tratat despre guvernare, îi este atribuită acestuia acțiunea de delimitare a moralei de guvernare, delimitare a conștiinței personale de binele public, așa încât să fie „gata să facă pentru stat lucruri ce ar putea fi considerate nelegiuite în relațiile dintre indivizi”. Ideile cărții au fost condamnate de către filosofi și oameni cu simțul moralității, pe motivul că formula  percepe tirania, dar unii oameni de stat au pus și mai încearcă și în prezent să pună în aplicare multe dintre ideile sale. Cu cât cinism își exprima Machiavelli părerea că „drumul cel drept pe care se ajunge în paradis, este cunoașterea infernului, pentru a-l putea evita”!
   Urmările acelei perioade în care s-au folosit perceptele sale, le știm. Politica cu caracterul ei perfid, a făcut ca trădarea și crima să se răspândească în mai multe țări, în secolele XIV și XV. Până la consolidarea constructivă a libertății, viața a devenit mai extravertită, exuberanța a îmbrăcat de multe ori forma violenței,  imoralitatea și corupția și-au lărgit ariile, idealurile păgâne au năruit pentru o perioadă concepția creștină. 
   În literatură întâlnim un comportament similar dezbinării, manifestat între oameni, prieteni și chiar în dragoste, sub denumirea de intrigă, definită ca o acțiune care folosește mijloace nepermise în realizarea unui scop. Exemplific piesa Intrigă şi iubire, povestea a doi tineri îndrăgostiţi şi a incapacităţii lor de a fi împreună într-o lume a maşinaţiunilor politice, a geloziei, a dualităţii emoţiilor cu impact distructiv, poveste de pe vremea poetului și dramaturgului german Friedrich Schiller (1759-1805), care poate fi transcrisă în zilele noastre.
   Am aruncat o privire asupra concepțiilor cinice ale lui Machiavelli, pentru a arăta cum în prezent se încearcă, printre altele, o strategie croită pe mai vechea formulă „divide et impera”. Cinicul întotdeauna lovește perfid pe cel rănit!
   Noi suntem, după cum spunea Lucian Blaga, pe un pământ de cumpănă, de aceea, România trebuie să-şi reia vocaţia diplomatică din perioada interbelică, folosind construcţiei europene. Răsăritul Europei, Orientul Apropiat dar şi cel Îndepărtat (China), pot găsi în noi un canal de comunicare cu ţările din Occident. Ar trebui să ştim să valorificăm poziţia noastră strategică. Avem nevoie de oameni politici vizionari, care să conştientizeze și să folosească rolul nostru în Europa şi în lume.
   Este tot o politică „divide et impera” euroscepticismul, precum si  naţionalismul şovin şi agresiv, care aşează pe poziţii de adversitate naţiuni europene sau grupuri etnice, religioase. Cred că toleranța este calitatea care trebuie dezvoltată și folosită. Nu în zadar se vorbește de avantajul oferit de coeziunea socială.
   Într-un articol se menționează: „de la voievozii medievali care se considerau apărătorii creştinismului şi până la primii muguri ai conştiinţei naţionale din epocă modernă, de Şcoala Ardeleană şi Gheorghe Lazăr şi până la Mircea Eliade şi Constantin Noica, trecând prin opera lui Eminescu, Maiorescu, Iorga şi până în zilele noastre, conştiinţa românească nu s-a imaginat niciodată în afara Europei”.
   „Dezbină și stăpânește” este o tactică de manipulare a comportamentului oamenilor, de câștigare și menținere a puterii prin divizarea unei populații, în concepții dar și ca  formare de entități mai mici, care luate separat au putere mai mică decât cel care își impune voința. Este deseori întâlnită ca o strategie în care grupuri de putere mică sunt dezbinate și împiedicate să se unească și să devină mai puternice, sau să-și păstreze integritatea.
   „Divide et impera” funcționează în mod egoist, trufaș, neținând cont de sensibilitate, și are efect  numai dacă cei supuși acestor tactici sunt dispuși să urmeze această cale.
 Am mai spus-o și altădată, nu „dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună”! În acest caz nu mai vorbim de toleranță, ci, a se vedea cât și până unde se poate tolera!
   Despre forța malefică a acestei lumi pe care o numim diavol, a mărturisit Mitropolitul Antonie Plămădeală într-una din predicile sale, spunând că diavolul are numai atâta putere câtă îi dăm noi.

                                                                                                                                                                                                                                                                                              Vavila Popovici –Raleigh,NC

Moartea peniţarului

  Gheorghe NEAGU      - Cristi, suntem liberi bă, îi strigă Mircea Dobrovicescu de sub geam! Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit.

- Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum de ţigară Mărăşeşti.

- Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea cu oarecare reţinere. O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani. Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a înjurat pe Stalin, i s-a înfundat.

- Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu p se pune că este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu cine are de a face şi nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată. Nu putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă ci pentru că aşa era educaţia lui. Credea că pedeapsa i se cuvine, nu pentru că îl înjurase pe Stalin ci pentru că fusese atât de prost, de se lăsase prins. Aşa s-a stins, rostind abia şoptit ce anume înseamnă pentru el litera p. de atunci doamna Şişman se ţicnise de-a binelea. Rămasă văduvă, fără să-şi fi putut îngropa bărbatul, deşi încercase din toate puterile, doamna îmbătrâni brusc, căzu la pat şi de foarte multe ori băieţelul Cristian, orfanul Cristian o auzea blestemând pe cei de la putere. Apoi timpul trecuse. Dar doamna Şişman nu-şi mai revenise. Fusese şi la Comunitatea Evreiască să afle măcar unde era îngropat soţul şi nu găsise sprijin, deşi mulţi dintre membrii comunităţii aveau funcţii importante în structura de partid şi de stat a acelor vremuri. De atunci căutările văduvei s-au întors cumva împotrivă. Cu puţinii bani pe care-i câştigase din servicii obscure, nu reuşise ca să-şi facă o pensie cât de cât onorabilă. Trăia de azi pe mâine cu te miri ce, izolându-se tot mai mult în sinea ei ca într-o carapace, unde nici Cristian nu avea cum să intre. Era într-o permanentă stare de alertă, suspicionând pe oricine ar fi încercat să-i treacă pragul casei. Izolarea îşi pusese amprenta şi pe Cristian, care încercă să evadeze din singurătatea impusă prin scris. Curând şi-a dat seama că poezia îi este mai aproape de suflet, decât orice altă formă literară. Iar atunci când îşi aducea aminte de ce vremuri trăia obişnuia să explodeze în  versurile sale, într-un mod destul de nefericit.

- Mă piş pe documentele Congresului al XIII-lea!, a recitat el plin de emfază dintr-un poem, la clubul Uzinelor 23 August, unde directorul Lagu înmărmurise ştiind că în sală se afla şi securistul care-i avea sub supraveghere. Nici Liviu Stoiciu şi nici alt cenaclist n-a scos o vorbă! Stăteam şi ne uitam la el înmărmuriţi. Pe unii nu-i amuţise cutezanţa versului rostit abrupt, pe alţii nu-i amuţiseră frumuseţea versului. Şi oricât de revoltător era în sine versul cu pricina, părea aşezat cumva nelalocul lui, părea lipit, părea stricător de armonie şi atmosferă poetică. Ne-am fi aşteptat ca Mihai Grămescu, Liviu Stoiciu, Mircea Dobrovicescu să fie chemaţi să dea seamă, să dea declaraţii. Nu-mi amintesc să fi fost aşa ceva! Aşa cum se întâmplase când ne întâlnisem cu Adrian Păunescu la început de Cenaclul Flacăra. Mă şi mir că Mihai Grămescu nu s-a declarat şi el vreun disident, pentru că el avusese curajul să-l contreze pe Adrian Păunescu, atunci când îşi citea „De la Bârca la Viena” în sala mare a Universal-Clubului. Atunci am dat numai eu cu subsemnatul. Dar nici eu nu mă consider disident sau altceva. Oricum Cristian jubilase şi de acea dată, de parcă vocea tatălui său, i-ar fi ajuns la urechi şi l-ar fi lăudat pentru ceea ce s-a întâmplat.

Păşind pragul casei familiei Şişman, Mircea dădu în hol peste Mihai Grămescu şi peste Elena cea pe care o „îndrăgiseră” mai mulţi membri din cenaclu. Tocmai plecau.

- Ce faceţi măi, plecaţi când vin eu?, îi luă în şagă Mircea.

- Păi, nu încăpem cu toţii!, îi zise Mihai direct fără nicio altă explicaţie aşa cum îi era felul. Elena nu zise nimic. Îi plăcuse cândva de Mircea, dar îl părăsise fără nicio explicaţie. Ieşiră.

- Salut Cristi! Am fost în Piaţa Universităţii! Se împuşcă din ce în ce mai rar! Ar trebui să ieşi şi tu!

- Ce să ies mă? Ce crezi că se va schimba? Vine linia a doua a PCR, mai neinstruită şi cu tot felul de ciraci, puşi pe căpătuială, rosti Cristian cu năduf.

- N-ai dreptate, fiul meu, se auzi vocea răguşită a bătrânei lui mame. Scăpăm de teroarea comunistă!

- Şi cine vine mamă? Vine Brătianu?

- Oricine ar veni, tot e mai bine decât cu comuniştii, pe care nu ştiu dacă o să mai apuc să-i văd odată, puşi la zid, trimişi la canal sau judecaţi pentru crimele lor.

- Păi, dacă am face asta, ar însemna să schimbăm puşcăriaşii lor cu puşcăriaşii noştri!, zise Mircea, regretând pe loc că nu se putuse stăpâni.

- Mircea dragă, te ştiu creştin şi profund umanist, da nu uita că Brătienii de care râde Cristi, au făcut ţara mare…

- Da, dar casele ţăranilor aveau acoperişuri de paie iar drumurile satului erau pline de colb în verile secetoase până la genunchi. Am văzut cu ochii mei. La bunici.

- Măi Mircea, o fi fost el cum a fost, dar pentru scriitori ca noi cred că era mai bine, măcar puteai exprima, erai liber să mergi oriunde voiai, să scrii ce voiai, să înjuri şi să faci tot ce-ţi trecea prin minte.

- N-aş vrea să te descurajez, dar nu toată lumea va fi fericită, eu atâta ştiu, că am avut mulţi scriitori care au făcut foamea, dacă n–au lins poala stăpânului.

- Uite, eu nu vreau să mă cert, îmi sunteţi dragi, pentru că sunteţi tineri, iar asta nu-mi ajunge dragă Mircea, nu mai avem ce pune pe masă: bem ceai cu o bucăţică de zahar şi o bucată de pâine!, îşi descărcă văduva aleanul fără nicio reţinere. Mircea ştia de suferinţele a ceea ce mai rămăsese din familia Şişman. La ceas de taină, când mai făcea rost de câte o secărică şi o beau împreună, Cristian devenea mai slobod la gură. Faptul că niciunul din ei nu urmaseră vreo facultate, îi făcuseră mai vulnerabili în faţa licenţiaţilor, care deşi nu aveau talent contau mult pe studiile lor, deşi nu citiseră nici jumătate din cât citise ei. Mircea mai ştia că oricât ar fi încercat să vină în ajutorul familiei Şişman, n-ar fi folosit mare lucru. N-avea nici el prea multe de dăruit. De aceea crezu de cuviinţă că era mai bine să lase lucrurile să meargă de la sine…

Timpul a trecut, guvernele se succedau unele după altele, industria ce producea numai găuri negre era cumpărată cu hurta de cine apuca de la indieni la austrieci la arabi, de la turci la italieni. Totul se vindea. Totul se demola. Au căzut pradă exporturilor din materiale feroase combinate siderurgice, fabrici, uzine, sisteme de irigaţii, vapoare şi chiar toată flota românească. A pierit şi doamna Şişman, de parcă nici n-ar fi fost! A pierit atunci când noul proprietar care se zice că era vechiul proprietar s-a prezentat să-şi revendice proprietatea. Uitase că fusese despăgubit. Şi nici măcar nu mai era el proprietarul. Veniseră nişte nepoţei străvezi, limfatici, exoftalmici, cu gurile arse de dorinţa recâştigării imobilului. Bătrâna Şişman care-l cunoscuse pe adevăratul proprietar dorise să meargă în instanţa de judecată. N-au primit-o! trebuia să vină reprezentantul ICRAL. Numai că acesta se împiedicase de câteva legături bune de dolari şi nu se prezentase. Ştia şi directorul. Aşa că nepoţeii au câştigat prin neprezentarea părţilor. Când s-o evacueze, doamna Şişman şi-a dat obştescul sfârşit, după ce mai blestemă odată comunismul. Rămas singur, buimăcit şi cu privirile aiurinde, Cristian i-a impresionat pe nepoţei care i-au permis să stea în pod. Aşa că venirea ţărăniştilor la putere l-a găsit pe Cristian Şişman în plină activitate de amenajare a podului. Bucăţi de cartoane, de lăzi de portocale desfăcute, sau bucăţi de placaj de la alte ambalaje fură aşternute între grinzile podului, ca să-i ţină de cald sau să-i fie moale când avea să se culce pe ele pentru că nu-şi putea urca mobila prin oberlichtul lăsat drept cale de acces spre noua-i locuinţă. Vara crăpa de sete şi de căldură, de spălat, mai reuşea să se spele din când în când în subsolul casei unde era şi centrala de păcură. În rest baie la Dâmboviţa şi prin ştrandurile care-i mai permiteau să treacă. Venituri n-avea. Trebuia să muncească. A încercat să vândă la tarabele din Obor. A ieşit lipsă, de l-au snopit în bătaie ţiganii care stăpâneau tarabele cu zarzavaturi. S-a angajat la un magazin de încălţăminte, dar cu ochelarii lui şi cu felul şleampăt de a fi, mai mult îi izgonea pe clienţi decât îi atrăgea. Treptat s-a resemnat, s-a dus cu poeziile pe la redacţiile marilor publicaţii. L-au publicat o dată, de două ori, fără bani. Ajunsese cunoscut ca un cal breaz la fel de inadaptat ca întotdeauna. Prietenii îl părăsiră rând pe rând. Pe Stoiciu îl pierduse când auzise că ajunsese şeful judeţului Vrancea. Apoi îi pierdu urma după ce citise în ziare că-şi dăduse demisia. Nici cu Mircea Dobrovicescu nu se mai văzuse. Doar pe Mihai Grămescu îl mai întâlnise prin paginile revistei SF, fără a se mai reîntâlni în realitate. Încercă o singură dată să fie primit de C.T.Popescu, dar constată spre surprinderea lui că nu-şi mai aducea aminte de el. Tot mai flămând, tot mai singur, nu mai catadicsi să coboare din pod. După câteva zile nu mai fu zărit de nimeni pe niciunde. Îl uitaseră cu toţii. Numai printr-o întâmplare i-au găsit trupul intrat în putrefacţie atârnat cu o funie de unul din căpriorii acoperişului ce-i slujiseră ca locuinţă. La picioarele lui, pe un bilet un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi blestemaţi!”

Ian Raiburg, un artist de excepţie!

  Mihai GHEORGHIU       L-am “descoperit” întâmpător, cu totul întâmplător, căutând ceva aiurea pe net. Sincer, la prima vedere numele lui nu mi-a atras nici măcar atenţia, nu-mi era cunoscut. Instinctual sau poate din simplă curiozitate am apăsat totuşi pe linkul uneia dintre melodiile sale şi... mi-a plăcut. Am mai ascultat una şi încă una şi... am rămas de-a dreptul plăcut impresionat; toate melodiile lui IAN RAIBURG, căci despre el este vorba, sunt pur şi simplu şlagăre!!! Fantastic, de mult timp, poate tocmai de la momentul plecării mele din România, în urmă cu aproape 24 de ani, nu mi-a mai fost dat să ascult asemenea muzică bună în adevăratul înţeles al cuvântului! Dominată de o linie armonică aparte, care transmite într-adevăr ceva, lipsită de omniprezenta agresivitate pe care o întâlneti volence-nolence la tot pasul,  muzica lui Raiburg se adresează cu predilecţie acelui gen de ascultător exigent care ştie cu adevărat să facă o distinctă separare între muzica adevărată şi cea mimată. Artistul, aşa cum de altfel îi place lui Ian Raiburg să îşi spună, se prezintă în faţa publicului ascultător fără fiţe şi aere de vedetă, într-un mod simplu şi direct, cu o gamă de melodii reprezentative şi atent selectate. Astfel, asemenea unui roman bine structurat şi muzica sa este meticulos selectată tratând selectiv fiecare subiect în parte: iubirea, prietenia, fericirea, tristeţea şi nu în ultimul rând, dragostea nedisimulată faţă de neamul românesc!

     Înzestrat cu un timbru vocal inconfundabil, aseamănător cu cel al regretatului Dan Spătaru, Raiburg beneficiază din plin şi de caracterul dominant al accentelor “dulcei limbi moldoveneşti” care îi puncteză clar personalitatea şi mai ales identitatea.

     Ian Raiburg este într-adevăr o excepţie! O excepţie pozitivă, desigur, creată prin însăşi rezenţa sa vie pe frontispiciul artistic al muzicii româneşti şi nu numai. O prezenţă impresionantă în fermă antiteză cu generalul cotidian, reprezentat cu nonşalanţă impertinentă de atâtea şi atâtea caractere, mediocrităţi care dau bine pe sticlă, dar care practic nu au nici în clin şi nici în mânecă cu ceea ce înseamnă arta muzicală. 

     Ian Raiburg încântă, impresionează. Este într-adevăr un mare artist şi nu numai... Şi când spun asta mă refer la românismul lui curat şi nedisimulat pe care artistul şi-l exprimă vădit şi cu dezinvoltură, plasându-se în clară antiteză, încă o dată, cu marea cohortă de “artişti” cu pretenţii de vedete, ce au răsărit ca ciupercile după ’89! Pentru Ian Raiburg originea lui românească nu reprezintă un motiv de jenă da, dimpotrivă, unul de mândrie! Prin stilul lui aparte prin care îşi interpretează lucrările, artistul obţine un ÎNTREG ce duce în final la o armonizare fericită şi reuşită întru totul!

     Pe scenă, prin respectiva interpretare personalizată prin mişcare, impune în primul rând atenţie, căci melodiile sale spun într-adevăr ceva! Au darul de a transmite, fiind “pline” şi nu dominate de goliciune, aşa cum sunt în general “creaţiile” promovate aiurea şi pretutindeni prin marea majoritate a emisiunilor de televiziune din ţară.                   

     S-a născut în satul Măcăreşti, pe malul Prutului în raionul Nisporeni.

La vârstă de 12 ani s-a stabilit împreună cu familia la Chişinău unde a şi urmat la şcoala muzicală. Şi- continuat studiile la Institutul de Construcţie din Chiev. În urma absolvirii Institutului devine inginer.

      Atras irevocabil de muzică începe să cânte ori de câte ori, unde i se oferă şansa.

 Finalmente realizând că muzica şi nu cariera de inginer reprezintă  menirea vieţii sale renunţă la inginerie în favoarea muzicii căreia i se dedică totalmente. 

Devine membru al formaţiei „Fortina” cu sediul la Casa Tineretului. La un moment dat, urmare a unei invitaţii, acceptă cu mare bucurie să cânte în orchestra de estradă a Moldovei, „Bucuria” din Filarmonica de Stat. În cadrul acesteia activează doi ani. Urmeză o periodă de absenţă destul de îndelungată, după care revine, începând iarăşi, la restaurantul „Chişinău”, local recunoscut pentru tradiţionalitatea sa românească. Pe scena acestuia se bucură de un real succes, locurile la mesele respectivului local fiind solicitate şi rezervate cu mult timp înainte!

     În anul1981 începe să scrie muzică! Cu acestă ocazie lansează o serie de melodii excepţionale printre care: „Cumpăraţi flori”, „Astă seară”, „Elena”, „Clar de lună” şi multe altele...

      În perioada 1984 – 1989 îl găsim în cadrul formaţiei „Real” unde, alături de Ion Suruceanu, lansează o mulţime de cântece.
      În perioada 1989 – 1990 se alătură luiMihai Dolgan în formaţia „Noroc”. La un moment dat, la Moscova, activează în ansamblul cântăreţei Aziza.

      În anul 1998 Ian Raiburg emigrează în S.U.A.unde încercearcă din greu să-şi regăsească echilibrul în noua sa viaţă. După o oarecare perioadă de timp, cu ajutorul unor prieteni, reuşeşte să înfiinţeze restaurantul “Transilvania” din New York.

     Prin intermediul Studioului de Înregistrări «Music–Master» a reuşit imprimarea a peste 80 de cântece, lansând astfel şi albumul «Anii mei si tineretea», înregistrând totodată şi alte cinci discuri noi.

       Cu siguranţă! Artistul IAN RAIBURG va deveni din ce în ce mai cunoscut, tocmai prin intermediul nemijlocit al superbelor sale melodii care, odată descoperite mai mult sau mai puţin întâmplător (cazul meu), vor duce negreşit către acest minunat trubadur al cântecului românesc!

  Plâng copacii...

  de George Roşianu 

 Plâng copacii

Căci frunzele s-au risipit,

Plâng copacii

Căci... crengile li s-au “topit”.

 

Plâng copacii

Căci păsărelele-au zburat,

Plâng copacii

Căci toamna grea i-a aplecat...

 


  

 Plâng copacii

De ploaie, frig şi vânt loviţi,

Plâng copacii

De aer şi lumină văduviţi.

 

Plâng copacii

Dar ştiu că-n primăvară,

Din nou al vieţii verde

Aşteaptă să răsară!

Rânduri către nepoata mea din America

    de George ROŞIANU  


Rodica, dragă, nu-mi ştii graiul

El e românesc, sadea.

Aici mi-e viaţa, aici mi-e traiul,

Dar tânjesc la ţara mea.

      II

E drept! Eu n-am văzut oceanu’ albastru

Ce se-alintă în valuri şerpentine,

Pe statuia “Libertăţii”,

În visul nopţilor senine.          

       III

Eu n-am văzut oraşul mare,

Cu limuzini elegante.

Şi nici Broadway-ul a cărui faimă

A mers atâta de departe!

     IV

Dar, nici tu, dragă, nu-mi ştii ţara!

Ea este mică, dar frumoasă,

Cum alta nu-i în lumea asta,

Când te  simti la tine acasă.

       V

Ţara mea e România!

O podoabă,n’lung şi’n lat:

Munţii, apele, câmpia,

Din Muscel la Calafat.           

    VI

Cât cuprinde ochii zarea,

Vezi grădinile de Rai

Înflorite, ziua – seara,

Când soseşte luna Mai.

      VII

Ori şi unde te vei duce

Să te plimbi prin Bucureşti,

O dorinţă îţi aduce:

Dorul să călătoreşti.

 

 VIII

Şi-ai să vezi tu, draga mea,

Capitala unei ţări,

Cum nu are nimenea

Pretutindeni, peste mări.

 IX

Ai să vezi blocuri frumoase

În coloritul lor zglobiu,

Trandafiri şi chiparoase,

Ce-ţi surâd în Cişmigiu.

       X

Cişmigiul i-o poveste

De amor şi de elan,

Ce-a fost ieri, azi nu mai este,

Când ai nouzeci de ani…

      XI

Rodica, dragă, ne despart

Două lumi şi-un timp marcant!

Dar oricât sunt de departe,

Inima la fel ne bate.

    XII

Dragă Rodica, nu-mi stii graiul.

El este tăcut şi-ascuns.

Câteodata, trist mi-e traiul,

De amintiri mi-e pătruns!

    XIII

Ţi-am scris, dragă, două file

Să le citeşti, în “limba mea”,

Scumpelor tale copile

Când vor fi la vărsta ta.

    XIV

Să le citeşti o poezie,

Scrisă toată’n cinstea lor,

Şi să le spui cu duioşie,

….Colo, departe, arde-un dor.

 

  Prietenul meu, colegul nostru, cel ce a fost  Jurnalistul George Roşianu ne-a părăsit definitiv, la data de 9 Mai, 2013 !

                                      Dumnezeu să-l odihnească !

 

Editor: Mihai GHEORGHIU

 


 "Prima datorie a omului este să fie drept" (Voltaire)


FORUM DE DISCUTII LIBERE

 

Google Translator

Numarul vizitatorilor nostri

 

 


Pentru accesare dati clik pe imagine!


OFERTA DE CARTE-Mihai Gheorghiu

PARTENERII NOSTRI


 

 

Advertising Disclaimer & Policies !



To view click on image!


 


Cabinet stomatologic in zona Detroit!


EXCELLENT TIRES SERVICES